Categorie: EDITORIALE

Crestinismul plictisitor: o realitate sau o contradictie semantica?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

boredinchurch_400„Nimeni nu ne-a acuzat vreodată pe noi, creștinii, că suntem distractivi. Nimeni nu a spus vreodată că suntem plini de veselie. Niciun ateu nu a spus vreodată: ‘Nu L-oi iubi pe Iisus, dar adepții Lui chiar știu ce e aia distracție!” scrie americanul Jon Acuff, într-un editorial CNN, dorind să semnaleze una dintre realitățile contrastante din viața creștinilor de astăzi.

Acuff îi provoacă pe creștinii contemporani să își analizeze poziția în acord cu ceea ce pretind că trăiesc. Pentru a înțelege apatia multora dintre creștini, Acuff se folosește de o ilustrație favorită din Biblie, în care, în opinia sa, Iisus pictează un tablou contrar a ceea ce experimentează creștinii astăzi.

Făcând trimitere directă la pilda fiului risipitor, scriitorul american constată că fiul cel mic din pilda enunțată de Iisus Hristos se întoarce acasă așteptând să fie primit ca un servitor. În schimb, odată ajuns în locurile natale se confruntă cu o mare surpriză. Acuff menționează că „înainte să își formuleze cererea de iertare, tatăl deja începuse planificarea ultimului lucru pe care fiul îl aștepta: o petrecere.” Pentru speaker-ul american, ideea că Dumnezeu rezolvă problemele umanității prin intermediul petrecerilor nevinovate poate fi considerată o nebunie. În opinia sa, viața nu funcționează după această regulă. Ar fi ca și cum pierderea banilor unei companii l-ar determina pe șeful acesteia să organizeze o petrecere pentru cel care a provocat paguba.

Acest fapt îl determină să se întrebe ce ar fi dacă creștinii s-ar comporta în același mod, iar bisericile creștine ar deveni locul în care eșecurile pot fi transformate în noi începuturi. „Ce s-ar întâmpla dacă am fi recunoscuți pentru ‘petrecerile’ noastre, nu pentru fariseismul nostru?”, se întreabă Acuff, convins că creștinii ar trebui să ofere speranță în locul durerii și bucurie în locul tristeții.

Scriitorul american nu este singurul care își manifestă preocuparea pentru atitudinea afectată de care dau dovadă mulți dintre creștinii contemporani. Și Papa Francisc a observat că „noi, creştinii, nu suntem foarte obişnuiţi să vorbim de bucurie, de veselie şi că de multe ori ne plac mai mult plângerile. Fără bucurie, noi creştinii nu putem deveni liberi, ci ajungem să fim sclavii tristeţii noastre”, a spus Suveranul Pontif, citat de Radio Vatican.

Francisc s-a distanţat de acel mod de a înţelege viaţa creştină ce pune accentul pe tristeţe și neîmplinire. „Evanghelia nu poate fi transmisă având un comportament ca la înmormântare. De multe ori, creştinii au mai curând feţele ca de cortegiu funebru şi nu ca ale acelora care merg să îl laude pe Dumnezeu” a concluzionat șeful bisericii catolice în cadrul unei liturghii de duminică.

În momentul de față, creștinismul occidental se confruntă cu un profund proces de secularizare. Să fie acest fenomen o consecință a pierderii bucuriei vieții creștine? Cel puțin, aceasta este constatarea lui Alexander Schmemann, un ilustru teolog originar din Estonia, citat de Creștin Ortodox: „Fără manifestarea bucuriei, creștinismul este de neînțeles.

Creștinismul a răzbit în lume numai prin bucurie și a pierdut lumea atunci când a pierdut bucuria, încetând să mai fie martorul acestei bucurii. Dintre toate acuzațiile aduse creștinilor, cea mai dură a fost rostită de Nietzsche, care a spus că creștinii nu se mai bucură”.

Filosoful german nu este singurul care trăiește la cote înalte percepția sa nihilistă despre lume în conexiune cu lipsa de bucurie din viața creștinilor. Un alt filosof ilustru, Emil Cioran, acuza în cartea Schimbarea la față a României că „sufletul nostru religios se îmbracă în culori afumate. Pulsațiile în andante definesc toate domeniile vieții noastre”. Deși ambii filosofi sunt citiți astăzi într-un spirit critic, constatările lor despre viața lipsită de intensitate a creștinilor ar putea rămâne valabile.

Asemenea acestor filosofi, mulţi oameni au respins creştinismul nu pentru că i-au examinat învăţăturile şi au descoperit că acestea se clatină. Mai degrabă, pentru mulţi, perspectiva creştină pare varianta ciudată şi plictisitoare de a trăi, susține și Lumea Catholica, citându-l pe cardinalul Ratzinger, care afirma că creştinismul „pare să impună omenirii prea multe constrângeri, care îi sufocă bucuria de a trăi, îi limitează preţioasa libertate şi nu o conduc la păşuni verzi – în limbajul Psalmilor – ci mai degrabă la strâmtorare, la privaţiuni”.

Sursa: Semnele Timpului

De ce este important să-i îndemnăm pe copii la încheierea legământului cu Domnul Isus Hristos?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Întrebare:

Vrem să facem o tabără pentru copii și ne gândim împreună cu echipa întreagă dacă trebuie sau nu să facem chemare la pocăință? Unii spun că nu trebuie să facem aceasta, pentru că copiii sunt încă prea mici și decizia lor nu va fi una serioasă. Alții, însă, spun că altfel nu are rost să facem tabără dacă nu le cerem copiilor să ia această hotărâre și nu-i chemăm să devină ucenici ai Domnului Isus ca să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Ce credeți vizavi de acest subiect? 

Cred că trebuie neapărat să-i îndemnați pe copiii să ia decizia importantă de a intra în Noul Legământ cu Domnul Isus și să-I fie ucenici credincioși pentru toată viața lor. Cazul la care voi face referință este relatat în toate trei evanghelii sinoptice (Matei, Marcu și Luca) și ne arată importanța și seriozitatea deciziei pe care o pot lua copiii în ce privește urmarea lui Hristos. Voi face referință la descrierea acestui caz așa cum o găsim în Evanghelile după Matei și Luca.

În Evanghelia după Matei scrie astfel:

Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Isus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.” După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo. (Matei 19:13-15)

Descrierea aceasta scurtă scoate în evidență cât de diferit gândeau Isus și ucenicii despre deciziile pe care le pot lua copii și despre credința lor. Ucenicii lui Isus au certat pe părinții care și-au adus copiii la Isus și aceasta arată că ei nu puneau valoarea necesară nici pe copii și nici pe credința lor. Nu că ar fi vrut să-i nesocotească, dar credeau că sunt lucruri mai importante și că mântuirea celor maturi ( care au cu mult mai multe păcate) este mai necesară. Domnul Isus când a văzut aceasta a spus să fie lăsați copilașii să vină la El și să nu-i oprească nimeni pentru că Împărăția cerurilor este a celor ca ei, și deci și a lor. Cei care vin la Isus au parte de intrare în Împărăția lui Dumnezeu pentru că El, Mântuitorul, este calea, adevărul și viața și nimeni nu vine la Dumnezeu Tatăl decât doar prin credință în El. Însuși Domnul Isus spune că copiii pot să vină la el așa ca să aibă parte de intrare și moștenire în Împărăția lui Dumnezeu. Mântuitorul n-a disprețuit decizia copiilor și nu trebuie să o disprețuim nici noi.

Același caz este realatat astfel de către evanghelistul Marcu:

I-au adus nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea!” Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei. (Marcu 10:13-16)

Evanghelistul Marcu scoate în evidență faptul că Isus chiar s-a mâniat pe cei care certau pe părinții care au adus copiii la El. S-a mâniat pentru că ei nu le perminteau copiilor să vină la El și le-a poruncit ucenicilor să nu-i oprească pe copii să vină la El. Spre deosebire de ucenici și mulți oameni care au trăit de-a lungul secolelor și care mai cred și cazi că copiii nu pot lua decizii serioase pentru viața lor, Domnul Isus îi dă drept pildă pe copiii în ceea ce primește primirea Împărăției lui Dumnezeu și spune că dacă cei maturi nu vor primi Împărăția Cerurilor în același fel cu nici un chip nu vor intra in ea. Atunci când îi chemăm pe copiii să devină ucenicii lui Isus, să-L urmeze în toate pe El, tocmai le facem copiilor invitația să primească Împărăția lui Dumnezeu. Iar dacă nu le facem această invitație, tocmai prin acest fapt devenim cei care îi oprim și să nu ne trezim că așa cum au făcut ucenicii Lui pe vremuri, Îi provocăm și noi mânia prin acțiunile noastre sau lipsa de acțiune.

De când am devenit creștin am căutat totdeauna să le vestesc Împărăția lui Dumnezeu copiilor noștri și tuturor copiilor la care mi-a dat Dumnezeu posibilitate să le vorbesc. Am văzut decizii foarte serioase luate de copiii și, chiar dacă au avut unele momente când au ratacit pentru puțină vreme de la credință, acei copiii crescând mari s-au intors la Dumnezeu și au slujit cu multă dedicare și așa fac și azi. Unii din ei au mers în țări îndepărtate unde viața le este în pericol zilnic pentru propovăduirea Evanghelie. Viața lor tărită evlavios și dedicarea pe care o au în Evanghelie îmi dovedește încă odată cât de important este să-i învățăm pe copii Cuvântul lui Dumnezeu și să-i chemăm să-L urmeze pe Isus intrând în Noul Legământ cu El și devenind ucenicii Lui. De aceea, vad deosebit de importantă organizarea de tabere creștine pentru copiii și chemarea lor la pocăință și la intrarea în Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos ca să-I fie ucenici credincioși pentru tot restul vieții lor.

Știu că printre cititorii acestui portal sunt mulți creștini care au organizat și au predat în tabere de copii. Vă invit să împărtășiți experiența și opiniva voastră vizavi de acest subiect.

De asemenea, invit pe cei care au ales să-L urmeze pe Isus Hristos din copilărie să ne împărtășească despre seriozitatea deciziei luate de ei atunci.

http://moldovacrestina.md/

Din greşelile trecutului – Egoismul

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

Egoism nu înseamnă ca cineva să trăiască aşa cum doreşte. Înseamnă a cere altor oameni să trăiască aşa cum acel cineva doreşte să trăiască.Oscar Wilde

Cred că e cea mai simplă şi cuprinzătoare definirea a egoismului aceasta spusă de Oscar Wilde. Multe încercări de greşite de definire a egoismului am auzit în biserici şi multă teorie emisă pe baza acestora. Am auzit adesea că este greşit să te iubeşti pe tine, este greşit să ai o stimă de sine, este greşit să primeşti vreo laudă etc. În realitate lucrurile nu sunt aţa de uşor de trasat în dreptul altora. Cred că trebuie să separăm stima de sine, iubirea de sine sănătoasă de iubirea de sine bolnavă, egoistă.

Egoismul este unul din cele mai mari motoare ale răului în lume. Dorinţa ca ceilalţi să trăiască aşa cum vrea egoistul este generatoare de conflict, nemulţumire, frustrare şi consumă multe momente preţioase care ar putea fi clipe minunate. Egoismul desface multe căsătorii care au început bine, strică multe relaţii care au fost cândva puternice, sparg lesne comunităţi de oameni bine închegate şi ajung de distrug chiar state întregi.

Egoismul şi comportamentul isteric întotdeauna s-au împăcat bine. Istericul va şti întotdeauna ce trebuie să facă alţii, cum trebuie să facă, când trebuie să facă. Istericul va iniţia, şi coordona pe alţii din dorinţa sa de apreciere sau/şi din dorinţa  ca ceilalţi să trăiască după cum el doreşte. Istericii nu se dau cu fundul de pământ, ca ţâncii prin magazin, dar vor căuta mereu să manipuleze pe cei din jur să facă aşa cum ei ordonă.

Egoismul este temelia  viciilor, dorinţa de a avea totul pentru mine, chiar şi ce e destinat altora. Orice luptă cu viciile e sortită eşecului dacă nu se lucrează al baza lor, adică la egoismul persoanei. Asta nu e deloc uşor, pentru că cei care îşi construiesc viaţa ţinând cont doar de interesul personal vor lupta cu îndârjire să îl apere. O astfel de persoană va face tot posibilul să fie şi să rămână un punct de adunare a laudelor, recompenselor, resurselor, beneficiilor şi rareori se va gândi la dreptul altora.

Egoismul este prezent în viaţa oamenilor de la naştere încă şi îi însoţeşte toată viaţa. Unii care aleg să se maturizeze şi să evolueze psihic şi spiritual reuşesc să îl reducă şi să îl înlocuiască cu o stimă de sine sănătoasă, care nu îi afectează pe alţii dar există şi oameni care devin altruişti, care dau din ce e al lor şi altora. Astea în condiţiile în care oamenii îşi cunosc probleme egoismului şi decid să facă ceva pentru a nu mai fi aşa.

Egoiştii nu sunt iubiţi de cei din jur şi de regulă atrag critica semenilor dar pentru ei nu e problemă, că se iubesc ei destul. Cu toate astea egoismul naşte egoism. Oamenii sunt tentaţi la o poziţie defensivă în preajma lor. Ok, dacă tu eşti egoist atunci de la mine nu te capeţi  cu nimic. Astfel se strică relaţii de căsătorie care păreau să fie sortite reuşitei şi succesului. Soţi care vor totul pentru ei, soţii care vor totul pentru ele, copii care se cred centrul pământului şi exemplele pot continua şi în afara sferei familiei.

Cred că egoismul este o boală. Un microb cu care ne naştem şi care se transmite din generaţie în generaţie. Microbul acesta face ca viaţa ne fie mult mai complicată iar tratamentul pentru leacul său este scump pentru un egoist, este greu de aplicat aşa că preferă să rămână cu boala care îi aduce anumite avantaje. Doar că boala aceasta distruge mult în jur. Este ca „dihorul” care niciodată nu ucide găinile din gospodăria în care are cuibul ci de prin vecini aşa că omul cu problema mare nu prea e forţat să iasă la căutări sau să ia vreo măsură pentru că lui îi este bine. Egoismul face mai mare pagubă în apropiaţi decât în egoist şi câtă vreme e aşa e destul de confortabil dar când deja apropiaţii, stimulaţi fiind de egoismul meu, devin şi ei egoişti atunci mă voi simţi tare deranjat de “egoismul din lumea asta”. E un fel de hoţul strigă: prindeţi hoţul.

Fiecare din noi ar trebui să privim al acest aspect al vieţii noastre. În ce măsură egoismul se manifestă în viaţa noastră? Cât de mult mai are de spus? Îi afectează pe cei din jurul nostru? Dacă mai este de lucrat, cum am o vagă bănuială, atunci să nu ezităm să lucrăm. Avem nevoie de eliberarea de egoism dacă vrem să semănăm cu Hristos, dacă vrem să avem relaţii sănătoase şi dacă vrem să trăim armonios. Mâine vom încerca să privim la soluţiile de tratament pentru egoism.

http://www.filedinjurnal.ro

Vindecarea de supărare

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

Supărarea e un acid care dăunează mai mult vasului în care e păstrată, decât celor în care e turnată. Mark Twain

Mulţi dintre noi, sau mai bine zis, fiecare dintre noi am fost supăraţi la un moment dat şi unii ne-am bucura să ştim că am fost supăraţi „doar un moment” dar din păcate am fost supăraţi zile întregi. Şi când spun asta nu mă refer la o supărare întemeiată, ci la una decisă, care ne stătea în puteri să o rezolvăm. Există şi situaţii imprevizibile, situaţii care ne iau prin surprindere şi ne supără, dar cele mai multe din supărările noastre sunt unele conştiente, decise de noi, intenţionate.

Am văzut în meditarea de ieri că supărarea duce numai la rău şi este caracteristică oamenilor imaturi mai mult. Supărarea afectează pe cei din jur, afectează relaţiile, afectează familia, afectează colegii cu care lucrăm sau învăţăm dar cele mai afectate persoane sunt: … supăraţii. Da, cel mai mult au de suferit cei care îşi permit să fie şi să rămână supăraţi şi baiul mare e că  nici din exterior nu prea ai cum să îi ajuţi. Supărarea îl va însoţi pe supărat peste tot, la masă, la serviciu, la biserică, pe stradă, la muncă, la nuntă, la înmormântare, la verde oriunde va merge supărarea îi este credincioasă şi devotată iar efectele nu vor întârzia să apară: dureri de stomac, agitaţie, lipsa prietenilor, imposibilitatea de a înţelege cuvântul şi multe altele.

Nimănui nu îi place să aibă în casă un „botos” un om ursuz, care este mai tot timpul supărat dar fiecare îşi permite în anumite zile să devină unul, din păcate unii după ce îşi permit manevra asta de câteva ori aşa rămân pe toată viaţa. Deci dacă nu ne place să avem supăraţi în zonă, dacă ştim că supărarea duce numai la rău şi dacă suntem conştienţi că nu e creştinească ce facem să ne vindecăm de supărare?

Ne trezim la realitate. Şi realitatea sună aşa: nu sunt singur pe pământul acesta, în jurul meu există mulţi alţi oameni cu bunele şi relele lor aşa cum sunt şi eu. Oamenii aceştia cu voie sau fără voie la un moment dat îmi vor afecta viaţa, uneori în bine, alte ori în rău aşa cum şi eu le-o afectez pe a lor deci nu îmi permit să rămân supărat pe cele rele că sunt prea multe. Realitatea este că nu îmi permit să rămân supărat că îmi fac rău mie, familiei mele şi apropiaţilor. Dacă aş trăi într-o lume în care răul să fie excepţia ar fi bine dar trăiesc într-o lume în care bunătatea e excepţia.

Iubim. „Dragostea acopere totul” spune Scriptura prin Pavel iar prin Petru: „Mai pe sus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acopere o sumedenie de păcate.”  Un om care iubeşte nu ţine seama de imperfecţiuni, nu ţine supărare, nu ţine mânie (mă refer la o dragoste ca a lui Hristos că dragostea asta erotică dacă nu primeşte ce vrea se supără rău) Iubirea va fi întotdeauna tratamentul de vindecare pentru supărare. Şi dacă are vreo şansă să fie vindecat un supărat aceasta este expunerea sa la iubire, nu te lua la argumente cu el că te bate, iubeşte-l.

Iertăm. Unele supărări sunt fondate, ni s-a făcut rău, am fost ofensaţi, am fost nedreptăţiţi şi aparent avem motive de supărare. Dacă e aşa trebuie să aplicăm tratamentul iertării. Domnul Isus ne spune: „Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.”  E o condiţie a iertării propriilor greşeli dar şi o condiţie a călătoriei fără bagaje. Când ierţi te eliberezi de sarcină, nu îl mai duci în cârcă pe cel care ţi-a greşit. Neiertarea nu este avantajoasă niciodată, doar poate să arate ambiţia infantilă din om. Un om al lui Dumnezeu, un om matur psihic şi spiritual va căuta să scape repede de asemenea bagaje, va căuta să scape repede de orice îi umbreşte faţa. Iertarea e un tratament eficient împotriva supărării şi a mâniei.

Ne pocăim. Nu mă refer la venitul la biserica pocăiţilor. Vreau să spun că ne mărturisim păcatele (păcatul supărării), ne cerem iertare pentru el şi ne angajăm să nu îl mai facem. Părerea de rău pentru păcat, supărarea pentru că am păcătuit e benefică în tratamentul supărărilor egoiste, le elimină eficient şi are efect şi asupra viitoarelor supărări.

Ne maturizăm. On om matur nu mai are timp de copilării, sau doar sporadic îl mai prind copilăriile. El este caracterizat de echilibru şi nu este instabil. El ştie de unde vine şi încotro merge şi nu îl poţi păcăli uşor. Nu are timp de lucruri inutile nici de lucruri care îi fac rău. Pavel spune: „Când m-am făcut om mare am lepădat ce era copilăresc.” Adică conştient a renunţat la infantilisme.

Ar mai fi câteva lucruri care pot fi făcute dar unele din ele sigur le ştiţi voi mai bine. Acestea mi-au venit acum prin minte şi sunt foarte eficiente în tratarea supăraţilor cronici dar şi ale celor care au câte o gripă de supărare. Ele pot fi luate şi separat dar e bine să fie făcut tratamentul cu toate deodată şi preventiv. Prevenţia e mai eficientă decât tratamentul şi e şi mai ieftină. Preţul plătit pentru prevenţie e mai mic decât cel plătit pentru tratament.

Deci… mai eşti supărat?… Hai spune… Dacă nu mai eşti te felicit. Dacă mai eşti supărat atunci lasă-mă să îţi spun că te urăşti şi îţi vrei răul şi nu binele. Ai nevoie de tratament. Mai citeşte odată şi vezi cum poţi să îl aplici. Indiferent ce cine şi ce ţi-a făcut decizia de a fi sau a nu fi supărat e a ta.

În concluzie: iubiţi, iertaţi, pocăiţi-vă, maturizaţi-vă şi treziţi-vă împreună cu mine ca să fim oameni de dorit în anturajul nostru, oameni a căror prezenţă să aducă zâmbet, voie bună, încurajare. Oameni a căror viaţă să aibă amprenta lui Dumnezeu.

http://www.filedinjurnal.ro

Mie îmi pasă (Referire la Botezul Nou Testamental)

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE

Matei 10:37 “Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.“

Intotdeauna in preajma unui botez exista acel sentiment de bucurie pentru ceea ce se intampla si pentru cei care au decis sa paseasca pe urmele lui Cristos. Pe de alta parte insa mai exista o categorie de persoane pentru care nu poti sa fi decat trist. Pe parcursul timpului, in urma Evanghelizarilor, se fac chemari si multi sunt cei ce ridica o mana in semn ca ar dori sa-L marturiseasca pe Cristos, multi sunt cei care frecventeaza Biserica, multi sunt cei carora le place sa asculte, si nu pot face pasul. Motive sunt destule si oprelistile nu inceteaza sa apara.

Dintr-un numar destul de frumos de persoane care se anunta, o parte se retrag pe ultima suta de metri, nu mai doresc, nu mai vor sau doar incearca sa amane pentru o vreme pentru a se hotara. Am cunoscut pe cineva care efectiv nu s-a mai prezentat in ziua botezului, si cred ca exemple de genul cunoastem cu totii. Aici apare necesitatea rugaciunilor de mijlocire, pentru ca asa ne invata Biblia, sa ne pese si de cei care intr-un fel cad de pe calea credintei, fiindca a amana pasul catre Cristos echivaleaza cu un ”nu”, la Dumnezeu nu exista ”poate” ci doar ”da” sau ”nu”. Daca ne pasa pentru acestia, care din diverse motive amana, este necesar sa ne rugam Domnului pentru ei.
Nu am reusit sa ma pun inca in pielea unuia care vrea si nu vrea in acelasi timp dar incerc sa fiu cat mai intelegator. In primul rand familia este cea care are un rol determinant pentru multi in luarea acestei decizii, prietenii si colegii din orice mediu, fie scoala, fie loc de munca, viata pe care au trait-o inainte, dorintele si aspiratiile, statutul social, frica, si o sumedenie de alti factori au rolul de a determina o persoana sa faca pasul botezului sau sa il amane.
Sunt necesare rugaciunile de multumire pentru cei care au spus da, si rugaciunile de mijlocire pentru cei ce stau inca in cumpana.
Nu vorbesc doar despre un eveniment care se petrece doar intr-o anumita zona, ci despre o lucrare care se intampla in toata lumea in Biserica lui Cristos.

http://cerulsenin.wordpress.com/