Categorie: EDITORIALE

Zeciuiala şi dărnicia

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE

Introducere

Zeciuiala şi dărnicia sunt cel mai greu de adus în discuţie înaintea Biserici, de către păstori. Păstorii se simt inconfortabili în a face un apel Bisericii cu privire la dărnicie. E un lucru pe care Scriptura îl porunceşte, iar această poruncă este una divină, de care Dumnezeu nu s-a simţit stânjenit a o da oamenilor. Iar ceea ce doresc să sesizez în acest eseu este o motivare în dăruirea zeciuielii şi a dărniciei. Deoarece şi în plătirea zeciuielii se contribuie la închinarea înaintea lui Dumnezeu, şi totodată la bunul mers al Bisericii.

Baze biblice 

Vechiul Testament

Conceptul de zeciuială, pe care biserica îl duce cu ea în practică, are, de altfel ca orice alt punct din dogma ei, baze scripturale. Acest concept poate fi privit încă din prima carte a Bibliei, unde întâlnim exemplul lui Avraam şi al lui Melhisedec. Avraam îi dăduse lui Melhisedec zeciuială din tot ce avusese (Geneza 4:20). Această zeciuială a fost realizată din prada de război şi nu din roadele pământului, şi totodată nu ni se redă vreo poruncă pe baza căreia Avraam să fi făcut acest gest, şi nici o explicaţie a acestuia. Ceea ce promisese Dumnezeu lui Avraam, în legământul care s-a încheiat între ei, a fost crucial pentru stabilirea autorităţii bisericii şi a evangheliei: o sămânţă viitoare. Dar Avraam nu a fost doar un agent eclesial, el era sub autoritatea eclesiastică, iar marca acestei subordonări a fost plătirea zeciuielii lui Melhisedec, acel preot al Salemului, un om fără părinţi, fără o spiţă de neam. La fel şi zeciuiala lui Iacov a fost adusă într-un mod spontan, de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru prosperitatea sa şi pentru motivului că a ajuns în siguranţă acasă. Dar nu sunt alte detalii asupra motivului sau, pentru care această zeciuială a fost dată.

Totuş în legea conţinută de Exod nu se face nici o referire la ideea de zeciuială, ci întâlnim termeni ca dărnicie. Dar aici se face o accentuare mai puternică a ideii de a darui. Iar această dăruire nu se bazează pe un simplu gest de a da ceva, ci ea implică mult mai mult de atât, ea cerea ca primul rod să fie dat. Iar mergând mai departe în Scriptură, vom observa că acest principiu al primului rod este foarte important, pentru că acesta reprezintă totalitatea, deoarece ceea ce este primul rod şi ce face acesta are implicaţi asupra întregului. Astfel observăm că Biblia priveşte principiul de primul rod ca rădăcina şi factorul totalităţii, şi acum înţelegem de ce Dumnezeu refuză de la poporul Israel orice alt mod de atribuire a zeciuielii. Iar ceea ce putem înţelege din modul de achitare a zeciuieli este că Dumnezeu nu este un obiect al carităţii umane, deoarece El este Creatorul, Împăratul şi Cel care deţine totul, şi El ne asigură nevoile noastre.

Astfel că prin zeciuială ceea ce se putea înţelege era „că pământul este al lui Dumnezeu şi cu tot ce cuprinde el” (Psalmi 24:1). A dărui nu însemnă altceva decât a recunoaşte autoritatea Domnului ca deţinând tot pământul şi tot ce cuprinde acesta. Dumnezeu caută ca prin zeciuială să demonstreze implicaţia Sa asupra pământului, şi cine este El. Dărnicia (zeciuiala) nu este altceva decât o recunoaştere a lui Dumnezeu ca fiind Adevăratul şi Singurul care merită închinare din partea omului, deoarece „posesiunile omului erau văzute ca daruri date de către Dumnezeu, de fapt un răspuns propriu, din care se poate observa îndurarea Sa„.

Efectul dărniciei (zeciuielii) era acela că leviţii şi preoţii puteau fi susţinuţi şi celor săraci li se putea oferi un ajutor. Vedem astfel că Dumnezeu plănuieşte ca dărnicia să fie un mod de implicare a poporului în activitatea Sa de răscumpărare, în imensa Sa preocupare faţă de cei săraci şi necăjiţi. Aşa că Dumnezeu Şi-a arătat binecuvântările faţă de poporul Său, astfel că şi ei trebuie să împartă aceste binecuvântări cu oamenii mai puţin realizaţi.

Noul Testament

Este foarte interesant de observat că acest concept al zeciuielii apare în Vechiul Testament într-un mod accentuat şi cu un scop clar, dar în Noul Testament se face doar câteva referiri, mai mult indirecte. Astfel că unii prin aceasta găsesc o scuză a neplătirii zeciuielii. Argumentând în necunoştiinţă că Noul Testament nu mai are de a face cu poruncile Vechiului Testament; totodată susţinând că tocmai Isus condamnă aceste practici, pe care fariseii şi cărturarii le practicau. Dar oare Isus a împiedicat această practică sau chiar a denigrat poruncile legii vechi testamentale? Nu afirmă El că nu a venit să strice Legea, ci a venit ca să o împlinească?

Dar spre surprinderea multora, găsim afirmaţii în învăţătura lui Isus care încurajează zeciuiala, iar pe acestea le putem observa în Matei 23:23, Luca 11:42. Vedem clar din aceste texte cum Isus acceptă zeciuiala, dar această acceptare se realizeză doar în esenţa ei şi în motivaţia cu care se face. Isus vine şi contraatacă motivaţia cu care fariseii acordă zeciuiala, pentru că ei împlineau tot acest ritual cu meticulozitate, dar esenţa era omisă, iar în gândirea lui Isus zeciuiala era valabilă doar în sfera credincioşiei, dreptăţii şi milei. Adică ceea ce Isus vrea să transmită este că nu se poate da zeciuială, dacă tu în fiinţa ta nu trăieşti o stare de dreptate, milă şi credincioşie, faţă de cel de lîngă tine. Potrivit cu pasajul din Luca 11:42, ceea ce face Isus este să cotinue afirmaţia pe care o făcuse în 39-41, demonstrând că zeciuiala pe care ei o fac este asemănătoare cu acea spălare pe dinafară a paharului. Astfel Luca aduce într-un mod puternic afirmaţiile lui Isus în auzul fariseilor, arătând tototdată motivaţia care trebuie să stea în spatele acestei practici. Dacă zeciuiala se face într-o ignoranţă de dreptatea şi dragostea faţă de Dumnezeu, ea îşi pierde din valoarea ei şi nu mai cuprinde în ea totalitatea lucrurilor pe care Dumnezeu a intenţionat să le semnifice.

Mergând mai departe şi aducând din nou în discuţie problema zeciuielii acordate de Avraam lui Melhisedec, dar din perspectiva Epistolei către Evrei, vom observa ceva foarte extraordinar. Aşa că autorul epistolei către Evrei ne face clar în minte că preoţia mozaică din tribul lui Levi era reprezentativ subordonată Marii Preoţii, separată de orice altă familie (Evrei 7:9-10). Isus, un fiu din seminţia lui Iuda şi nu din cea levitică, Îşi trage oficiul său ca Mare Preot de la Melhisedec, şi nu de la Aaron. Când Epistola către Evrei pune un semn de egal între oficiul preoţesc al lui Isus cu cel a lui Melhisedec, se realizezază un important punct eclesial. Anume că autoritatea bisericii în oferirea simbolurilor, a pâinii şi a vinului, pe care Melhisedec le-a dat lui Avraam, nu sunt provenite de sub autoritatea oficiului preoţesc mozaic. Aşa că preoţia lui Melhisedec este superioară judicial celei mozaice. Mai mult, „însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuială, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam.” (Evrei 7:9-10). Dar există aşa-zişi creştini care cad în capcana de a nu atribui zeciuiala, deoarece ei o consideră ca şi o poruncă a legii mozaice, afirmând că ei nu sunt sub obligaţia acestei legi de a plăti zeciuiala. Dar Noul Testament ne face clar că zeciuiala nu se bazează pe legea mozaică. Chiar din contră, Evrei 7 stabileşte autoritatea slujbei lui Isus ca Mare Preot în termenii acceptări lui Melhisedec, a zeciuielii aduse lui de Avraam. Astfel că superioritatea Noului Legământ faţă de cel Vechi stă în plătirea zeciuielii de către Avraam lui Melhisedec, astfel că orice aşa-zisă scuză de a nu plăti zeciuiala nu este altceva decât un atac adus slujbei lui Isus ca Mare Preot, pe care o realizezază în Noul Legământ.

Ofer sau nu zeciuiala?

Am încercat să aduc argumente asupra importanţei pe care o dă Scriptura asupra zeciuielii, dar sunt şi contraargumente pe care le aduc unii în defavoarea acceptării zeciuielii practicată de Biserică. Am menţionat pe scurt o concepţie cu care se scuză oamenii în neatribuirea zeciuielii, şi anume aceea că ea aparţine sistemului de legi levitic şi ea nu mai are nici o legatură cu Noul Legământ. Iar pe baza acestei idei, ei încearcă să aducă contraargumente pentru neplătirea zeciuielii, comentând versete din Noul Testament precum cele din Matei 23:23, Luca 11:42, Evrei 7:1-10. Unul este David DeWitt, autorul cărţii „Cartea Bărbatului matur„, în care el comentează aceste versete, prezentăndu-şi părerea sa asupra zeciuieulii.

„În acest verset, cei răi dau zeciuială. Mesajul aici este: zeciuiala îi împiedică pe oameni de la o mai mare sfinţenie. Zeciuiala are acelaşi impediment ca şi ţinerea zilei de Sabat de către evrei şi duminica de către creştini. Apare tentaţia de a crede că această zi aparţine lui Dumnezeu iar restul îmi aparţine mie…  El i-a îndemnat să crească procentul la 100%„.

Da, este o condamnare a celor care dau zeciuiala, dar este o condamnare a faptului că nu o dau într-un mod corect. Isus dorea ca această practică să se împletească cu dragostea faţă de Dumnezeu, pentru ca astfel să ajungă ca aceasta să aibă o semnificaţie pentru viaţa omului. Tentaţia de a delimita partea ta şi a lui Dumnezeu există; dar care este cauza care stă în spatele acestei delimitări? Dacă în spatele acestei acţiuni există o consolare că i-ai dat lui Dumnezeu 10% şi restul îţi aparţine ţie şi-l foloseşti într-un mod egoist, atunci da, sunt de acord că zeciuiala este un păcat. Dar când priveşti acest procent de10% din perspectiva lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă, şi totodată restul de 90% la fel să fie privit. Tot ceea ce a îngăduit Dumnezeu ca omul să câştige, El aşteaptă ca acesta să acorde importanţă câştigului pe care l-a realizat şi să fie recunoscător şi răspunzător pentru tot.

Da trebuie recunoscut faptul că există pericolul de a păcătui prin zeciuială, şi anume de a te mândri cu ceea ce ai dat şi să te plafonezi spiritual prin această practică. Dar trebuie privit că această practică a instituit-o Dumnezeu şi El a cerut şi cere credincioşie şi dragoste în practicarea ei. Putem afirma că zeciuiala este modul prin care Dumnezeu măsoară raportarea pe care o are omul faţă de El; Dumnezeu aşteaptă credincioşie în lucrurile mici, şi atunci El este gata să încredinţeze lucruri mari omului care trăieşte într-un astfel de mod faţă de El. Pentru că o ignorare a planului lui Dumnezeu în privinţa aceasta te duce să experimentezi eşecuri, „datorită necunoaşteri de mânuire a banilor într-un mod biblic, mulţi creştini trăiesc atitudini greşite despre posesie şi iau decizii incorecte financiare, care duc la consecinţe dureroase„.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că ambele concepţii au partea lor periculoasă, prin care se pierde ceea ce se intenţionase a se realiza. Concepţia privind faptul că totul Îi aparţine lui Dumnezeu poate să creeze în interiorul omului disponibilitatea unei administrări greşite a resurselor. De ce spun acest lucru: pentru că atunci când se predică acest lucruri, omul nu stie cum, cât să dea pentru lucrare. Pentru om este mai simplu ca să ştie un anumit procentaj cu care el să contribuie, adică omul vrea să lucreze cu lucruri concrete şi nu se complică cu acele lucruri abstracte. Astfel am prezentat un beneficiu al ideii de zeciuială, dar nu putem afirma că aceasta este infailibilă. Deoarece în aceasta se găseşte concepţia că dai acea parte de 10% lui Dumnezeu, iar restul îţi aparţine ţie, ca să-i cheltuieşti după bunul tău plac. Cu privire la concepţia de a da acea parte de 10% se pot identifica trei categorii de oameni în Biserică: şi anume: unii nu dau zeciuială; alţii dau, şi această practică o consideră biblică, iar restul de 90% sunt cheltuiţi la bunul lor plac. Iar o a treia categorie sunt aceia care dau zeciuială, dar spre deosebire de a doua categorie, restul de 90% sunt cheltuiţi în lumina perspectivei lui Dumnezeu asupra lor.

Din ce să dau zeciuială?

Pentru a înţelege mai corect întrebarea, trebuie ca să o reformulez:: „Este corect ca să dau zeciuială din salariu brut?” sau „E mai corect ca să dau zeciuială doar din salariul net?” Întrebări care pentru unii nu au nici o legătură cu discuţia despre zeciuială, şi de la început nu-şi au rostul. Prin aducerea în discuţie a acestei probleme, nu vreau să se creeze impresia de legalism, deoarce nu impun nimănui această pracitcă. Dar aş dori ca, pe baze scripturale, să dovedesc importanţa zeciuielii din venitul brut. Astfel că voi aduce în discuţie ceea ce am mai discutat la începutul lucrării de faţă despre principiul primului rod, dar acum într-un mod un pic mai amănunţit. Ştim că acest principiu de prim rod reprezintă totalitatea venitului, dar baza pe care aceasta se sprjină este că ea e o poruncă divină. Putem observa că Dumnezeu cere poporului Israel primii născuţii ai oamenilor şi totodată ai vitelor şi primele roade de pe câmp. Iar semniţia levitică este adusă înaintea lui Dumnezeu ca şi o seminţie specială, deoarece prin ea se face răscumpărarea primilor născuţi a poporului Israel. Această atitudine reflectă o atitudine de reverenţă înaintea lui Dumnezeu, care are capacitatea de a se relaţiona faţă de popor într-un mod uimitor. Ca şi o întărire a acestor afirmaţii, mă voi folosi şi de afirmaţia înţeleptului Solomon: „Cinsteşte pe Domnul cu averile tale, şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grânarele îţi vor fi pline de belşug şi teascurile tale vor geme de must.” (Proverbe 3:9-10). În toată această relaţionare, Dumnezeu vine cu o asigurare, iar totodată această asigurare are ca principiu o folosire corectă a veniturilor. Deoarece răsplătirea are ca bază această întrebuinţare corectă, altfel, la ce binecuvântare s-ar putea aştepta cineva care plăteşte zeciuiala din primele roade, dar cheltuiala restului de venit este una deplorabilă? Dar normal, unii vin cu ideea că o astfel de concepţie este una greşită, prin faptul că cerem oamenilor ceva ce ei nu primesc, că impozitul este al statului şi nu al Domnului. Aceştia se sprijinesc pe ceea spune textul din Luca 20:25: „Daţi, deci, Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Dar acum se pune întrebarea: cine este primul: Cezarul sau Dumnezeu? Iar pe de altă parte, textul acesta nu vorbeşte despre zeciuială, ci despre taxele date statului, iar prin ideea pe care am adus-o în discuţie, nu anulez ideea de a plăti ceea i se cuvine statului. Astfel, nu cred că se ia mai mult de la oameni decât cere Scriptura.

De ce să dau zeciuială?

Este o întrebare bună, şi aş dori ca să aduc câteva răspunsuri la această întrebare, pentru că oamenii caută motive valide asupra cestei probleme.

Un prim răspuns este că Dumnezeu a spus că zeciuiala este a Sa, iar aceasta o putem vedea în Levitic 27:30: „Orice zeciuialã din pãmânt, fie din roadele pãmântului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului„, iar Noul testament nu spune nimic pentru a schimba porunca lui Dumnezeu cu privire la zeciuială, astfel că zeciuiala este sfântă şi aparţine Domnului.

Un al doilea răspuns este acela că ea este o închinare înaintea Domnului. Zeciuiala a fost totdeauna mult mai mult decât o taxă, ea este o închinare şi o recunoaştere a Celui ce a creat totul şi deţine totul. Astfel că, dacă nu te închini înaintea lui Dumnezeu cu banii tăi, nu realizezi o închinare adevărată. Ne putem uita la oameni ca şi Iov, Avraam şi urmaşii lor, şi alţii care au trăit înainte de darea legii şi vom observa că închinarea înaintea lui Dumnezeu implică sacrificare din venitul lor.

Un al al treilea răspuns este acela că zeciuiala este metoda lui Dumnezeu de a susţine lucrarea Sa: „Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovãduiesc Evanghelia sã trãiascã din Evanghelie„. (1 Corinteni 9:14) Totodată, am putea aduce ca dovadă a acestei afirmaţii şi pasajul din Numeri 18:21: „Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuialã în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întâlnirii„.

În continuare am putea aduce şi întrebarea „De ce creştinii nu dau zeciuială?„, iar nişte răspunsuri posibile ar fi:

1. Necredinţa;
2. Frica;
3. Lăcomia, egoismul;
4. Lipsa unei învăţături corecte;

Concluzie

Totul depinde de disponiblitatea de receptare a poruncii lui Dumnezeu cu privire la zeciuială. Oamenii trăiesc cu teama că, dacă acordă zeciuiala, banii pentru traiul lor zilnc scade şi nu au siguranţa că vor reuşi să iasă la capăt cu banii. O problemă a Bisericii este că a neglijat acest lucru în practica ei. Iar un factor care a dus la această neglijare în bisericile din România a fost primirea de ajutoare din afară, şi astfel nu s-a mai apelat la ajutorul membrilor bisericii. Astfel că membrii trăiesc cu nostalgia vremurilor de demult, aşteptând ceva, de undeva de afară, iar ei nu participă cu resursele lor în închinare. Trebuie o coştientizare că resursele tale de venit sunt o jertfă plăcută Domnului.

Tecsa Beniamin            http://www.resursecrestine.ro/eseuri/10851/zeciuiala-si-darnicia

Ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Ce putem face pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile?

Cum să ne rugăm… în aşa fel încât să ne fie ascultate rugăciunile

naturaAi cunoscut vreodată pe cineva care să se încreadă în Dumnezeu din toată inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietenă bună care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare săptămână îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viaţa ei pe care îl încredinţa în grija lui Dumnezeu. Şi, invariabil, în fiecare săptămână eram martoră la un lucru neobişnuit făcut de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea ei din acea săptămână. Nici nu-ţi poţi închipui cât de greu îi este unui ateu să fie nevoit să constate acest lucru săptămână de săptămână! După o vreme, nu mai merge să argumentezi că totul este o „coincidenţă”…

Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugăciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindcă ea avea o relaţie cu El şi voia să facă voia Lui. Şi, într-adevăr, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera că El are dreptul de a o îndruma în viaţă şi ea chiar se bucura că aşa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legătură cu diferite lucruri, făcea ceva firesc, dată fiind legătura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toată încrederea şi-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorările ei şi despre orice altceva se întâmpla în viaţa ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese că Dumnezeu dorea ca ea să se bizuie pe El în acest mod.

Mai exact, viaţa ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptură: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.”1 „Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor…”2

Atunci cum se face că Dumnezeu nu ia aminte la rugăciunile tuturor oamenilor?

Poate deoarece nu toţi oamenii au o legătură personală cu El… Or fi ştiind ei că există Dumnezeu, poate chiar I se închină din când în când. Cât despre cei care nu par să primească niciodată răspuns la rugăciunile lor… probabil că lucrurile stau astfel din cauză că nu au o relaţie personală cu Dumnezeu şi, mai mult, niciodată nu au primit de la Dumnezeu iertarea completă pentru păcatele lor. Te întrebi ce legătură are una cu alta?! Îţi explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”3

Este destul de normal să simţim această despărţire de Dumnezeu. Ce se întâmplă de obicei când oamenii încep să-L roage ceva pe Dumnezeu? Îşi încep rugăciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie să mă ajuţi cu problema asta…” Apoi fac o pauză şi reiau: „Sunt conştient de faptul că nu sunt o persoană perfectă… că, de fapt, nu am nici un drept să Te rog acest lucru…” Iată, oamenii îşi dau seama că sunt păcătoşi… şi îşi mai dau seama că nu doar ei îşi dau seama de acest lucru, ci şi Dumnezeu! Şi atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu să păcălesc?” Însă ceea ce s-ar putea să nu ştie ei… este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate păcatele. E posibil să nu ştie că pot începe o relaţie cu Dumnezeu şi că atunci Dumnezeu îi va auzi… Va lua aminte la rugăciunile lor.

Pe ce se bizuie rugăciunile noastre?

Mai întâi trebuie să ai o relaţie cu Dumnezeu. Închipuie-ţi că un student se duce la rectorul universităţii sale (pe care nici nu-l cunoaşte, de altfel) şi îl roagă să îl gireze pentru un împrumut bancar. Ce şanse de reuşită ar avea? ZERO. (Bine, pornim de la premiza că rectorul nu este un iresponsabil!) Dar dacă fiica rectorului şi-ar ruga tatăl s-o gireze pentru un împrumut bancar, totul s-ar rezolva. De ce? Fiindcă se cunosc şi, mai mult chiar, au o relaţie. Relaţiile pe care le avem cu ceilalţi schimbă totul.

Cum stau lucrurile cu Dumnezeu? Ei bine, când persoana respectivă este un copil al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu o cunoaşte şi ia aminte la rugăciunile sale. Iisus a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine… Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”4

Aşadar, Îl cunoşti pe Dumnezeu cu adevărat? Dar El te cunoaşte? Ai o relaţie cu El, care să îţi garanteze că ia aminte la rugăciunile tale? Sau pentru tine Dumnezeu este departe; există mai degrabă la nivel teoretic decât practic? Dacă Dumnezeu este departe de tine sau dacă nu eşti sigur(ă) că Îl cunoşti, citeşte aici cum poţi începe o relaţie cu El chiar acum: Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.

Precis îmi va asculta Dumnezeu rugăciunea?

Iisus Hristos le face o ofertă extrem de generoasă acelora care Îl cunosc cu adevărat şi se bizuie pe El: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”5 Sintagmele „a rămâne” în El şi „dacă rămân în voi cuvintele Mele” înseamnă să ne ducem viaţa luându-L şi pe El în calcul, bizuindu-ne pe El, ascultând ce are să ne spună. Atunci putem să-L rugăm orice dorim. Iată o altă condiţie: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.”6 Dumnezeu ne ascultă rugăciunile potrivit voii Sale (şi pe măsura înţelepciunii, a sfinţeniei Sale, a dragostei pe care ne-o poartă etc.).

Ştii care este punctul în care ne împotmolim? Când ne închipuim că ştim ce vrea Dumnezeu… fiindcă nouă ni se pare că un anumit lucru este foarte firesc! Noi presupunem că la fiecare rugăciune este doar un singur „răspuns” potrivit, gândindu-ne desigur că ACELA este cel dorit de Dumnezeu. Şi atunci lucrurile se complică. Noi, oamenii, nu suntem stâpâni pe timp şi nu ştim toate lucrurile. Noi deţinem doar anumite informaţii despre o situaţie şi despre efectele din viitor pe care o anumită acţiune le va avea asupra situaţiei respective. Dar Dumnezeu ne înţelege pe deplin situaţia. Numai El ştie ce efect va avea o anumită acţiune asupra vieţii noastre sau în mersul istoriei. Iar scopurile Sale s-ar putea să depăşească cu mult ideile noastre cele mai îndrăzneţe. Prin urmare, Dumnezeu nu Se va apuca să facă ceva pur şi simplu fiindcă am ajuns noi la concluzia că asta trebuie să vrea.

Ce doreşte Dumnezeu să facă pentru noi?

Aş putea umple pagini întregi cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Toată Biblia ne descrie ce fel de relaţie doreşte Dumnezeu să aibă cu noi şi ce fel de viaţă vrea să ne dăruiască. Iată mai jos doar câteva exemple:

„Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!”7 Ai auzit? „Domnul aşteaptă să Se milostivească de tine.” „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite… El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.”8 Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”9

Şi totuşi, cea mai mare dovadă de dragoste şi de devotament pe care ne-a arătat-o Dumnezeu este aceasta, descrisă de Iisus: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”10 – adică exact ceea ce a făcut Isus pentru noi. Şi atunci: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”11

De ce unele rugăciuni nu sunt „ascultate”?

Unii oameni se îmbolnăvesc şi chiar mor; alţii au probleme financiare; alţii se pot confrunta cu diferite alte dificultăţi. Ce se poate face atunci?

Dumnezeu ne spune să ne lăsăm grijile în seama Sa. Chiar şi când o situaţie rămâne apăsătoare: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”12Chiar dacă situaţia pare scăpată de sub control, totuşi nu este… Chiar atunci când lumea întreagă pare să se prăbuşească, Dumnezeu ne poate ajuta să rămânem în picioare. În acele clipe omul poate fi foarte recunoscător că Îl cunoaşte pe Dumnezeu.

„Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.”13 Soluţiile, rezolvările pe care le poate găsi Dumnezeu la problema respectivă depăşesc cu mult tot ce am crede noi că este cu putinţă. Probabil că orice persoană care-L urmează cu adevărat pe Hristos ar putea da exemple de acest gen din viaţa sa. Însă chiar dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, în ciuda problemelor cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne poate da pace. Iisus Hristos a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”14

În această clipă (când situaţia este încă încâlcită), Dumnezeu ne cere să ne încredem în El în continuare – să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, după cum spune Biblia. Dar nu este vorba de credinţă oarbă. Ci este vorba că ne bizuim pe caracterul lui Dumnezeu. Maşina care merge pe un pod solid se sprijină în totalitate pe soliditatea podului; nu contează ce crede şoferul, ce gândeşte sau ce discută cu pasagerul de lângă el. Maşina ajunge în siguranţă la celălalt capăt al podului datorită solidităţii podului, în care şoferul a ales să creadă de la bun început.

În mod asemănător Dumnezeu ne cere să ne încredem în integritatea şi în caracterul Său… în îndurarea, în dragostea, în înţelepciunea Sa. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.”15 „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”16

În concluzie… Cum să ne rugăm

Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi (adică ale acelora care L-au primit în viaţa lor şi caută să-L urmeze). El ne roagă să aducem în rugăciune orice ne preocupă şi El se va ocupa de problema respectivă cât mai bine, potrivit voii Sale. Când ne confruntăm cu dificultăţi, trebuie să ne aruncăm îngrijorările asupra Sa şi vom primi pace de la El, în ciuda situaţiei neprielnice. Credinţa şi nădejdea noastră se bizuie pe caracterul lui Dumnezeu: cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât ne putem încrede mai mult în El.

Dacă doreşti detalii despre caracterul lui Dumnezeu, te rog să citeşti articolul „Cine este Dumnezeu?” sau alte articole de pe acest site. Motivul pentru care ne rugăm este acela că ne încredem în caracterul lui Dumnezeu. Iar prima rugăciune la care ia aminte Dumnezeu este rugăciunea prin care începi o relaţie cu El.

http://www.everystudent.ro/a/rugaciuni.html

Articol de Marilyn Adamson

Ne-am căsătorit, dar ce facem acum?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, EDITORIALE

Orice cuplu des căsătorit descoperă lucruri noi, lucruri despre care nimeni nu a reușit să fie atât de obiectiv precum relația unui cuplu recent căsătorit. În acest context, căsătoria, este important să ne aducem aminte de rolul important faţa de care fiecare cuplu este chemat să-şi asume anumite criterii de responsabilitate. Aceasta responsabilitatea aparține ambelor persoane implicate între-o relație şi instituție pe care Dumnezeu o consideră ca a fiind unul din stâlpi importanți ai unei famili credincioase. Desigur, când ne referim la termenul ‘credincios’ nu ne referim la un anumit context religios, ci dimpotrivă, ne referim la o relație reală şi credibilă cu Dumnezeul creator.

1. Credincioşie
Această arteră importantă a devenit o glumă pentru generația noastră, o parabolă a iluziei mondene – ce consideră aceasta arta cu slujba unui prefacator sau cu identitatea unei persoane care pretinde a fi cineva cu renume. Credincioşia, așa cum am menționat mai sus, are de a face cu ideea de credibilitate. Acest aspect pretinde faptul ca poți conta pe un anumit lucru care nu își va pierde calitatea şi nici valoarea atribuită. Probabil ideaa unui Diamond este perfecta în această discuție, dorința de a considera fiecare relație atât de importantă încât ea nu poate fi sacrficată sau înlocuită cu alte relații. A fi credincios înseamnă a îți aţintii întreaga privire asupra unei singure direcții, înseamnă a nu fi preocupat cu idolatria lumească. Un cuplu chemat să fie credincios atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea celor din jur trebuie să își aţintească privirea şi viața spre caracteristicile dragostei sfinte – despre care Pavel scrie în 1 Corinteni şi în Coloseni.

2. Dragostea sfantă
O dragoste prefecătoare se găsește la orice colț de stradă, la orice mall sau în orice spațiu în care cei necredincioşi aleg să-şi spele rufele. În schimb, o dragoste adevărată este definită , cu claritate, în relația pe care Isus a avut-o cu Dumnezeu Tatăl. O astfel de relație scoate la suprafața anumite caracteristici calitative, cu ajutorul cărora observăm cât de importantă este dragostea sfantă. Coloseni 2 si Evrei ne descrie relația impecabila pe care fiecare om ar trebui să o aibă faţă de cei pe care îi iubim. Un soţ şi o soție ar trebuii să privească spre această realitate divină pentru a învață cum să crească împreuna în relația lor. Observati că aceasta relație, între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, este o relație reciprocă, o relație în care rolul şi identitatea fiecăruia este asemănătoare, raportandu-se la poziția pe care o au în divinitate. Un cuplu credincios are la baza acestei căsătorii credință, respect, iubire, înțelegere, bunătate şi multă răbdare. Mai presus de toate, locul cel mai ideal al unui cuplu este căsătoria. Relația acestora trebuie sa fie înconjurător cu sfinţenia lui Dumnezeu, deoarece, dacă Dumnezeu este sfânt, urmarişii Acestuia trebuie să lumineze aceaşi identitate, același scop, același caracter unic. În privința aceasta, fiecare om are nevoie de smerenie.

3. Semerenia
Să nu cumva să subîntelegem cuvântul smerenie cu conceptul de umilinţă, deoarece am pierde rostul acestui termen important. Smerenia are de a face cu ascultarea fiecărei persoane implicate într-o relație de căsătorie. Arta de a asculta unul fata de celălalt este necesară în orice relaţie maritală, deoarece – o astfel de smerenie este necesară datorită faptului că ea este asociată cu dorinşa şi îngăduinţa de a creşte împreună în această căsătorie la care fiecare creştin a fost chemat să fie îmbrăcat cu Cristos. Observaţi că acest imperativ al îmbrăcării (cu Cristos) nu este un act individualistic, ci dimpotrivă, într-o astfel de relație maritală, ambele persoane trebuiesc sa se ajute unul pe celălalt. Pentru a ajunge la această poziție calitativă, fiecare participant este chemat să depindă de celălalt, așa cum eu depind de soția mea în multe aspecte. Desigur, această dependenţă este strâns legată de relația pe care o avem cu Dumnezeu in Cristos Isus. Baza fundamentală a acestei relații este Cristos. Fără Cristos căsătoria biblică nu are un reper aparte. Atunci când considerăm soțul sau soția noastră ca a fiind importantă, fiecare vom realiză că necesitatea de a ne aprecia unul pe celălalt prezintă o altă caracteristica importantă pentru orice cuplu căsătorit.

4. Aprecierea celuilalt
Orice cuplu se luptă cu acest aspect important. Unii sunt pregătişi in risca orice pentru a se asigura că persoana iubita primește orice cuvânt posibil de încurajare şi de prețuire. Alte persoane consideră că o astfel de creinţă este împotriva principiilor aţezate în Scriptură, iar pentru alte persoane, această preferinţă este imposibil de atins. Oricare ce am gândi, cred ca este important să ne aducem aminte că fiecare persoană are nevoie de apreciere şi de încurajare. Fiecare avem o personalitate prin care exprimăm, faţă de persoana iubită, modul în care o preţuim. Asftel dar, principiul necesar în această relație importantă este necesitatea de a arată, faţă de persoana iubită, modul în care o apreciem. Creativitatea şi isteţimea acestor metode ne aparține fiecăruia, iar acolo unde îi putem ajuta pe alții, trebuie sa ne asiguram că dăm o mână de ajutor.

Scris de Cosmin Pascu,http://www.bisericata.com/ro1/2012/02/ne-am-casatorit-dar-ce-facem-acum/

Are importanţă cărui Dumnezeu te rogi?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, EDITORIALE

Întrebare: „Atunci când dau de greu, oamenii se roagă adesea unui «Dumnezeu». Se adresează toţi aceluiaşi Dumnezeu? Are importanţă cărui Dumnezeu te rogi? Există dumnezei falşi?”

Răspunsul nostru: În ziua de azi, oamenilor le place să creadă că nu are importanţă cui te rogi. Nu contează dacă este vorba despre un dumnezeu hindus, un sfânt, Iisus sau Alah. Contează că te rogi, nu-i aşa?

Are importanţă cărui Dumnezeu te rogi? Ce se întâmplă dacă cineva crede că un cactus l-ar putea ajuta? Este posibil ca acel cactus să-i vină în ajutor? Poate el să analizeze situaţia acelui om? Cunoaşte el nevoile acelei persoane? Îi pasă de acea persoană? Şi alege oare cea mai înţeleaptă modalitate prin care împrejurările să fie în favoarea acelei persoane?

Ce putem spune despre persoana (e o poveste adevărată) care spune că dumnezeul ei este un anumit val al oceanului de lângă Plaja Venice, California? Ce abilităţi are acel val? Are inteligenţă? Are vreo altă putere în afară de efectele pe care le au asupra lui vântul şi mareea? Chiar poate acel val să ofere ajutor? Bineînţeles că nu. Singurul beneficiu în urma credinţei într-un cactus sau într-un val al oceanului este o speranţă nechibzuită, o încurajare psihologică.

Să trecem acum în domeniul chestiunilor incorecte din punct de vedere politic… are vreo importanţă dacă cineva consideră că Iisus este Dumnezeu, sau Alah, Buddha, Brahma, Mama Natură sau el însuşi? Absolut!

Nu este greşit să spunem că cineva poate beneficia de pe urma oricărui „dumnezeu” în care alege să creadă. Până şi credinţa într-un dumnezeu fals poate da unei persoane cel puţin pace, încurajare şi speranţă temporare. Dar ce se întâmplă dacă acel „dumnezeu” nu există? Este ca şi cum te-ai ruga în vânt. Faci vreun rău? Nu, este în regulă… atâta vreme cât nu există niciun Dumnezeu adevărat. Dar dacă există un Dumnezeu adevărat, acea persoană întâmpină dificultăţi. De ce?

Pentru că este posibil ca Dumnezeul Care Există să aştepte ca fiecare să poată recunoaşte că El este Dumnezeul suprem, infinit de puternic, care a creat acest univers, care i-a creat pe oameni şi care aşteaptă să fie recunoscut de aceştia. Şi poate aşteaptă ca aceştia să admită că acest Dumnezeu Care Există Cu Adevărat este singurul care îi poate realmente ajuta.

O persoană se poate ruga unui val, unui cactus, oricărei persoane sau oricărui lucru vrea, dar Dumnezeul Bibliei spune următoarele…

  • „Toţi făuritorii de idoli vor fi ruşinaţi şi umiliţi” (Isaiah 45:16).
  • „Eu sunt Domnul şi nu este altul; în afară de Mine nu este alt dumnezeu” (Isaia 45:5).
  • „Eu am făcut pământul şi l-am creat pe om pe el; Eu, cu mâinile Mele, am întins cerurile şi am aşezat toată oştirea lor” (Isaia 45:12).

De asemenea, Biblia spune…

  • „Domnul este bun, El este un loc de adăpost în ziua necazului şi-i cunoaşte pe cei ce se încred în El” (Naum 1:7).
  • „Ochii Domnului sunt peste cei ce se tem de El, peste cei ce speră în bunătatea Lui”(Psalmul 33:18).
  • „Fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că-i răsplăteşte pe cei ce-l caută” (Evrei 11:6).
  • „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te baza pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5-6).

Dacă vrem să avem o speranţă sigură, trebuie să-L alegem pe Dumnezeul care există! Cum Îl cunoaştem pe Dumnezeul adevărat? Îl cunoaştem analizând faptele şi ceea ce a revelat El cu privire la Sine. Pentru mai multe informaţii despre acest subiect, citeşte articolul Dincolo de credinţa oarbă sau alte articole de pe acest site.

http://www.everystudent.ro/a/care.html

Generaţia Facebook

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în EDITORIALE

De la aparenţă la esenţă

  A existat o vreme când „cuvântul” reflecta în mod direct caracterul oamenilor, astfel încât oamenii respectaţi erau „oamenii de cuvânt”.  În zilele noastre, „cuvintele” au ajuns să fie dominate de imagini, al căror rol este să transmită un anumit mesaj apelând cu precădere la simţurile noastre.  Ne mulţumim de multe ori să privim la imaginile care ne sunt oferite sub formă de publicitate în fiecare zi pe stradă, la televizor, în reviste sau pe internet prin reţelele de socializare şi parcă prea obosiţi de a cerceta dincolo de imagini, ne înşelăm singuri crezând că doar ceea ce vedem reflectă realitatea. Unul dintre cei mai mari apologeţi creştini ai timpurilor noastre, Ravi Zacharias, spunea cu mare convingere că „umilirea cuvântului din zilele noastre, ne-a sărăcit mai mult decât orice altceva” (Bring Me The Books, Martie 04, 2010).

Însă, cum am putea vorbi de sărăcie când Facebook, cea mai mare reţea de socializare online din lume, are peste 500 de milioane de utilizatori, dintre care peste 50 % folosesc website-ul zilnic. Datorită ingeniozităţii sale studentul de la Harvard, Mark Zuckerberg, alături de colegii săi, au contribuit la crearea celei mai mari biblioteci vii, unde oameni din toată lumea pot comunica şi socializa unii cu alţii învingând barierele timpului şi ale distanţei geografice. Este însă acest colos, doar aparenţă sau şi esenţă?

Cuvântul în sine „Facebook” se traduce prin Cartea Portretelor, sau Cartea Feţelor, iar scopul iniţial a fost acela de a-i ajuta pe studenţi să ţină legătura cu prietenii şi colegii din liceu. Una din provocările generaţiei facebook constă în distingerea aparenţei de esenţă.  Ce a devenit Facebook?

Pentru unii a devenit o sursă de venit şi de lansare a afacerii, pentru alţii o lume ideală desprinsă de realitate, pentru unii doar un mijloc de comunicare cu prietenii, pentru alţii, o dependenţă de imaginile şi activităţile altor prieteni sau cunoscuţi. Facebook a devenit şi devine ceea ce urmăreşte fiecare.

Dar ce se întamplă când ceea ce urmărim devine dependenţă?

De la dependenţă la independenţă

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în 2 Petru 2: 19 b „Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit”.

Modul în care ne raportăm la lucrurile şi persoanele din viaţa noastră, va determina gradul de dependenţă sau independenţă faţă de ele.  Dacă facebook sau orice alt lucru, ajunge să ne stăpanească astfel încât nu mai deţinem controlul asupra alegerilor noastre şi ajungem să gândim şi să acţionăm doar prin prisma acelui lucru, înseamnă că treptat am fost încătuşaţi de dependenţa faţă de acel lucru.  În mod ironic, ne pierdem libertatea de a alege şi motivaţiile, gândurile, sentimentele şi acţiunile noastre devin roabe lucrului de care suntem dependenţi.

O întoarcere către Cuvântul lui Dumnezeu ne este de folos în identificarea modului corect de raportare la orice lucru din viaţa noastră.   Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă cântarul pe care ne aşezăm activităţile, timpul, relaţiile, gândurile, sentimentele, motivaţiile etc vom avea o pespectivă corectă şi clară asupra vieţii noastre, asupra alegerilor pe care le facem şi asupra voii lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

Cel care ne-a creat ştie din ce suntem făcuţi, ca urmare sfatul Lui pentru noi este „Tu să te ţii în totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tău” Deuteronom 18:13.  Dumnezeu ştie că orice lucru care ia locul Lui în viaţa noastră, poate deveni idolatrie.  Şi singura noastră dependenţă trebuie să fie numai faţă de El. Când depindem de El şi ne adâncim în Cuvântul Lui, atunci ajungem să cunoaştem adevărata libertate şi să ştim cine suntem cu adevărat.

De la popularitate la identitate

Cine eşti tu pe facebook?

Aparent, pe facebook poţi fi tot ceea ce îţi doreşti, dar în esenţă, realitatea vieţii tale ar putea fi complet diferită de ceea ce arăţi lumii.  Pe facebook putem părea a fi bogaţi în prieteni şi relaţii, dar în realitate suntem de multe ori săraci în comunicare, îngăduinţă şi iertare. Criza unei identităţi autentice a avut loc şi în alte vremuri şi timpuri, dar ea se regăseşte şi în aşa numita „generaţie facebook”.  Marea provocare a acestei generaţii o reprezintă regăsirea adevăratei identităţi.  Atâta timp cât identitatea noastră se leagă doar de însumarea numărului de prieteni şi relaţii, de mesaje, de călătorii, reuşite etc rămânem foarte departe de esenţa şi sursa identităţii noastre.  Facebook poate să-ţi ofere un spaţiu în biblioteca portretelor, dar nu-ţi va arăta niciodată adevărata identitate.

Singurul care poate să-ţi spună cine eşti cu adevărat şi în care îţi poţi găsi adevărata identitate este Isus Hristos, Cuvântul care „s-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi adevăr” după cum spune Ioan în Evanghelia sa la capitolul 1 versetul 14.  Acest Cuvânt nu sărăceşte, ci îmbogăţeşte prin prezenţa şi puterea Lui transformatoare, astfel încât doar oglindindu-te în El vei ajunge să ştii cine eşti cu adevărat.

Autor: Naomi Mihut 

http://www.resursecrestine.ro/