Categorie: EDITORIALE

Ce atribute ar trebui să aibă un bun pastor

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE

Fiecare creștin are în minte o listă de caracteristici non-negociabile, pe care se așteaptă să le găsească la pastorul său. Dar la cât de diferinți sunt oamenii, care ar fi acele caracteristici non-negociabile comune care ar putea mulțimi majoritatea?

 

Pastorii și familiile lor trăiesc o viață extrem de stresantă. Viața lor este ca o carte deschisă pentru comunitate, care le urmărește fiecare mișcare. De la ei se așteaptă să aibă familii ideale, să fie oameni perfecți, să fie întotdeauna disponibili, să aibă răspunsuri la toate întrebările și să fie mereu bine dispuși.

 

„Acestea sunt așteptări nerealiste și cu toate astea suntem dezamăgiți atunci când un pastor nu mai poate face față problemelor, când pare deprimat sau pur și simplu își pierde energia”, spune Jim Daily, președintele Focus on the Family, o organizație creștină din SUA.
Într-un articol pentru Christian Post, el expune cinci atribute de data aceasta realiste, pe care ar trebui să le aibă orice pastor bun. În primul rând acesta ar trebui să fie un bun vorbitor în public, care să fie preocupat de predarea doctrinei „solide” a Bibliei. Prin asta, Daly vrea să spună că nu ar trebui să aleagă doar versetele populare sau care îi pot crea audiență.

 

În al doilea rând, ar trebui să fie un om devotat slujirii celorlalți, creștini sau nu, ospitalier și care îți îngrijește comunitatea. În al treilea rând, ar trebui să poată „naviga” prin probleme cu un cap clar, înțelepciune și convingere, dar totodată cu umilință, urmând exemplul lui Iisus.

 

În al patrulea rând, un pastor bun ar trebui să fie un om integru în toate domeniile vieții sale, să aibă un temperament bun, o viață disciplinată, să stea departe de vicii și să fie corect în ceea ce privește finanțele. În ultimul rând, dacă este căsătorit, trebuie să îi fie fidel soției și să fie un părinte eficient. Și chiar dacă are multe angajamente față de comunitate, soția și copiii trebuie să fie prima sa prioritate.

http://www.semneletimpului.ro

Slujire cu cântec (II)

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

Ieri doar am zgâriat puţin pe coaja problemei, astăzi cred că nu voi reuşi mai mult decât o nouă zgârietură, dar măcar să-mi pun întrebări îmi permit, dacă voi afla şi răspunsuri vom vedea.

Slujirea în conceptul larg, popular este egală cu implicarea în activităţile bisericii deşi nu e corect denumită cred eu. Însă toţi care fac ceva pe la biserică sau pentru aceasta pretind că slujesc. Dacă am privi în alte religii vom vedea că slujirea are de a face doar cu slujbele religioase oficiate de un „şcolit” în domeniu. La noi la pocăiţi, probabil pe baza versetului din FA 6:2 Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. Oamenii numesc slujire cam tot ce se face în cadrul programelor sau extra programelor bisericii.

În mod normal, la o funcţionare corectă a trupului pe principiul trupului, fiecare ar trebui să-şi aducă aportul prin puţina sa implicare. În asemenea situaţie, puţine ar fi cazurile in care unii ar trebui „să pice în nas” de la osteneală cum există cazuri acum. Dacă am funcţiona pe principiile lăsate de Dumnezeu, ecuaţia deja ar avea rezolvare. Din păcate nu este aşa, din păcate „slujitori” sunt tot mai puţini şi tot mai puţin pregătiţi şi chemaţi la asta.

În această situaţie slujirea poate deveni uşor o povară pentru o familie în care soţul sau soţia sunt implicaţi. Mai mult plecarea sau venirea la şi de la biserică va fi asociată cu neplăcerea. Un exemplu foarte evident aici e cel al meu şi al Anei de acum 5 ani când Iosua era micuţ. Iosua a fost un plângăcios. Era nevoie să fie îmbrăcat numai în braţe că urla de ţi se rupea inima. Eu trebuia să plec cu jumătate de oră înainte la biserică să pregătesc totul la sunet şi proiecţie şi apoi să plec pe sate. Ana trebuia să-l îmbrace singură, apoi trebuia să facă un soi de echilibristică, să se îmbrace şi ea dar cu ţâncu-n braţe. Normal că apare frustrarea, nemulţumirea în asemenea situaţii ca să nu mai spun că şi în biserică să ai grijă de doi ţânci, din care unul micuţ şi plângăcios era mare aventură iar venitul acasă era iar problematic. Eu plecam cu jumătate de oră înainte şi ajungeam cu o oră după. Ea se simţea abandonată şi neputincioasă. Au venit unii cu tot felul de idei: Îmbracă-i cu o oră înainte ca să-i aibă îmbrăcaţi. Lasă-l să plângă că nu are nimic. Cheamă pe cineva să te ajute duminica. Şi multe altele dar… erau doar apă de ploaie şi nu puteau sta în picioare. Ana a fost foarte atentă şi jertfitoare la capitolul acesta şi totuşi uneori plângea că era crunt depăşită de situaţie.

În acelaşi timp ştiu şi am auzit multe situaţii mai dramatice decât a mea de la acea vreme. Ştiu bărbaţi total insensibili, care efectiv ignorau ce soţiile lor aveau ca nevoi şi plecau de acasă lăsându-le zbierând. Unele cazuri erau absurde dar am auzit şi văzut  situaţii în care clar bărbaţii aceia nu puteau sluji. Când pleci de acasă cu ţipăt la soţie, trântit de uşă, când e scandal aproape public nu ştiu dacă mai poţi pretinde în vreun fel oarecare că slujeşti. Cu toate că acei bărbaţi deveneau super sfinţi când se ridicau la amvon, cu o pace suspectă pe chip. În acest fel revin la întrebarea scrisă ieri: Mai poate pretinde un om în asemenea condiţii că slujeşte pe Dumnezeu?

E încă un lucru demn de menţionat aici. Unii oameni care slujesc se transformă în activişti religioşi. Sunt gata să răspundă la toate chemările bisericii oricare ar fi ele şi oricât de multe ar fi pe considerentul că slujesc, însă în realitate, devin doar activişti religioşi. Ei bine pentru un asemenea activist e absolut normal să apară conflictul acasă. Şi sectorul acesta al activismului religios îl voi aborda în zilele următoare pentru că e vast.

Cred că în asemenea cazuri se impun câteva luări de poziţie.

  1. Orice slujitor are nevoie şi de perioade de pauză.
  2. Orice slujitor are nevoie să fie ajutat la rândul său ca slujirea sa să nu distrugă şi familia.
  3. Nu orice om este chemat să slujească şi nu în orice condiţii.
  4. Fiecare membru al bisericii trebuie să-şi facă partea şi în aceste condiţii cei ce slujesc o vor face cu bucurie şi nu căzând de oboseală.
  5. Situaţia de acasă nu este neimportantă ci este mai importantă chiar decât slujirea în sine. Eu cel puţin nu mai am nici o putere când ştiu că acasă am lăsat oftat şi dezamăgire.
  6. Dedicarea ca slujitor trebuie să aibă loc şi după o discuţie a familiei. Nu poate decide doar soţul sau doar soţia.
  7. Uneori e necesar ca un slujitor să se retragă temporar sau definitiv dacă situaţia o impune.
  8. Dumnezeu nu priveşte cu plăcere spre o jertfă a unei persoane care tocmai s-a certat acasă, a trântit uşa sau a spus vorbe grele.
  9. Trebuie să ne analizăm viaţa personală, familială şi cea de slujire pentru că slujire cu orice preţ nu se poate.

Sunt câteva idei cere mi-au venit în minte. Cu siguranţă voi ştiţi şi altele de aceea vă aştept comentariile sau intervenţia miercuri de la ora 21:00 pe Radio Samariteanul la emisiunea Căsătoria Merită.

http://www.filedinjurnal.ro/slujire-cu-cantec-ii/

CASATORIA LA MOMENTUL OPORTUN

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă, EDITORIALE

**SCRIITOR ANONIM**Genesa 2-24*
*De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa,si se va lipi de nevasta sa,si se vor face un singur trup*
Mulţi soţi tineri de azi consideră rolul de întreţinător de familie drept o povară. Nici chiar un salariu bun nu va pune însă capăt problemei banilor dacă un cuplu are o concepţie copilărească despre lucrurile materiale. Tot ceea ce au adunat cu trudă părinţii de-a lungul anilor sunt bani munciţi din greu. Nimic din ceea ce reprezintă ani de muncă, economie şi sacrificiu, nu poate împodobi peste noapte casele, căminele tinerilor căsătoriţi. Vă amintiţi ce spune Scriptura despre bani, problema cotată nr.1 în ierarhia generatoarelor de neânţelegeri?”Banii noştri nu ne-au fost daţi pentru onoarea noastră şi preamărirea noastră proprie. Ca economi credincioşi, noi trebuie să folosim banii spre onoarea şi mărirea lui Dumnezeu. Unii cred că doar o parte din mijloacele lor ar aparţine lui Dumnezeu (…) Aceasta este o mare greşeală. Tot ce avem aparţine Domnului… . În folosirea fiecărui ban arătăm dacă iubim pe Dumnezeu… “Banii”au o mare valoare, fiindcă putem face mult bine cu ei… .” Un cămin confortabil este o desfătare, dar oare câtă bucurie aduce Domnului o afundare tot mai adâncă în datorii, de ajung tinerii să nu se mai poată ajuta pe ei dar-mite pe alţii. Lipsiţi de maturitatea de a se mulţumi să aibă cu ce să se hrănească şi să se acopere, ei au sporit tensiunea în căsnicia lor. „Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei care vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă- pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, cari au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri”(1Timotei 6:8-10). Dar, nu numai lipsa sau insuficienţa banilor aduc probleme şi dezamăgiri, ci şi alegerea propriu zisă a viitorului partener. O înfăţişare deosebită am descoperit că este o prioritate atât la băieţi, cât şi la fete. Degeaba avertizează Proverbele 31:30 că:”Dezmierdările sunt înşelătoare şi frumuseţea este deşartă”. Dar dacă s-ar ţine cont nu ar mai fi considerate căsătoriile un semn al sfârşitului. „Bărbaţi şi femei sunt aşa de îndărătnici, aşa de încăpăţânaţi, încât Dumnezeu este lăsat la o parte, ca şi cum n-ar avea nimic de făcut în această chestiune solemnă şi însemnată”. Pune sau a pus Domnul preţ pe averea personală sau pe însuşirile fizice? A avut Domnul în centrul atenţiei Sale oameni frumoşi şi a considerat frumuseţea darul cel mai de seamă de care se poate bucura un om? Nicidecum. Dimpotrivă, El a avertizat că frumuseţea este trecătoare, ori omul trebuie să caute în sine şi în ceilalţi ceea ce îl îndeamnă la veşnicie. E drept, că tot ce e trecător e frumos, îţi ia ochii şi minţile dacă nu eşti vigilent, este o ispită continuă. Şi tinereţea, şi frumuseţea, şi banii. Duc ele la cele veşnice? Nu! Ele abat atenţia de la scopul pe care Dumnezeu l-a pus în faţa omului. Nu ar fi deci logic să te examinezi în lumina Scripturilor înainte de a te angaja în ceva serios, cum ar fi o promisiune de căsătorie. Care sunt de fapt ţelurile tale în viaţă? Cum vor fi ele afectate de căsătorie? Vrei să te căsătoreşti pentru a avea, pur şi simplu, relaţii sexuale sau pentru a scăpa de greutăţi? Şi în ce măsură eşti capabil să-ţi afirmi rolul de soţ sau soţie! Eşti capabil să conduci o gospodărie sau să-ţi întreţii familia? Dacă eşti într-un permanent conflict cu familia cum vei fi în stare să convieţuieşti cu partenerul în căsătorie? Poţi să faci faţă încercărilor şi necazurilor care apar odată cu căsătoria? Ai dat la o parte ce era copilăresc în ce priveşte administrarea banilor? Iată un alt set de întrebări, tot la fel de utile, dar cu o mai mare importanţă pentru fete. „Adevărata iubire este o plantă care trebuie cultivată. Femeia care doreşte o legătură paşnică şi fericită, care vrea să fie ferită pe viitor de mizerie şi întristare, să cerceteze înainte de a ceda sentimentelor sale: Are iubitul meu o mamă? Care este felul caracterului ei? Recunoaşte el datoriile lui faţă de ea? Ia el seama la dorinţele şi fericirea ei? Dacă el nu respectă şi nu onorează pe mama sa, oare va dovedi el respect şi iubire, amabilitate şi atenţie, faţă de soţia lui? După ce va fi trecut noutatea căsătoriei, mă va mai iubi el? Va fi el răbdător faţă de greutăţile mele, sau va fi critic, poruncitor şi dictator?” Comportarea în casa părintească, credincioşia în căminul pământesc sunt cea mai bună pregătire. Nu parcul, nu strada, nu televizorul sau filmele, nu din reviste ilustrate vă veţi forma ca viitori soţi şi soţii. Acasă, lângă mama şi tata care mănâncă pâinea aceasta de o viaţă îţi vei face ucenicia pentru propria ta familie. Căsătoria poate fi un izvor de bucurii mari,sau de dureri amare. Mai bine o bucurie trainică ceva mai târziu, decât una de scurtă durată dar timpurie. Răgazul, aşteptarea dacă sunt necesare, să nu se uite! Pregătirea temeinică pentru căsătoria pe care Domnul a dat-o pentru toată viaţa trebuie desăvârşită cu calm şi răbdare. Doar aşa, căsătoria va fi începutul iubirii şi nu sfârşitul ei.

http://crestiniactivi.ro

Ce a vrut să spună Iisus atunci când a vorbit despre săraci

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE

În lumea de astăzi, în care există o dictatură a posesiunilor materiale, discuţiile despre săraci şi sărăcie se limitează, de cele mai multe ori, la o înţelegere limitată a sărăciei – ca lipsă a bunurilor materiale. Însă Iisus avea o înţelegere mai largă, afirmă Jessica Leep Fick, profesor de teologie la InterVarsity Christian Fellowship, înţelegere pe care ar trebui să o avem şi s-o aplicăm şi noi.

 

În alte cuvinte, Jessica, care se ocupă să îi înveţe pe studenţi cum să vorbească despre Iisus pe înţelesul oamenilor fără o cultură religioasă, spune că dacă vorbim despre sărăcie, trebuie să lăsăm la o parte banii şi lipsurile materiale şi să ne gândim şi la alte tipuri de sărăcie. Iar cele peste 300 de versete din Biblie despre sărăcie, dreptate socială şi preocuparea lui Dumnezeu pentru aceste probleme ne pot ajuta să înţelegem ce vrea să spună profesoara.

 

În lume sărăcia a luat diferite forme, în funcţie de ceea ce lipseşte unui om: economică (lişsa unui adăpost, a alimentelor de bază, a hainelor), trupească (lipsa sănătăţii şi ap posibilităţilor de a o redobândi şi menţine), mentală (lipsa accesului la educaţie şi cunoaştere), culturală (incapacitatea de a lucra împreună la diferite proiecte), spirituală (lipsa legăturii cu Dumnezeu), politică şi socială (lipsa înţelegerii modului în care funcţionează un sistem). Aşadar, falimentul poate fi emoţional, spiritual, mental, nu doar financiar.

 

În Evanghelia după Matei, Iisus le spune ucenicilor „fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia cerurilor” şi o continuă, explicând câteva moduri în care oamenii care suferă din diferite motive (persecuţii, dureri de tot felul) vor ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

La fel cum nu putem nega, ignora sau evita sărăcia economică, la fel este o responsabilitate a creştinilor din întreaga lume să ofere sprijin în cazul altor tipuri de sărăcie, cu care ne întâlnim zilnic, explică Fick. Copiii lui Dumnezeu trebuie să îi ajute pe cei care sunt departe de Iisus şi pentru care nevoile imediate sunt într-atât de stringente încât îi împiedică să aibă grijă şi de sufletul lor.

http://www.semneletimpului.ro

Slujire cu cântec (I)

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

De ceva vreme mă preocupă intens gânduri legate de slujirea în biserică. Unele sunt de la mine pentru că mă confrunt cu anumite aspecte, altele sunt de la clienţii care vin la consiliere, iar despre unele am auzit doar sau le intuiesc.  Per ansamblu este vorba despre slujirea în biserică pe care o facem unii din noi bărbaţii şi despre situaţia pe care o lăsăm acasă când plecăm în slujire. E vorba şi de relaţia de zi cu zi cu soţia dar şi de frustrarea pe care o generăm uneori când plecăm deşi ea ar dori să nu plecăm.

Angajarea în slujire este o decizie majoră în viaţa omului şi de multe ori ea se produce doar cu vremea nu printr-o analiză serioasă. Unii au apucat să citească psalmi prin biserică  de copii şi  tot s-au dus… fără a exista un moment al analizei şi dedicării în slujire în mod deplin conştient. Între timp s-au căsătorit însă pentru că erau pe linia asta i-au dat înainte, că na, are onoare sora să ia un predicator de bărbat. Nu toate femeile îşi doresc însă ca soţul lor să slujească sau să predice, unele ştiu asta dinainte de nuntă, altora nu le convine după aceea. Slujirea înseamnă timp mai puţin acasă cu nevasta şi copiii şi nu toate soţiile sunt foarte indulgente la capitolul acesta.

Săptămâna trecută am vizitat un frate care îmi este drag tare dar care e spre sfârşitul alergării, deci şi  a slujirii şi am discutat despre slujire, despre oameni care slujesc şi despre dedicarea slujitorilor. Printre altele a spus ceva de genul: „Pe mine soţia nu m-a oprit niciodată să mă duc. Dacă a trebuit să plec la 2 noaptea am plecat fără să mă oprească.” Avea lacrimi în ochi când spunea asta şi se vedea recunoştinţa pe care o purta soţiei pentru asta. Mie mi-a dat de gândit şi de vreo săptămână o tot frământ să găsesc o poziţie corectă.

Spre deosebire de soţia acelui frate, soţia mea nu a dorit soţ predicator sau slujitor. Tatăl ei a fost unul din oamenii pentru care biserica era o prioritate şi mergea indiferent de vreme sau situaţia de acasă şi ea îşi dorea (şi îşi mai doreşte încă) un soţ care în primul rând să fie al ei (aşa cum doreşte şi soţul său soţia). Aşa că la căsătorie am făcut un fel de armistiţiu de „neagresiune” adică eu nu exagerez, dar nici ea nu exagerează. Drept să spun, l-am călcat în multe rânduri pentru că „nevoia” era mare şi este mare în slujire şi drept urmare nu pot evita întrebarea: Este bine ca un bărbat să slujească Domnului şi oamenilor chiar dacă a plecat de acasă în dezacord cu soţia ca să nu mai spun de supărare sau chiar ceartă?

Aud adesea afirmaţii de genul: „Trebuie să înţeleagă şi ea nevoia.” Sau „Cine cântă în casa voastră?” si uneori mi s-a întâmplat să asist la adevărate circuri, din partea unor soţii, când se deschidea subiectul. Mulţumesc Domnului de calmul Anei, chiar dacă nu de fiecare dată a fost de acord totuşi a călcat pe inima ei şi mi-a zis abia după aceea. Nu aş putea sluji ştiind că am plecat cu tărăboi de acasă, dar am văzut multe soţii care nu se sfiesc să îşi dojenească bine bărbaţii la plecare. Am asistat şi la episoade „farfurii zburătoare” odată când am mers pe la cineva care trebuia să ne însoţească.

Bineînţeles că nu mă refer la cei care sunt de profesie slujitori, la cei care serviciul este slujirea în biserică. Pentru ei ar trebui să fie mai simplu aici. Mă refer la cei care muncim 8-10 ore pe zi şi după aceste ore trebuie să dedicăm din timpul rămas şi familiei şi bisericii. Unii bărbaţi sunt efectiv „confiscaţi” de slujire pentru că, slujirea asta nu priveşte doar mersul la biserică ci şi multe altele(şi mă încadrez şi eu). Pe de altă parte nevoia de slujitori este mare, foarte mare, pentru că puţini oameni mai sunt dispuşi să ofere timpul lor fără a fi remuneraţi sau răsplătiţi. Preferă să dea din banul lor, dar să fie lăsaţi în pace. Aşa se face că şi pentru alegerea slujitorilor, nu se mai filtrează foarte bine oamenii, pe considerentul: decât nimeni mai bine ăsta. Aşa se face că ajung să slujească şi bărbaţi care nu au acordul soţiilor lor pentru asta, deşi este necesar. Şi asta e cu cântec, adică plecarea la biserică e cu cântec de fiecare dată. De aici decurge şi lipsa de putere, plictisul în slujire, predici anti femei, mesaje părtinitoare, duritate în predici, asprime în vorbire şi comportament etc. Nu îţi e tot una când pleci la munca asta din armonie, iubire şi înţelegere sau când pleci însoţit de „farfurii zburătoare” , ceartă, reproşuri şi conflict.

Totuşi unii bărbaţi ignoră efectiv soţiile şi dorinţele lor şi fac lucrarea. Dacă ajunge la urechile conducerii bisericii o asemenea situaţie, tot soţul este cel „înţeles” pentru că „soţia ar trebui să înţeleagă”. Cu alte cuvinte soţiile sunt obligate să accepte situaţia aşa cum este şi nu au ce face. Unii spun că ar fi biblică o asemenea obligaţie deşi mă tot “strofoc” să o caut şi nu o găsesc, ba chiar găsesc opusul spus de Pavel undeva în scrisoarea adresată corintenilor. El spune  că cei căsătoriţi se vor îngriji să placă partenerilor lor. Mai bine citez: 1 Corinteni 7:32  „Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cine nu este însurat, se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei. Tot aşa, între femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie Sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei. „ Cu alte cuvinte, eu trebuie să mă îngrijesc să plac soţiei şi ea mie. Înţeleg că are prioritate soţia. Dacă greşesc în interpretare rog pe alţii mai „descebăliţi” ca mine să mă îndrume.

Un alt amănunt care mă frământă este: Cum aş putea, sau cum mă vede pe mine şi slujirea mea Dumnezeu dacă au am plecat de acasă „cu cântec”. Nu se invalidează dedicarea şi slujirea mea? Mai este valabil ceea ce fac eu? Este în regulă? Pentru că ştiu bărbaţi care au spus stop, nu mai vreau scandal în casă şi nu mai vreau să-mi las nevasta supărată acasă, nu mai slujesc. Unii ar spune că e laşitate, alţii că îl comandă nevasta, alţii că nu-i pasă de lucrarea Domnului şi foarte , foarte puţini că a făcut bine. Totuşi Scriptura ne învaţă să mergem să ne împăcăm mai întâi şi după aceea să ne aducem darul la altar.

Mai este un amănunt aici demn de menţionat. Există şi soţii care îşi doresc să-şi vadă soţii slujind şi mai ales slujind pe la amvon şi fac tot ce le stă în putinţă să realizeze asta chiar dacă soţul nu are chemare pentru asta. Ştiu oameni de genul acesta şi vezi fără efort că nu au ce căuta la amvon, dar trebuiesc puşi pentru că soţiile lor îşi doresc asta şi se preocupă şi cum tot e criză…

Na că doar am enunţat o parte a problemei, sper să mă descâlcească careva din încurcătura asta pentru că ştiu că priveşte pe mulţi bărbaţi şi pe multe femei.

http://www.filedinjurnal.ro/slujire-cu-cantec-i/