Categorie: EDITORIALE

În cine să mă încred?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Proverbe 3:5

Ce îndemn ciudat pentru lumea în care trăim. Să te încrezi în Dumnezeu şi nu în puterile tale, nu în înţelepciunea ta! Ştiinţa a atins şi a depăşit limite nebănuite până acum. Oamenii cunosc multe lucruri şi pot face multe. Au pătruns până acolo de reuşesc să descompună şi cele mai mici particole existente, reuşesc să reconstruiască vasele de sânge la imprimantă, reuşesc să schimbe inima  cu alta, să stocheze informaţia din creier pe o unitate externă, să zboare printre planete, să transmită semnale fără fir şi nu în ultimul rând să înţeleagă psihicul omului şi să îl manipuleze. Cum dar să cerem astăzi „nu te bizui pe înţelepciunea ta”?

Interesant este că deşi omenirea cunoaşte aşa de multe şi e aşa de avansată tehnologic şi ştiinţific, totuşi crede în superstiţii. Dacă unui om din acest secol aşa de avansat nu îi merge bine într-o zi crede că îl urmăreşte ghinionul, mulţi oameni se tem de cifra 13 şi de pisica neagră, alţii nu se întorc înapoi dacă au uitat ceva iar trenurile au introdus vagoanele 12 bis în loc de 13.

Oamenii se declară atei dar cred în superstiţii de tot felul. Se declară scientologi dar se poticnesc de micile superstiții tradiţionale locului din care vin. Toate acestea pentru că în adâncul lor oamenii sunt construiți să creadă. Oricât de atei s-ar declara unii ei tot vor crede în ceva, măcar în ei înșiși dar tot vor crede pentru că așa sunt construiți. Tot Solomon ne zice: “Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”

Încrederea în Dumnezeu este o alegere, nimeni nu e obligat să se încreadă în El dar se pare că este singura alegere benefică în materie de credințe.  Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte spune tot Solomon. Cea mai folosită alternativă la încrederea în Dumnezeu este încrederea în noi și capacitățile noastre. Ne dăm atât de mult credit încât ajungem la situații dramatice când nu mai avem soluții. Când cel în care te încrezi: banul tău, mintea ta, înțelepciunea ta, relațiile tale, frumusețea ta, corpul tău, puterea ta, te lasă ești complet descoperit și gol și disperarea te cuprinde instant.

Îndemnul versetului de azi este să ne încredem în Dumnezeu din toată inima noastră. Asta nu înseamnă o renunțare la a trăi și o angajare într-o viață de mănăstire ci o însoțire cu Dumnezeu în tot ceea ce înseamnă viața.  Martin Seligman, un psiholog deosebit , a studiat modul cum oamenii confruntă evenimentele vieţii. În timpul cercetărilor a descoperit că succesul sau insuccesul unei persoane nu este dat de absența sau prezenţa greutăților, ci de atitudinea cu care oamenii confruntă aceste situații !

Încrederea în Dumnezeu nu doar că e benefică pentru eternitate ci și pentru viața de pe pământul acesta. Încercările sunt trecute mult mai ușor de oamenii care au credință în Dumnezeu. Drame mari în viață sunt depășite mult mai “sănătos” de cei care cred în Dumnezeu și asta nu o spun eu ci o confirmă cercetări științifice.

Știu că uneori e ciudat să recomanzi cuiva să nu se bizuie pe înțelepciunea sa ci pe Dumnezeu dar totuși eu o fac astăzi. Dumnezeu nu se schimbă niciodată pe când noi ne schimbăm la fiecare secundă. Dumnezeu este veșnic pe când noi suntem trecători. Dumnezeu ne promite că nu ne va lăsa și nu ne va părăsi pe când noi oamenii în faţa greutăților dăm bir cu fugiții. Dumnezeu e alegerea corectă când vine vorba de încredere. Eu voi spune ca David: Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul.

Tu în cine sau în ce te încrezi?

http://www.filedinjurnal.ro

Mai sunt bărbați care rămân fideli soțiilor pentru toată viața?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE, FAMILIE

Întrebare:

Aș vrea să vă adresez o întrebare care mă macină de ceva vreme: Mai sunt bărbați care să rămână fideli soțiilor lor pe toată perioada căsniciei, mă refer în special în ce privește privirile și gandurile lor? Într-o lume în care ispita sexuală e la tot colțul, femei îmbrăcate provocator, revistele, televizorul, internetul propagă aceleași lucruri, e posibil ca bărbatul să rămână integru mereu și mereu? Dacă chiar și David a căzut în acest păcat. Nu putem cunoaște gândurile bărbaților, dar de ce o femeie ar trebui să accepte ca soțul ei să vină acasă cu “agenda vizuală” plină de imaginile femeilor din ziua respectivă, cu gândurile și poftele lui, din moment ce aceasta este preacurvie? Tot mai mulți se complac în aceste lucruri și le găsesc de bune. Dacă tot mai puțini bărbați rămân fideli din toate punctele de vedere nevestelor lor, atunci căsnicia e mai degrabă un iad decât un “colț de rai”. E chiar atât de greu ca bărbatul să își controleze privirea, să facă un legământ cu ochii lui? ( Iov 31:1) Atâtea cărți care dezbat problema aceasta, atâta teorie pe acest subiect, dar în mod practic – nimic. Tot mai mulți se complac în aceste lucruri și le găsesc de bune. O întrebare dintr-o carte: De ce îi vine atât de ușor să se uite și atât de greu să uite ce a văzut? Mulțumesc anticipat.

Voi încerca să răspund pe rând la întrebările care le adresezi…

Mai sunt bărbați care să rămână fideli soțiilor lor pe toată perioada căsniciei, mă refer în special în ce privește privirile și gândurile lor?

Cum ai observat singură, într-o lume în care ispita sexuală este la tot colțul, unde tot mai multe femei se îmbracă provocator, unde Satana folosește și revistele, și televizorul și internetul ca să-i seducă pe bărbați și pe femei în aceeași măsură și să-i atragă în imoralitate, nu este ușor pentru un bărbat să rămână în mintea lui credincios soției. Dar, vestea bună este că și acum, ca în toate vremurile, mai sunt bărbați care rămân credincioși lui Dumnezeu și soțiilor lor în căsătorie. Degradarea morală și apostazia l-au făcut odată și pe prorocul Ilie să spună:

„Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să-mi ia viaţa.” (1 Regi 19:14)

Dar Dumnezeu după ce a anunțat pedepsele care vor veni pe cei ce au apostaziat, a mai adăugat…

Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat.” (1 Regi 19:18)

Așa este și în ziua de azi, chiar dacă poate sunt mai puțini, dar sunt bărbați care au rămas credincioși lui Dumnezeu și legământului căsătorie în care au intrat.

Nu putem cunoaște gândurile bărbaților, dar de ce o femeie ar trebui să accepte ca soțul ei să vină acasă cu “agenda vizuală” plină de imaginile femeilor din ziua respectivă, cu gândurile și poftele lui, din moment ce aceasta este preacurvie?

Deja ai răspuns la întrebare. Tocmai pentru că nu cunosc gândurile bărbaților, femeile nu trebuie să se grăbească a judeca ceea ce nu cunosc. Și ce ar fi trebuit să facă bărbații în așa caz, să-și lege ochii ca să nu mai vadă ce se întâmplă în jur? Sau să se refugieze în mănăstiri toți? Orice femeie înțeleaptă va înțelege că acestea nu sunt soluții, iar luma interioară din inima și mintea bărbatului este cunoscută doar de Dumnezeu care și poate interveni ca să aducă neprihănire și îl poate ajuta să-și controleze gândurile.

Tot mai mulți se complac în aceste lucruri și le găsesc de bune. Dacă tot mai puțini bărbați rămân fideli din toate punctele de vedere nevestelor lor, atunci căsnicia e mai degrabă un iad decât un “colț de rai”?

Da, dacă vei trăi cu un bărbat care nu a învățat să-și controleze gândurile și pasiunile lui, căsătoria se poate transforma într-un iad. Dar și dacă vei fi o soție care totdeauna îl cicălește pe bărbatul ei și îl învinuiește pentru lucruri pe care nu le cunoaște, tot nefericită vei fi. Cu o atitudine ca cea din mesaj și având convingerea că toți bărbații sunt infideli și preacurvesc în mintea lor, este mai bine să nu te căsătorești niciodată, căci tot bine nu va ieși dintr-o așa căsătorie unde îl consideri pe celălalt ratat din start.

E chiar atât de greu ca bărbatul să își controleze privirea, să facă un legământ cu ochii lui? ( Iov 31:1)

Da, nu este simplu, dar nu este imposibil. Doar bărbații care au primit Duhul Sfânt prin credință în Domnul Isus și care ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt pot să-și înfrâneze firea și privirile. Pentru ceilalți este ceva imposibil și care nici măcar nu încearcă să-și imagineze. Doar un bărbat care a intrat în Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos și a primit Duhul Sfânt va putea să facă acel legământ cu ochii despre care a scris Iov:

Făcusem un legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare. (Iov 31:1)

Atâtea cărți care dezbat problema aceasta, atâta teorie pe acest subiect, dar în mod practic nimic. Tot mai mulți se complac în aceste lucruri și le găsesc de bune.

Poate în contextul în care te afli și este adevărat ceea ce spui, dar în mod general  – nu. Eu cunosc mulți băieți și bărbați (la o parte din ei le sunt păstor și învățător)  care au crezut din toată inima în Domnul Isus Hristos și care au învățat să-și păstreze vasul în sfințenie. Și nici cu privire la cărți că nu ar avea efectul pretins tot nu este adevărat totdeauna. Da, presupun că unele cărți nu aduc schimbări în viețile celor ce le studiază. Vreau să recomand tuturor bărbaților  cursul de studiu biblic inductiv “Cum își poate controla un bărbat gândurile, dorințele și pasiunile?” de Bob Vereen. Acesta este un curs biblic foarte practic și mulți au primit eliberare prin studierea lui. Cu bărbații Bisericii Bunăvestirea planificăm în luna iunie să facem o călătorie pe jos de trei zile, în timpul căreia vom studia acest curs. Invităm și pe alți băieți și bărbați să meargă cu noi în această călătorie dacă doresc să studieze cursul respectiv.

Și încă câteva sfaturi pentru femeile a căror soți nu-și controlează privirile…

Nu vă cicăliți bărbații și nu-i învinuiți pentru orice vă pare că sunt priviri cu tentă sexuală. Nu presupuneți lucruri pe care nu le cunoașteți și nu încercați să dominați și să controlați lumea interioară a soțului. Prin aceasta doar veți crea conflicte și vor fi ruinate relațiile. Purtați-vă cu respect cu soții și faceți-le bine în toate privințele. Dacă ați văzut priviri și purtări care vă deranjează, spuneți-i odată despre aceasta și faceți-o înțelept, dar nu cicăliți zilnic. Mai mult ca atât, rugați-vă totdeauna pentru soți ca să le ajute Dumnezeu să rămână integri și fideli. Îndepliniți-vă bine datoria de soții, pentru că Sfânta Scriptură spune că atunci când soția nesocotește datoria ei conjugală, îi dă prilej Satanei să-l ispitească pe soț. La aceleași ispite este expusă și femeia când soțul nu-și îndeplinește datoria de soț.

Și nu generalizați lucrurile. Vă place să auziți că în ziua de azi nu au mai rămas fecioare? Sau că toate femeile sunt desfrânate? Bineînțeles că nu, pentru că nu este adevărat. Atunci nu generalizați nici cu privire la bărbați. Așa să vă ajute Dumnezeu.

http://moldovacrestina.md

Împăcarea – treabă grea

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE, FAMILIE

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele. Coloseni 3:19

Cei căsătoriţi cu siguranţă ştiu subiectul acesta bine şi eu la fel. Deşi nu mi-aş dori să îl cunosc, aş fi vrut ca în viaţă să nu îmi fi supărat soţia ca să trebuiască să mă împac, recunosc că a fost nevoie de împăcare. Nu zbierăm unul la altul, nu facem scandal dar supărări tot au fost aşa că a fost nevoie şi de împăcări.

Dacă ar fi căsnicia tot numai „lapte şi miere” ce bine ar fi, însă are şi doze considerabile de acreală şi necaz provenite mai ales din egoismele soţului şi ale soţiei. Uneori egoismul celor doi se ciocneşte frontal cauzând „avarii serioase” relaţiei. Puţine, foarte puţine dintre conflictele maritale sunt cele în care doar unul din parteneri e vinovat. De regulă ambii sunt tare vinovaţi şi se crează un fel de echilibru al tensiunii care e atât de bine fixat, încât e foarte greu ca unul din soţi să declanşeze „slujba împăcării”.

Am ajuns de destule ori în punctul în care să trebuiească să renunţ la „hachiţele” mele pentru binele relaţiei şi soţia mea la fel. Nu ştiu care a renunţat la mai multe şi nu vreau să fac un clasament ca să generez cumva „tensiune” :) dar un lucru e foarte clar – căsătoria înseamnă renunţare, multă renunţare şi dezbrăcare de eu. Drama e că uneori e foarte greu de dezbrăcat costumul acesta şi după ce crezi că ai reuşit se pune înapoi pe tine aproape instantaneu.

Cine trebuie să declanşeze „împăcarea” în căsnicie? Egoistul din mine zice că „cel care a început-o”, adică cel care a început cearta sau conflictul dar uneori pentru a afla cine e iniţiatorul e mai greu decât să afli cu ochiul liber câte fire de păr ai în cap. Aşa că nu e o soluţie. Cred totuşi că am greşit de fiecare dată când am aşteptat ca Ana să declanşeze procesul împăcării, pe considerentul că ea a început-o, slujba asta îmi revenea mie de fiecare dată şi am greşit când m-am aşteptat ca de la ea să pornească.

Procesul de împăcare trebuie iniţiat de cel mai matur din relaţie, asta înseamnă că de fiecare dată când ea a  început împăcarea eu am fost mai egoist şi mai infantil decât ea. Procesul de împăcare e iniţiat de cel care iubeşte mai mult. Procesul de împăcare e iniţiat de cel care aplică cel mai bineScriptura în viaţa sa şi de cel căruia îi pasă mai mult de celălalt decât de sine. Să declanşezi şi să continui procesul de împăcare e dovadă de putere.

Un asemenea demers de cele mai multe ori te rupe în bucăţi. Eul din tine va fi zdrobit şi asta doare extraordinar de tare. Cine îi dă sus şi tare, că îi face plăcere să îşi vadă eul zdrobit ori nu l-a zdrobit vreodată ori e sadic. Să zdrobeşti eul înseamnă durere, o durere cruntă care îţi afectează mintea, stomacul, ficatul etc. Ei bine unele împăcări dintre soţ şi soţie înseamnă o astfel de zdrobire şi sunt foarte foarte grele.

Totuşi am senzaţia că bărbaţii sunt cei care sunt primii chemaţi să facă această slujbă. De altfel nu le spunea Pavel colosenilor să nu ţină necaz pe soţiile lor. Nu ştiu ce o fi auzit Pavel de acolo sau ce o fi văzut, dar un lucru e destul de clar, bărbaţii au tendinţa să ţină necaz pe soţiile lor (cam aşa cum fac eu uneori). De la ce? Nu ştiu, uneori „necazul” e cel mai important, nu mai contează de la ce a pornit. Cauza se estompează şi în prim plan rămâne necazul care devine aşa de important încât soţul nu mai mănâncă, e îmbufnat, e nervos, se retrage, devine sarcastic, absent etc. Ştia el Pavel ce ştia când făcea o astfel de recomandare. Probabil văzuse multe „exemplare” masculine supărate pe soţiile lor.

E foarte greu când eşti în conflict să vrei să te împaci. Adică nu „vrerea” e problema ci paşii care trebuiesc făcuţi. La un moment dat ai dori să se termine cu cearta sau cu tensiunea dar nu poţi să faci ceva sau nu ai tăria să o faci. Iubirea te imboldeşte să rezolvi situaţia şi deşi eul este deja zdrobit nu ai tăria şi puterea să acţionezi.

Cred că sunt multe de scris despre împăcare. Voi medita mai mult însă unele „trucuri” le ştiu că funcţionează. Nu sunt şmecherii ieftine ci sunt un fel de chei importante.

  • Opreşte conflictul înainte de a se produce. Nu te lăsa angrenat în discuţii în care la nervi să acţionezi iresponsabil şi să agravezi situaţia.
  • Vorba dulce mult aduce. Un cuvânt bun potoleşte mânia spune Scriptura şi trebuie să dispunem de acele cuvinte bune oricând şi pentru a preveni mânia şi pentru a dezamorsa bomba.
  • O îmbrăţişare face cât o mie de cuvinte. În mod normal îmi sunt plăcute îmbrăţişările şi chiar tânjesc după ele dar în conflict parcă braţele îmi sunt de lemn şi picioarele de plumb. E aşa de greu să calci pe orgoliu şi să iubeşti.
  • Iubire ca a lui Hristos. O astfel de iubire rezolvă destul de repede conflictul. Să iubeşti când celălalt merită cel mai puţin… unde mai încape supărare?
  • Iartă-mă. Cuvântul magic nu merge totdeauna. Deja unii au automatisme, au casete înregistrate cu expresii de genul acesta şi pentru că au fost puse de multe ori benzile astea deja sunt uzate, nu mai au efect.
  • Renunţare. E un aspect care trebuie să intre bine “la bibilică” oricărui bărbat şi oricărei femei căsătorite. Căsătoria înseamnă multă renunţare. Renunţare la aşteptările despre partener construite o viaţă întreagă. Renunţare chiar şi atunci cănd ai dreptate doar de dragul păcii. Renunţare la egoisme şi la a avea dreptate. Renunţare la „ştiu eu cum e mai bine”, Renunţare la: „mama sau tata aşa făceau”. Renunţare la „ ce o să zică lumea” şi mai sunt. Viaţa de căsnicie înseamnă renunţare.

Cu siguranţă azi voi medita mult la tema aceasta şi voi avea de învăţat multe. Trebuie să mă perfecţionez mai mult, să devin expert în a evita şi a dezamorsa conflicte. Ciudat este că dacă e vorba de alţii cam ştiu ce trebuie făcut dar când vine vorba de mine… e mai greu decât la toţi ceilalţi. Am de învăţat încă.

Vă doresc pace în căsnicie şi vă recomand să nu ţineţi mânie pe soţiile voastre sau pe soţii voştri.

http://www.filedinjurnal.ro

A venit vacanţa, ce ne facem…

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE, FAMILIE

Deşi sunt părinte nu se poate să uit sentimentul deosebit şi “aroma” ultimelor zile de şcoală şi a primelor zile de vacanţă. S-au estompat cumva mai “în spate” însă sentimentele acelea mă încearcă de fiecare dată când elevii iau vacanţă. Era o mare veselie pe strada unde locuiam. Copiii mişunau în toate direcţiile iar seara… seara era “furnicar” toţi ţâncii, care nu trebuiau să se mai culce devreme, erau pe afară şi era o hărmălaie extraordinară.

Celor mai mulţi le veneau şi “întăriri” ba verişori ba fraţi de pe la şcoli sau diferite rude. Când “ne încingeam” la joacă apăi să te ţii. Săracii vecini… pentru noi nu conta prea tare că ei trebuie să se trezească la 4 sau 5 pentru a merge la muncă, la noi era distracţie, voie bună şi copchilărie.

Ce ne jucam… păi tot ce făceam era “AFARĂ” astea erau opţiunile; afară dacă era vreme bună sau în casă dacă ploua. Afară era cuvântul magic, toţi voiam afară. Ascunsa, cureluşa, împuşcata, prinsa, concursuri, ţările, şi câte şi mai câte concursuri de alergat de căţărat prin copaci, de putere etc. De departe deliciul meu era să fac cu “Mărdărel” harta stelelor. Aveam caiete în care desenam seara configuraţia lor si ni se părea că unele se deplasează de la o seara la alta, calculam şi socoteam de ne săreau capacele iar a doua seară ne întâlneam iar şi analizam ce calcule ne-au ieşit.

Fetele aveau un loc special în capitolul acela. Priviri timide şi fugare pe vecine sau prietenele acestora şi asta doar seara să nu fim văzuţi. Te treceau fiorii de la o simplă atingere când jucam “atinsa” sau “prinsa” iar dacă prindeai la vreun joc locul în care să ţii o fată de mână erai tare fericit şi nu prea te dădeai dusului. Nu ştiam nimic de săruturi, de pipăieli sau sex sau ştiam dar era ceva… nepermis şi chiar nu ne jucam cu astea. Un schimb de priviri între o fată şi un băiat pe atunci avea o încărcătură emoţională imensă şi de la asta erai în stare să scrii cât Eminescu sau Creangă. Nici vorbă de priviri “unde nu trebuie” acestora li se aloca maxim o fracţiune de secundă şi erau rare. Eram copii cuminţi zic eu.

Vacanţa era cel puţin la început veselie totală, satul avea zumzetul unui stup doar că la o intensitate muuult mai mare. Ziua mergeam la muncă cu părinţii, aveam grijă de animale şi trebăluiam prin curte. Nu aveam timp de plictiseală deloc iar la televizor ne adunam pe la care avea, la câte un desen înainte de ştiri cum era Macron sau Cartea Cărţilor.

Acum e iar vacanţă. Toţi copiii sunt liberi de şcoală dar nu mai regăsesc trăirile copilăriei. Cuvântul de ordine azi e: “Naşpa, mă plictisesc de mor” Toţi copiii şi tinerii, sau aproape toţi, se plictisesc de moarte în vacanţă. Să meargă la ţară pentru cei mai mulţi e ceva similar cu deportarea. Să iasă afară… plictiseală, nu mai ştiu să se joace şi dacă ies doar îşi arată unul altuia noul telefon cum ne arătam noi tenişii când aveam parte de unii noi.

Mami, mă plictisesc, ce să mai fac? este expresia auzită la mine în casă şi încă în câteva. Ei nu mai ştiu să trăiască decât în lumea virtuală. Dacă i-ai lăsa la calculator ar fi o oarecare alinare pentru ei da baiul mare e că de acolo se vor ridica şi mai plictisiţi, morţi de plictiseală. Dacă încerci cumva să îi pui la treabă rişti să te trezeşti cu reclamaţie la Protecţia Copilului sau la poliţie :) Fetele de multă vreme nu mai au secrete pentru că fie s-au uitat pe net la ce au vrut fie deja “au explorat” planeta Venus. De alergat… ce e aia? Mai joacă unii fotbal dar muuult mai puţini ca înainte.

Totul se învârte în jurul biroului. Dacă pentru noi deliciul suprem era “afară” pentru cei de azi el este “în casă” dacă se poate singuri în cameră şi cu laptopul pe braţe dar asta îi face tare nefericiţi pentru că “e împotriva firii” nu sunt făcuţi pentru a sta ci pentru a fi activi, efervescenţi, pentru a alerga, ţipa, zburda. Copilăria este plină de energie şi vitalitate iar îngroparea ei în virtuale nu e benefică deloc.

A venit vacanţa… ce ne facem acum? Cum putem să îi ajutăm pe copii noştri să trăiască copilăria? Iată câteva sugestii:

  • Faceţi împreună cu ei un program. Cât de lejer vreţi dar să existe un program. Stabiliţi orele meselor, orele de trezire si culcare, orele de stat la computer şi orele de “trecut prin cărţi”. Programul este un mare ajutor pentru cei care se plictisesc. Ştiu că vor trece la faza următoare şi asta îi scoate dintr-o stare de plictiseală.
  • Limitaţi timpul de calculator şi televizor. Copiii până în 7 ani medical au voie maxim 2 ore pe zi. Nici ceilalţi nu cred ca au nevoie de mai mult. Calculatorul îi ţine într-o stare de excitare mentală puternică şi când îi veţi scoate de acolo totul va fi foarte plictisitor pentru ei în lumea reală. Salvaţi copiii de calculator şi televizor
  • Integraţi copiii în activităţi casnice. Curăţenie, ajutat pe tata sau pe mama, piaţa şi orice se mai poate face pe acasă.
  • Trimite-i la mişcare. Fie la un club de sport, fie la un fotbal sau unde credeţi că se poate dar au nevoie să se mişte.
  • Temele. Da, e corect ca 2-3 săptămâni să îi lăsăm cu cititul şi temele dar ulterior le face foarte bine să aibă în programul zilnic de a face cu teme cu privitul în cărţi (nu şeptica) la un program lejer dar le face foarte bine creierului lor.
  • Taberele. Pe cât posibil trimite copilul în tabere. Socializează, se joacă, ştiu de u  program, se orientează, cunosc oameni, au amintiri faine.
  • Timp pentru copii

    Timp pentru copii

    Faceţi-vă timp pentru ei. Cea mai mare nevoie a lor este ca mama şi/sau tata să aibă timp pentru ei. Aşa se leagă relaţii durabile şi trainice care vor cântări mult. Jucaţi-vă cu ei, exploraţi, mergeţi în drumeţii, povestiţi-le “Amintiri din copilăria dvs” etc.

Fiecare părinte are libertatea să găsească soluţii pentru vacanţă, nu îi lăsaţi să vegeteze să moară de plictiseală, să nu trăiască copilăria. Ajutaţi copiii să trăiască şi nu vor uita toată viaţa vacanţele.

http://www.filedinjurnal.ro

Ce este prietenia cu lumea? (Iacov 4:4)

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Întrebare:

Aș dori să știu la ce se referă Biblia în Iacov 4:4, unde spune că ”prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu”? Se referă la prietenia cu cei nepocăiți sau la prietenia cu păcatul? 

Contextul imediat

Ca să înțelegem mai bine ce este prietenia cu lumea, voi cita în continuare întreg capitolul care cuprinde versetul menționat:

 1 De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?
2 Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
3 Sau cereţi, şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.
4 Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.
5 Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine.
6 Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare. De aceea zice Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”
7 Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.
8 Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţaţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţaţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!
9 Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire, şi bucuria voastră în întristare:
10 smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.
11 Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi, dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător.
12 Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?
13 Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!”,
14 şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere.
15 Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.”
16 Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea.
17 Deci cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!

Privind întregul capitol, se vede că, atunci când autorul spune să nu prietenim cu lumea, nu se referă la lume în sens de oameni, ci la păcatele care domnesc în lume și pe care ceilalți oameni le fac în mod obișnuit, dar care nu trebuie nici măcar să fie pomenite printre creștini. Iată care sunt aceste păcate conform capitolului 4 din Epistola lui Iacov:

  • lupte și certuri între creștini (cum vedeți, prietenia cu lumea se manifestă în relațiile dintre ei, dintre creștini și nu în relația lor cu oamenii din lume…)
  • se lasă conduși și controlați de poftele lor care se luptă în mădularele lor și generează aceste lupte și certuri între ei (între așa-zișii creștini)
  • pentru că poftesc și nu au, ucid, pizmuiesc și nu pot să capete
  • nu au o viață de rugăciune, dar și dacă se roagă, o fac nu pentru a cere lucruri spirituale, ci cer lucruri materiale, pe care doresc să le risipească în plăcerile lor și nu primesc răspuns la rugăciuni
  • acești oameni parcă au ales să-I slujească lui Dumnezeu, dar interesele și pasiunile lor au rămas tot mai mult pentru lucrurile materiale decât pentru viața cu Dumnezeu
  • nu dau importanța cuvenită cuvintelor lui Dumnezeu spuse în Sfintele Scripturi și nu se supun Duhului Sfânt, ci poftei lor pământești păcătoase
  • mâinile le sunt pătate cu păcate și inima le este împărțită (vor și cu Dumnezeu, dar și „în rând cu lumea”…)
  • se vorbesc de rău unii pe alții (ca toți ceilalți oameni din lume, cum este obișnuit în lume)
  • fac planuri pentru câștig material fără să se gândească la Dumnezeu
  • se fălesc cu lăudăroșeniile lor
Ca să înțelegem mai bine ce este „prietenia cu lumea” de care trebue să se ferească orice creștin va trebui să mai privim și…

Alte texte din Sfintele Scripturi

Primul capitol al Epistolei lui Iacov sfârșește cu aceste cuvinte:
Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume. (Iacov 1:26-27)

Conform acestor versete, omul care este prieten cu lumea nu se teme de întinarea lumii, ci chiar se întinează cu atitudinile și păcatele care domnesc acolo. Astfel, el se mulțumește să aibă o religie formală și se crede religios, dar fără să se deosebească de ceilalți oameni necredincioși din lume. El nu-și înfrânează limba și își înșeală inima.

În Epistola lui Pavel către Romani este dată o foarte bună definiție a prieteniei cu lumea care constă în umblarea după lucrurile firii pământești și nesupunere față de Cuvântului lui Dumnezeu.
Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. (Romani 8:7)

În Epistola I a Apostolului Ioan iar ne sunt date îndemnuri cu privire la felul cum trebuie să ne raportam față de lume:

Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (1 Ioan 2:15-17)

În acest text ni se dă și definița a ceea ce este în lume și acestea sunt pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții – toate prezente în capitolul 4 din Epistola lui Iacov. Nici aici autorul nu se referă la oamenii necredincioși din lume, ci la atitudinile păcătoase  care există în lume și faptele care sunt generate de acestea.

În contextul studierii acestui subiect, se cere o clarificare din Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la felul…

Cum trebuie să ne raportăm noi la oamenii necredincioși și până unde poate merge prietenia cu ei?

Dumnezeu ne-a chemat să fim o preoție împărătească ca să vestim puterile minunate ale Celui ce ne-a cheamt din întuneric la lumina Sa minunată. Trebuie să le vestim tuturor oamenilor Evanghelia, ca ei să fie mântuiți. În același timp, în Epistola lui Pavel către Efeseni este scris:
Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. Să nu vă întovărăşiţi, dar, deloc cu ei. Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le. Căci e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns. (Efeseni 5:6-12)

Să ne ferim de orice fel de prietenii prin care oamenii păcătoși ne pot influența ca să preluăm atitudinile sau practicile lor păcătoase. De aceea a mai scris Apostolul Pavel și în Epistola II către Corinteni:

Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.” (2 Corinteni 6:14-18)

Să luăm bine seama până unde merge prietenia noastră cu cei necredincioși și să nu uităm că în această relație noi avem chemarea și datoria să vestim Evanghelia și să arătăm o purtare frumoasă creștinească. Iată zilele acestea un tânăr credincios care este elev la școală m-a întrebat cum să procedeze când toți colegii lui hotărăsc să fugă de la lecții? Dacă vrei să fii solidar cu ei, atunci te vei conforma păcatului lor și iată atunci începe prietenia cu lumea. Iar dacă mergi la lecții și le spui și lor să meargă la lecții și să se poarte cu toată ascultarea și respectul față de profesori și față de părinții lor, în așa caz vei arăta o purtare creștinească, precum este scris:

Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. (1 Petru 2:12)

Dumnezeu să ne ferească de orice fel de prietenie cu lumea, care este vrăjmășie cu Dumnezeu. Să-L iubim pe El cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea noastră și să umblăm după lucrurile de sus, unde Domnul nostru Isus Hristos stă la dreapta Tatălui. Așa să ne ajute Dumnezeu