“Om prea iubit si scump”


“Om prea iubit si scump”

Uneori in viata suntem obositi de luptele pe care le avem de dus, fie cu eul nostru, fie cu eul altora. In astfel de momente, descurajarea bate la usa si ne punem tot felul de intrebari:

-Oare ma mai iubeste Dumnezeu, asa pacatos cum sunt?

-Mai este posibila mantuirea mea?

-Pot ajunge si eu sa fac parte dintre cei placuti lui Dumnezeu?

In astfel de momente, cartea profetului Daniel ne poate fi un ajutor pretios. Gasim in aceasta carte, pe langa istorie sfanta si profetie, caractere de oameni care au ajuns la o astfel de perfectiune incat au primit sigiliul aprobarii ceresti. Daniel este cel al carui caracter straluceste in mod deosebit.

In capitolele noua si zece ale cartii sale, ne este relatat un dialog intre Daniel si ingerul Gabriel, cel mai puternic inger al cerului, cel care i-a luat locul lui Lucifer dupa izgonirea lui din cer. Exista in acest dialog o expresie care se repeta de trei ori, si care nu este altceva decat un calificativ maxim dat de cer omului Daniel:

“Pe cand vorbeam eu inca in rugaciune, a venit repede in zbor iute omul Gabriel, pe care-l vazusem mai inainte intr-o vedenie, si m-a atins in clipa in care se aducea jertfa de seara. El m-a invatat, a stat de vorba cu mine si mi-a zis: “Daniele, am venit acum sa-ti luminez mintea. Cand ai inceput tu sa te rogi, a iesit cuvantul, si eu vin sa ti-l vestesc; caci TU ESTI PREAIUBIT SI SCUMP…” Daniel 9, 21,23

Daca mi s-ar cere sa fac o clasificare a celor mai frumoase cuvinte si expresii biblice, cred ca aceasta ar fi pe primul loc. Un om pacatos, care doreste cu sinceritate mantuirea, nu-si poate dori o apreciere mai favorabila din partea lui Dumnezeu decat aceasta: “ om prea iubit si scump,”

Ce poate fi mai minunat decat sa stii ca tu, omul nedesavarsit si plin de slabiciuni ca oricare altul, esti iubit de cer?

Ce poate fi mai incurajator decat sa stii ca ai valoare, ca esti pretuit de Tatal ceresc, desi, cei din jur te dispretuiesc si iti doresc raul?

Asadar, exista un raspuns la indoielile si descurajarile noastre: intre noi exista oameni preaiubiti si scumpi inaintea cerului; oameni care, desi au aceleasi scaderi si slabiciuni, desi sunt alcatuiti din acelasi material ca oricare alt om, si-au unit interesele, gandurile , planurile, simtamintele si aspiratiile atat de mult cu cele ale lui Dumnezeu, incat El le acorda calificativul maxim.

Doresti si tu un astfel de calificativ? Si pentru ca stiu ca ti-l doresti, iti propun o incursiune in viata acestui barbat, incercand sa gasim impreuna secretul reusitei sale.

Un studiu atent al vietii acestui om al lui Dumnezeu va scoate in evidenta cateva calitati demne de a fi luate ca tinta de oricare dintre noi. Sa nu uitam insa: aceste calitati au fost manifestate de Daniel in conditii exceptionale, in imprejurari deosebit de grele. Desi membru al familiei regale, tanarul Daniel are parte de o viata greu incercata inca din frageda tinerete. Dezradacinat din tara lui, rupt de familie-probabil nimicita in timpul asediului Ierusalimului-sclav intr-o tara straina, si fara nicio speranta de a se mai intoarce vreodata acasa, Daniel reuseste, cu ajutorul lui Dumnezeu, doua lucruri extraordinare:

-Ajunge la cea mai inalta pozitie sociala posibila pentru un om ca el, respectiv, prim-ministru in doua imperii: cel babilonian si cel medo-persan;

-In acelasi timp, el are o realizare si mai importanta decat aceasta, aungand sa primeasca din partea cerului acest sublim calificativ de “om prea iubit si scump”.

Din acest punct de vedere , experienta lui se aseamana cu cea a lui Iosif in Egipt, ceea ce dovedeste ca, atunci cand sunt implinite aceleasi conditii cerute de Dumnezeu, urmeaza aceleasi binecuvantari. Iosif si Daniel sunt doua cazuri uimitoare de oameni care au dus o viata placuta lui Dumnezeu, fiind apreciati de El; in acelasi timp, cei doi au avansat pana pe culmile vietii sociale, ca urmare a binecuvantarii ceresti.

Sa observam, pe scurt, cateva calitati pe care le-a dobandit Daniel in urma unei legaturi stranse cu Dumnezeu. Aceste calitati l-au ajutat nu doar sa atinga o pozitie sociala de invidiat pentru timpul sau, dar si sa-l pregateasca pentru Imparatia cerurilor.

1. CONCEPTIA DESPRE LUME SI VIATA a lui Daniel este vizibila inca din primele cuvinte ale cartii:

“In anul al treilea al domniei lui Ioiachim,imparatul lui Iuda, Nebucadnetar, imparatul Babilonului, a venit impotriva Ierusalimului si l-a impresurat. Domnul a dat  in mainile lui pe Ioiachim, imparatul lui Iuda, si o parte din vasele Templului…” Daniel 1, 1-2

Observati, va rog, ca pentru Daniel nu exista noroc sau ghinion. El putea pune infrangerea poporului sau in seama multor cauze: fie superioritatea armatelor inamice, fie lipsa de pregatire a evreilor, fie numeroase alte cauze. Si totusi el nu o face, pentru ca, dincolo de aparente, el vede mana lui Dumnezeu care conduce istoria, fie a natiunilor, fie a indivizilor.Aceasta dovedeste o maturitate spirituala si  o conceptie sanatoasa despre lume si viata , care se observa pe parcursul intregii carti.

In momentul in care se infatiseaza inaintea lui Nebucadnetar pentru a-i talcui  visul ce l-a tulburat asa de mult, Daniel, in ciuda varstei sale tinere si a statutului sau de rob, are curajul sa afirme:

“El (Dumnezeu ) schimba vremile si imprejurarile…”

“Tu, imparate, esti imparatul imparatilor caci Dumnezeul cerurilor ti-a dat imparatie, putere, bogatie si slava.” Daniel 2, 21;37

De remarcat este faptul ca Daniel isi pastreaza aceasta convingere chiar cand soarta ii este nefavorabila. Constienta ca Dumnezeu conduce totul, ca El este deasupra tuturor lucrurilor si imprejurarilor, il face sa stea linistit chiar in cele mai intunecoase momente ale vietii. In toata cartea sa nu gasim nici un murmur, nici o dovada de necredinta, nici o urma de nesupunere.

Daniel a stiut ce a crezut si in Cine a crezut!

Ce bine ar face sufletelor noastre daca am avea aceeasi convingere!

Ce bine ar fi daca din vocabularul nostru ar disparea expresii ca: “am avut noroc”, sau “am avut ghinion”!

Ce bine ar fi daca, in loc sa ne plangem: “asta mi-este soarta”, am spune: “asa a vrut Domnul si cred ca asa e mai bine”! Am privi totul cu alti ochi, iar greutatile vietii le-am trece mult mai usor.

2. MODESTIA.

Daniel era un print, un om de vita regeasca, avand o educatie aleasa si un renume in poporul sau. Apoi, odata cu ascensiunea sa in Imperiul babilonian, apoi in cel medo-persan, sub domnia mai multor imparati puternici, renumele sau creste. El devine cineva in lumea in care traia.

Si totusi, in centrul cartii sale nu se afla omul Daniel. El ar fi putut scrie cartea intr-un alt stil, scotand in evidenta persoana sa cu realizarile sale, cu slava de care a fost inconjurat la curtea celui mai stralucit imperiu al timpului. Literatura antica abunda in asemenea elogii aduse omului. Daniel scrie despre sine doar strictul necesar, iar atunci cand o face, scrie despre sine la persoana a treia:

“Daniel s-a hotarat sa nu se spurce…” Daniel 1,8

Modestia lui iese si mai mult in evidenta atunci cand orice reusita si orice realizare care il inalta in ochii oamenilor, le pune intotdeauna in seama interventiei lui Dumnezeu.

“Imparatul a luat cuvantul si a zis lui Daniel, care se numea Beltsatar: “Esti tu in stare sa-mi spui visul pe care l-am visat si talcuirea lui?” Daniel a raspuns inaintea imparatului si a zis: “Ce cere imparatul este o taina pe care inteleptii, cititorii in stele, vrajitorii si ghicitorii nu sunt in stare sa o descopere imparatului. Dar este in ceruri un Dumnezeu care descopere tainele…Daca mi s-a descoperit taina aceasta nu inseamna ca este in mine o intelepciune mai mare decat a tuturor celor vii…” Daniel 2, 26-28; 30

In lume au existat si exista multi oameni modesti. Putini sunt cei care si-o pastreaza pana la sfarsitul vietii. Daniel a fost unul dintre cei care au ramas egali cu ei insisi indiferent de imprejurari.

3. HOTARAREA.

Pe cand Daniel nu era decat un simplu rob evreu trimis la reinstruire, pentru a fi pregatit sa intre in slujba imparatului, iese in evidenta o alta calitate apreciata mult de cer:hotararea. Cand citim in cap.1,8 ca el “s-a hotarat sa nu se spurce cu bucatele de la masa imparatului”, din motive de ascultare fata de vointa lui Dumnezeu descoperita in Scripturi, noua ni se pare usor si firesc.

Sa-i fi fost chiar asa de usor unui tanar dezradacinat din tara si familia sa , avand pe deasupra si statutul de rob, sa ia o astfel de hotarire?  Orice decizie presupune o lupta sufleteasca crancena  intre bine si rau, intre ascultare si neascultare de voia lui Dumnezeu. Inainte de a lupta cu fapta, Daniel a trebuit sa biruiasca in inima.

Oare nu i-a fost tema de urmari? Oare frica si descurajarea nu-l urmareau si pe el?

Desigur! Daniel era un om ca oricare, alcatuit din acelasi material ca si noi, si prin venele caruia curgea acelasi sange ca al nostru. Lupta a fost teribila, insa Daniel s-a hotarat si a biruit.

Ori de cate ori un om se hotaraste sa implineasca vointa lui Dumnezeu, indiferent de consecinte, El ii da putere petru ca hotarirea  cea buna sa fie adusa la indeplinire. Hotarirea omului nu este altceva decat un act juridic prin care Dumnezeu este imputernicit sa lucreze in favoarea omului, fara ca diavolul sa mai poata obiecta.

Nu ati observat ca atunci cand v-ati hotarit sa faceti ceea ce este placut lui Dumnezeu, ati primit , pe langa aprobarea Lui , simtita in inima, si ajutorul de a o aduce la indeplinire?  Iar atunci cand ati ezitat, cand ati fost nehotariti, nu ati avut nici pacea aprobarii divine, nici ajutorul de care aveati atata nevoie?

Va rog sa observati inca un amanunt interesant: Prima lupta a lui Daniel a fost legata de paine, de problema existentei. Nu este intamplator acest lucru. Istoria Vechiului Testament incepe cu aceeasi lupta, din nefericire pierduta de primii nostri parinti. Istoria Noului Testament incepe cu aceeasi lupta, de data aceasta castigata de Mantuitorul in teribila confruntare cu Satana in pustia ispitirii. Istoria biblica este plina de astfel de lupte, unele pierdute, altele castigate.

Nu intamplator, prima hotarare si prima lupta din viata omului care vrea sa asculte de Dumnezeu, se duce in jurul castigarii existentei. De multe ori lupta credintei incepe cu problema painii. Multi cad inca din faza aceasta, refuzand sa intre pe calea cea stramta a credintei. Fie pentru ca le este greu sa renunte la o hrana inerzisa de Cuvantul lui Dumnezeu, fie pentru ca le este teama de pierderea unei slujbe bine platite in cazul ca vor respecta cerintele lui Dumnezeu.

Mantuitorul ne ideamna cu cea mai mare dragoste:

Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra.” Matei 6,33

Daniel a stiut sa aleaga calea cea buna. A fost un om hotarat, iar Dumnezeu nu i-a ramas indatorat. Binecuvantarea Sa l-a insotit intrega viata; mai mult decat atat, il va insoti si in vesnicie.

4. RESPECTUL.

Am admirat hotararea tanarului Daniel, atunci cand a fost pusa la incercare loialitatea sa fata de cerintele Lui Dumnezeu. Dar cum a procedat el mai departe?

Am auzit despre un om care, cunoscand adevarul despre adevarata zi de odihna ceruta de Dumnezeu, s-a hotarat sa o sfinteasca asa cum cere Scriptura. Problema era ca el, fiind sofer de meserie, trebuia sa lucreze si sambata. Dar, fiind un om hotarat, s-a dus la seful sau, spunandu-i: “ Auziti? Eu m-am facut adventist de ziua a saptea , si sa stiti ca pe mine n-o sa ma mai prindeti la lucru sambata. Va intereseaza ce veti face cu masina mea; eu nu voi veni la lucru si gata!”

Iata o hotarare buna, urmata insa de o atitudine deplorabila. Daca Daniel ar fi procedat astfel dupa ce a luat hotararea de a asculta de Dumnezeu in cele mai mici amanunte, nu ar fi avut nici aprobarea cerului, nici nu ar fi gasit intelegere la oameni.

Cat de diferit si de nobil a procedat tanarul rob evreu!

“Daniel s-a hotarat… si a rugat pe capetenia famenilor dregatori sa nu-l sileasca sa se spurce.”Daniel 1,8

El este constient ca Dumnezeu este de partea lui, si este convins ca va primi ajutorul Sau, intr-un fel sau altul. Aceasta insa, nu il face arogant. Ar fi putut spune capeteniei: “Uite ce este, capetenie, eu m-am hotarat sa nu mananc asta si cealalta. Fie ca esti de acord sau nu, eu asta sunt. Respecta-mi credinta !”

Daniel este insa, un om plin de tact. Desi este hotarat in inima sa sa-si respecte constiinta, el nu uita sa-si respecte si superiorii, desi acestia erau pagani idolatri. Vorbeste politicos, si chiar incearca sa-i sugereze un plan atragator si lipsit de riscuri: “Incearca pe robii tai zece zile…”

Dupa o asfel de hotarare buna, si dupa o astfel de atitudine respectoasa si nobila, Dumnezeu nu intarzie sa vina in ajutorul copilului Sau: “ Dumnezeu a facut ca Daniel sa capete bunavointa si trecere inaintea capeteniei famenilor dregatori.”  Daniel 1,9

De ce oare multe din hotaririle noastre bune nu sunt insotite de binecuvantarea cerului? Pentru ca hotarirea buna nu este suficienta. Ea trebuie insotita de tact, respect, bun-simt si modestie, in relatiile noastre fata de cei de care depinde libertatea si binele nostru.

Cineva ar putea obiecta ca Daniel era prea tanar si infricosat in momentele de inceput ale vietii in Babilon, aceasta explicand atitudinea sa modesta si respectoasa. Priviti insa, la atitudinea lui la fel de respectoasa spre sfarsitul vietii, dupa ce devenise o personalitate marcanta sub domnia mai multor imparati!

Din fundul gropii cu lei, in dimineata in care imparatul Darius vine la groapa pentru a vedea ce s-a intamplat cu el, Daniel ar fi putut da un raspuns destul de taios imparatului. Dar lucrul acesta nu se intampla. Lipsit de orice gand de razbunare sau rautate, el ramane acelasi om respectos: “Vesnic sa traiesti, imparate!”- il saluta , de data aceasta , batranul Daniel pe Darius ( Daniel 6,21 ). Si Darius era un pagan, un idolatru…

5. CREDINTA.

“Incearca pe robii tai zece zile!”-ii cere Daniel superiorului sau, dupa care ii sugereaza o alternativa la hrana care se  servea la masa imparatului. “Sa ni se dea de mancare zarzavaturi si apa de baut; sa te uiti apoi la fata noastra si la a celorlalti tineri care mananca din bucatele imparatului, si sa faci cu robii tai dupa cele ce vei vedea.” Daniel 1, 12-13

De fapt, Daniel cere sa fie incercat. Pe ce baza?  Pe baza experientei ca alimentele simple si sanatoase ii vor face mai mult bine decat mancarurile grele si complicate de la masa imparatului? Este putin probabil ca doar in zece zile sa se observe o diferenta asa de evidenta. Inclin sa cred ca Daniel s-a bazat pe o interventie directa a lui Dumnezeu in favoarea sa. Zece zile erau prea putine pentru ca, in mod natural si fara interventia divina, sa se obtina un asemenea rezultat. Daniel insa, a crezut in ajutorul cerului, si credinta i-a fost rasplatita.

Intreaga viata a lui Daniel a fost marcata de o puternica incredere in Creatorul sau. A ramas la fel de fidel lui Dumnezeu ca rob evreu, dar si ca prim-ministru la curtea celor mai puternici imparati ai timpului. Atunci cand erau in joc averea, pozitia, libertatea si chiar viata sa,  el nu a ezitat nici macar pentru o clipa de a se increde in Dumnezeul sau, cu orice risc. A fost dispus sa renunte la toate; la un singur lucru nu a putut renunta: la legatura sa cu Dumnezeu.

Ocazii in care trebuie sa alegem intre un serviciu bun, dar departe de Dumnezeu, si unul mai modest, dar in ascultare de El, intre o pozitie mai buna si una mai umila, intre a asculta de porunca lui Dumnezeu si a nu asculta de ea, vor veni mereu in viata.

Daniel a stiut sa faca alegerea cea buna. Eu si tu o vom face?

6. SPIRITUL FRATESC.

Daniel nu a fost un om izolat, un singutatic. In momentele de incercare el isi cauta prietenii, carora le impartaseste luptele sale, bucuriile, dar si necazurile. Ar fi putut duce singur povara, ar fi putut sa se inchida in sine si sa experimenteze doar pentru el puterea lui Dumnezeu. El cunoaste insa, marele adevar, exprimat mai tarziu de Mantuitorul, ca, acolo unde sunt adunati doi sau trei in Numele Sau, va fi si El prezent acolo.

“Apoi Daniel s-a dus in casa lui si a spus despre lucrul acesta tovarasilor sai Hanania, Misael si Azaria, rugandu-i sa ceara indurarea Dumnezeului cerurilor pentru aceasta taina…” Daniel 2, 17-18

Iar atunci cand primeste raspunsul la rugaciunea unita a celor patru prieteni, el stie sa-I  multumeasca lui Dumnezeu in numele tuturor:

“Pe Tine, Dumnezeul parintilor mei, Te slavesc si Te laud ca mi-ai dat intelepciune si putere, si mi-ai facut cunoscut ce ti-am cerut noi; caci ne-ai descoperit taina imparatului.” Daniel2,23

Lupta credintei se poate duce si de unul singur. Dar ce putere si ce binecuvantare este acolo unde alaturi de tine lupta si se roaga si cei de langa tine!

7. BUNATATEA.

Biblia ni-l prezinta pe Daniel ca un om de o bunatate exemplara. Dupa ce este inaltat in slujba si onoruri de Nebucadnetar, el se gandeste si la cei care i-au fost alaturi in incercare, cerand imparatului sa le incredinteze lor treburile imparatiei.

Dar ce virtute este sa-ti iubesti prietenii? Mantuitorul spunea: “Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii? Si daca imbratisati cu dragoste numai pe fratii vostri, ce lucru neobisnuit faceti? Oare paganii nu fac la fel?” Matei 5, 46-47

Daniel dovedeste insa, o bunatate iesita din comun. Dupa ce Dumnezeu, ca raspuns la rugaciunea unita a celor patru prieteni, ii descopera visul lui Nebucadnetar, primul lui gest, dupa o rugaciune de multumire, a fost acela de a merge la ofiterul care raspundea de uciderea inteleptilor Babilonului, si de a-i spune: “Nu pierde pe inteleptii Babilonului! Du-ma inaintea imparatului, si voi da imparatului talcuirea.” ( Daniel 2, 24 )

Putini oameni ar face un asemenea gest! Altul, in locul lui Daniel, ar fi consumat in tacere propria salvare de la moarte, fara sa se gandeasca si la altii. Mai ales ca acesti “intelepti ai Babilonului” nu erau altceva decat niste pagani. Daniel putea gandi si asa: “De fapt, de ce sa intervin pentru acestia? Niste pagani mai putin.”

Cand ma gandesc ca unii dintre cei salvati de la moarte de Daniel, il vor trimite mai tarziu, prin intrigile lor, in groapa cu lei, ma intreb: De ce oare trebuie sa fim atat de rai si nerecunoscatori celor ce ne fac bine?

8. CURAJUL.

O credinta, oricat ar fi ea de adevarata si sincera, fara curaj este ca un cer fara stele, ca o iarna fara zapada, sau ca un pom fara roade.

Nu asa se pune insa, problema in dreptul lui Daniel. Dupa talcuirea visului din cap. 4, in care Dumnezeu il avertizeaza pe imparatul pagan de urmarile pe care le va suporta daca nu se intoarce de la viata lui pacatoasa, Daniel dovedeste un curaj iesit din comun: El il mustra pe Nebucadnetar pentru pacatele sale, indemnandu-l la pocainta. El, un rob evreu, un strain, are curajul sa o faca, in ciuda riscurilor majore la care se expune facand aceasta.

A fost acesta un caz izolat? A fost o scanteiere de curaj intr-un moment unic in viata lui Daniel?

Nicolae Iorga spunea ca “la un milion de scantei nu poti sa-ti incalzesti nici degetul cel mic”. Daca privim la istoria ulterioara a acestui om al lui Dumnezeu, vom observa ca aceasta calitate a lui-curajul- nu a fost ceva pasager, ci a fost o constanta in viata sa.

Priviti-l pe Daniel cu cat curaj se prezinta in fata arogantului imparat Belsatar! Cu cat curaj, dar si respect in acelasi timp, il mustra pe acest imparat pentru pacatele sale!

Si cu ce risc! De unde un asemenea curaj?

Din constienta ca, inainte de a fi prim-ministru al unui imperiu pamantesc, el era un ambasador al cerului printre oameni! Aceasta misiune nu i-a scapat din vedere niciodata lui Daniel, oricat de onorat era de catre oameni, si oricat  de mare era  ispita de a-L uita pe Dumnezeul sau.

Ce am mai putea spune despre caracterul acestui om exceptional?

O multime de lucruri! Am putea vorbi despre dezinteresul sau fata de bogatiile acestei lumi, atunci cand ii spunea imparatului Belsatar:Tine-ti darurile si da altuia rasplatirile tale.!” ( Daniel 5,17 )

Am putea vorbi despre corectitudinea lui, in cele mai mici datorii pamantesti. La vremea cercetarii, cand vrajmasii sai cautau cel mai mic motiv de a-l discredita, chiar acestia au fost nevoiti sa recunoasca integritatea morala a lui Daniel in cele mai mici amanunte. Cu parere de rau, vrajmasii sai au trebuit sa recunoasca: “Nu vom gasi nici un cuvant  de plangere impotriva acestui Daniel.” ( Daniel 6,5 )

Intrebarea pe care doresc sa o pun acum este urmatoarea: Cand a primit Daniel calificativul maxim din partea cerului: Atunci cand s-a hotarat sa ramana credincios lui Dumnezeu, indiferent de consecinte? Atunci cand a dovedit curaj si a mustrat pacatele unor imparati puternici? Sau cand a dovedit o bunatate iesita din comun, chiar fata de cei ce-i vor deveni vrajmasi?

Biblia ne raspunde: cand Daniel se ruga. De ce numai atunci?  Cu sigutanta ca in lume sunt multi oameni buni, curajosi, respectuosi, cu spirit solidar, oameni amabili, hotarati si plini de alte trasaturi nobile de caracter. Experienta vietii lui Daniel ne invata insa, ca toate virtutile din viata unui om, daca nu izvorasc dintr-o legatura vie cu Tatal ceresc, si daca nu sunt puse in slujba Lui, nu au valoare vesnica. Sunt ca niste zerouri fara valoare. Daca insa, in fata acestor zerouri, se afla o cifra, ele capata o valoare imensa.

“Cifrul” care da valoare virtutilor unui om este calitatea legaturii sale cu Dumnezeu.

“Despartiti de Mine nu puteti face nimic”, spunea Mantuitorul.( Ioan 15,4 )

Aceeasi idee, Luther o exprima in alte cuvinte: “Toate faptele bune ale omului sunt pacate daca nu sunt insotite de harul lui Christos.”

Daniel a stiut sa puna, inaintea oricaror lucruri din viata sa, pe acela  care a dat valoare vesnica vietii sale- legatura sa vie si profunda cu Dumnezeul sau.

Si pentru ca a avut intelepciunea de a face alegerea cea buna, cerul l-a rasplatit cu cele mai frumoase cuvinte ce i-a fost dat unui om sa le auda: “Tu esti om prea iubit si scump.”

Ce pot sa insemne aceste cuvinte din partea Tatalui ceresc, decat un alt fel de a spune:

“TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA.”

Lori Balogh

http://www.loribalogh.ro/2010/11/te-iubesc-cu-o-iubire-vesnica-om-preaiubit-si-scump-7/

Adevăratele dovezi ale mântuirii pervertite de Satan


Există semne că un om este regenerat, că este mântuit, dar dezastrul din bisericile evanghelice este nu doar că oamenii au o siguranță bazată pe dovezi care nu arată că un om este neapărat mântuit dar și pervertește adevăratele dovezi ale mântuirii. Voi arăta cum face diavolul acest lucru și care sunt acele dovezi pe care el le pervertește:

1. Ura faţă de păcat. Ura și scârba pentru păcat este vitală și un semn autentic al nașterii din nou dar ura (1) pentru păcat doar pentru că îți aduce rușine înfăptuirea lui; (2) ura pentru păcatele altora, nu și pentru ale tale; (3) și ura păcatelor care sunt contrare altor păcate pe care le iubești cel mai mult – acest tip de ură este ura unui om neconvertit. Când urăști păcatul pentru că ai fost prins (4), pentru că păcatul are consecințe ce te afectează; (5) sau ura pentru un anume tip de păcate – este o ură falsă. Absalom a urât păcatul săvârşit de Amnon cu sora lui, Tamar, şi chiar ura lui a fost atât de mare încât l-a ucis pe Amnon. Şi totuşi, Absalom nu a fost decât un om stricat.

Adevărata ură pentru păcat – A urâ păcatul pentru că (1) este o încălcare a poruncii şi astfel o încercare stricată de stăpânire asupra voii lui Dumnezeu, (2) care este o ofensă adusă lui Dumnezeu, ca o greşeală săvârşită maiestăţii Lui, (3) a urî păcatul, ca o încălcare a dragostei în sângele şi moartea lui Hristos; (4) ca fiind o întristare şi stingere a Duhului lui Dumnezeu – este un semn al regenerării.

2. Rugăciunea. Una dintre lucrările Duhului Sfânt este să ne dea ajutor în rugăciune dar rugăciunea poate fi falsă fiindcă (1) poate porni din natură așa că omul se roagă la fel cum se roagă și păgânii; (2) este făcută în mod prefăcut (Matei 23:14); (3) se roagă dar iubește păcatul (Psalmul 66:18); (4) se roagă exclusiv sau în general pentru lucruri lumești (Psalmul 144:12-15a); (5) se roagă fără o dorință autentică și fără a pune inimă în rugăciune (Matei 15:8); (6) o minciună (Psalmul 78:34; 36-37) (7) datorită necazurilor și presiunilor răului (Psalmul 78:34). Faptul că un om are sentimentele mișcate în rugăciune (Evrei 12:17), că se roagă mult și de (Matei 23:14) sau că este ascultat (Psalmul 78:29) nu dovedește că acel om este regenerat.

Adevărata rugăciune – Rugăciunile autentice sunt (1) care vin din inimi sincere ridicate către Dumnezeu; (2) care provin dintr-un simţământ al propriei noastre goliciuni; (3) făcute după voia lui Dumnezeu; (4) îndreptate către lucruri spirituale mai mult decât pentru lucruri temporale; (5) care sunt însoţite de credinţă şi dependenţă și (6) care sunt lucrarea şi şoapta Duhului Sfânt în noi.

3. Suferința pentru Hristos (Matei 19:29). Toți creștinii autentici vor suferi datorită credinței, a lui Hristos, al unui comportament evlavios dar există o suferință care nu dovedește existența unei inimi regenerate. Suferința (1) pentru a căpăta merite; (2) pentru slavă deșartă și aplauze; (3) dintr-o dârzenie a spiritului; (4) pentru a avea avantaje și profite ca Iuda; (5) pentru simpla păstrare a unei opinii – este o suferință care nu dovcdește nașterea din nou; (6) poate suferi pentru Hristos, pentru că mărturisirea lui religioasă îi atrage şi consecinţe, întrucât lumea urăşte lucrurile religioase

Suferinţa autentică – (1) când un om suferă de dragul lui Hristos; (2) când un om nu se încrede în sine în mijlocul suferinţelor; (3) când un om suferă pentru o cauză bună, la o chemare bună şi cu o conştiinţă bună.

4. Pasiunea și zelul. Zelul fals este zelul (1) fără cunoaștere (Faptele Apostolilor 22:3b-4; 26:9); (2) parțial – zelos într-un lucru, şi totuşi indiferent în altul. Acela care este pentru împărţirea poruncilor în funcţie de preferinţe, acela nu este un credincios autentic; (3) utilizat greșit – focalizat asupra unor lucruri nepotrivite şi într-un mod disproporţionat (Matei 23:23; Galateni 1:14); (4) egoist, care are ca scop omul. Iehu a fost foarte zelos, dar nu într-atât pentru Dumnezeu pe cât pentru coroana de împărat în Israel; (5) exterior, fariseii spălau cupa adesea, dar rareori inimile (Matei 6:5, 16); Iehu a fost un reformator măreţ în lucrurile exterioare, dar nu a reformat nimic în interior (2 Regi 10:31); (6) legal, care acţionează doar asupra celorlalţi (Proverbe 7:11); (7) păcătos – un zel manifestat împotriva dorinţelor care nu aleargă către pângărire; (8) lipsit de suport scripturistic, care nu este generat şi strâns legat de Cuvânt, ci de unele scopuri josnice şi lipsite de valoare (2 samuel 21:2).

Adevăratul zel – “Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea” (Matei 11:12) dar există și un zel fals. Este un zel care (1) are drept călăuză Cuvântul lui Dumnezeu, (2) care îl direcţionează în aplicarea practică, (3) este un zel care cercetează pentru a identifica păcatele şi caută să progreseze în viaţa de sfinţenie; (4) este un zel care face din slava lui Dumnezeu scopul suprem. Acest zel este zelul unui om născut din nou.

5. Dragostea pentru copiii lui Dumnezeu (1 Ioan 3:10,14). Faraon l-a iubit pe Iosif. Ahab l-a iubit pe Iosafat. Această dragoste poate fi (1) pentru comportarea sa iubitoare, împăciuitoare, plină de bun simţ, către toţi cu care are de-a face (2) pentru splendoarea şi măreţia sa exterioară în această lume; (3) pentru fidelitatea şi utilitatea lui în locul pe care îl ocupă; dar nu este dragoste autentică pentru că (1) nu este decât o dragoste naturală, izvorâtă dintr-un soi de respect lumesc sau din scopuri egoiste; (2) este o dragoste limitată, mărginită; ea nu este universal manifestată “seminţei”.

Adevărata dragoste – (1) iubim pentru ceea ce sunt ei, chiar pentru acest motiv, că ei sunt sfinţi ai lui Dumnezeu; (2) când îi iubim datorită harului şi sfinţeniei care străluceşte din conversaţiile lor. Nu poate fi o dovadă mai bună a prezenţei Duhului lui Hristos în noi decât să iubim chipul lui Hristos în alţii.

6. Credința (Marcu 16:16). Dar și dracii cred (Iacov 2:19) și nu toți au credința (2 Tesaloniceni 3:2). Credința falsă (1) este o credinţă temporară, durează doar pentru o vreme, apoi piere; (2) rămâne la lucrurile generale, nu merge la lucruri specifice – nu au nici un fel de credinţă pentru a aplica promisiunea Domnului Iisus Hristos în mod personal; (3)  este bazată pe înţelegere mentală, nu pe voinţă. Credinţa lor se bizuie pe cunoaştere, nu pe aplicare; (4) credinţă fără experienţă – este ca un pacient care crede tot ce îi spune medicul, dar nu încearcă niciodată medicamentele prescrise; (5) credinţă care se manifestă neînsoţită de o zdrobire a inimii; (6) o credinţă care nu transformă inima, o credinţă fără roade, care nu aduce cu ea noua creaţie în suflet, dar care îl lasă abandonat în starea de păcat şi moarte,

Adevărata credință – (1) Este o astfel de credinţă care bizuie sufletul în întregime pe Hristos în ce priveşte harul, slava, iertarea, pacea, sfinţirea şi mântuirea; (2) un act reunit al întregului suflet, în ce priveşte mintea, voinţa şi sentimentele, toate participând la unirea sufletului cu Răscumpărătorul atoatesuficient; (3) Este o credinţă care “purifică inima” şi o curăţă, care influenţează şi dă tărie vieţii în toate harurile.

7. Împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 14:21). Balaam a ascultat (Numeri 22:38) ca și tânărul bogat (Marcu 10:20) deși nu a fost decât un ipocrit care s-a dezis de Hristos. Nu orice ascultare a poruncilor lui Dumnezeu poate fi denumită pe bună dreptate ascultare, întrucât: (1) Există o ascultare parţială, un fel de religie cu porţia (2 Regi 17:33); (2) ascultă de porunci în natura veche (Isaia 66:3); (3) iubește Legea dar nu și pe Dătătorul ei (1 Corinteni 13:3); (4) asculta mult de porunci având scopuri sinistre şi egoiste (Matei 23:5).

Adevărata împlinire – (1) bazată pe Evanghelie, în ce priveşte obiectul ascultării, adică în ceea ce Dumnezeu (Ioan 15:14) și în maniera ascultării, adică după cum Dumnezeu cere (Ioan 4:24) și În fundamentul ascultării (1 Timotei 1:5) și în scopurile ascultării, adică spre onoarea şi slava lui Dumnezeu: “să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31); (2) este o ascultare universală (Iosua 14:14); (3)  este o ascultare continuă (Psalmul 119:112).

Adevărata plăcere de Cuvânt – De ce iubești Cuvântul și cum o faci? Dacă iubești cuvântul (1) datorită spiritualității lui; (2) chiar și atunci când îți arată păcatul; (3) când ești încântat datorită comuniunii pe care o ai cu Dumnezeu prin el.

https://awakening2011.wordpress.com/2012/04/12/adevaratele-dovezi-ale-mantuirii-pervertite-de-satan/

„Mama, si daca iadul chiar exista?”


Avea numai 12 ani, dar pe ea o preocupa veșnicia. Veșnicia aceea despre care auzise la ora de religie și nu de la mama ei. Chiar citea în particular cărți împrumutate de la biblioteca școlii, cărți religioase, duhovnicești în care nu lipseau subiecte precum: Dumnezeu, suflet, rai, iad, păcat, veșnicie…

Mama ei nu-i vorbise niciodată despre așa ceva pentru că mai întâi ea însăși nu credea. Ba chiar o prigonea pe fata ei, zicându-i să mai înceteze cu lecturarea unor astfel de cărți până nu ajunge spălată pe creier detot. Dar fata nu se lăsa, credea mai tare în cuvântul ce-l auzea la ora de religie și pe care-l iubea așa de mult, decât în cuvântul rece și indiferent al mamei. Fiind, totuși, constrânsă și nevoită să renunțe la a mai citi texte religioase, a avut într-o zi o discuție foarte aprinsă cu mama ei:

„Mamă, eu nu cred că noi, oamenii, am apărut din neant, din întâmplare. Nu cred că n-ar exista cineva care să dirijeze întreg universul acesta. Nu cred că noi ne „tragem” din maimuță și nu dintr-un Dumnezeu. Nu pot crede că am fost creați de Dumnezeu doar pentru acest pământ. Nu cred că totul se sfârșește aici. Trebuie să fie ceva mai mult de atât, mai mult decât putem vedea noi aici și percepe. Nu cred că preoții chiar spun minciuni. Nu cred că toți cei ce merg la biserică sunt niște proști. Or fi 2, 3, 10… dar toți, mamă?  Toți cei care și-au dat viața pentru Hristos, oare s-au jertfit în zadar? Cine ar accepta să moară fără a urmări un scop anume? Oare de ce erau toți bucuroși și senini când îi chinuiau prigonitorii? Oare chiar nu-i durea? Nu vedeau ei nimic în acele momente? Oare să fi fost atât de proști încât să accepte să fie jigniți și chinuiți fără a avea un crez anume, fără a aștepta ceva în schimb? Oare cei ce mor chiar să se sfârșească cu ei totul în mormânt?…

Sunt lucruri pe care nu le pot înțelege în profunzimea lor, mamă, dar cu toate acestea le cred pentru că le simt. Și chiar de-aș închide ochii să nu le mai văd și să nu le mai aud, mă mustră conștiința fiindcă mi le dovedește relitatea zilnic.

Oare chiar și bunicii – părinții tăi – la care spui că ai ținut atât de mult, dacă au plecat dintre noi cei vii, oare chiar nu mai există? Oare să-i pierdem atât de ușor și să nu ne mai aducem aminte de ei printr-un niciun fel de pomenire, amintire? Oare, dacă au ajuns în iad? Dacă acel iad în care tu nu crezi, chiar există? Dacă totuși putem face ceva pentru cei morți, pentru sufletul lor și noi nu facem pentru că nu credem? Dacă slujbele de la biserică chiar au putere să-i scoată pe cei adormiți din chinuri și noi nu o facem? Dacă vei ajunge și tu acolo din cauza necredinței tale? Dacă eu nu-ți voi face nicio pomană, pentru că așa am fost învățată, pentru că nici tu nu le faci bunicilor?”…

La auzul acestor întrebări și zbucium interior al fetei sale, mama nu a fost înduioșată așa cum ar fi trebuit, dar a fost pusă pe gânduri serios și căuta de atunci să afle răspunsul la toate acele întrebări înfricoșătoare pe care i le pusese fata sa, nemaiinterzicându-i de atunci să cerceteze cărți despre credință, ba mai mult, se documentau împreună, întărindu-se duhovnicește și luminându-se de noile descoperiri și totodată bucurându-se.

Elena J.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2016/10/15/mama-si-daca-iadul-chiar-exista/

Responsabilitățile familiei creștine


Responsabilitățile familiei creștine

1.      Perspectiva Biblica a Familiei

Sfanta scriptura este clara in privinta familiei, aratand ca Dumnezeu a oranduit familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa din persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, sange sau adoptiune. Dictionarul Explicativ al limbii Romane (Academia Romana, Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan”1996) defineste familia ca” Forma sociala de baza, intemeiata prin casatorie, si care consta din sot, sotie, si din descendentii acestora”

Casatoria este legamantul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga sa ramana impreuna pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin care Dumenzeu realizeaza cateva scopuri cum ar fi : ilustrarea unirii dintre Christos si Biserica Sa, pune la dispozitia barbatului casatorit si a femeii casatorite un cadru pentru relatiile de intimitate in care acestia isi implinesc dorintele sexuale in conformitate cu standardele biblice si perpetueaza rasa umana.

Cu toate ca in Vechiul Testament nu gasim nici un cuvant care sa corespunda exact cu cuvantul modern “familie” totusi nucleul familiei este clar aratat in Scriptura  inca de la inceput: Gen. 1:26-28

“Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpînească peste pestii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pămîntul si peste toate tîrîtoarele cari se miscă pe pămînt.”. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească si parte femeiască i-a făcut.  Dumnezeu i-a binecuvîntat, si Dumnezeu le-a zis: „Cresteti, înmultiti-vă, umpleti pămîntul, si supuneti-l; si stăpîniti peste pestii mării, peste păsările cerului, si peste orice vietuitoare care se miscă pe pămînt.”

Gen. 2:18-25 “18. Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” 19. Domnul Dumnezeu a făcut din pămînt toate fiarele cîmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. 20. Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor cîmpului; dar, pentru om, nu s-a găsit niciun ajutor, care să i se potrivească. 21. Atunci Domnul Dumnezeu a trimes un somn adînc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. 22. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. 23. Şi omul a zis: „Iată în sfîrşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie, pentrucă a fost luată din om.” 24. Deaceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup. 25. Omul şi nevasta lui erau amîndoi goi, şi nu le era ruşine.”

In Noul Testament Termenul de “familie” (greceste: patria) este mentionat ca atare numai de trei ori, si anume in Luca 2:4,” Iosif s-a suit şi el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudea, în cetatea lui David, numită Betleem,-pentrucă era din casa şi din seminţia lui David,” Fapte 3:25 “Voi sînteţi fiii proorocilor şi ai legămîntului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, cînd a zis lui Avraam: „Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta.” , si Efeseni 3:15 “din care îşi trage numele orice familie (greceste:patria), în ceruri şi pe pămînt,”  insa ideea de “casa” sau “cei din casa” (greceste: oikos) este intalnita de mai multe ori.

Proeminenta paternitatii poate fi vazuta clar in cel de-al treilea text (Efeseni 3:15) unde cuvantul  “patria”, adica famile are un “pater” adica “tata”  intelegand ca la originea tuturor sta paternitatea universala a lui Dumnezeu din care este derivata toata ordinea relatiilor. [2]   Biblia arata clar ca barbatul si nevasta au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amandoi dupa chipul si asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta Dumnezeu cu poporul Sau.

In cele ce urmeaza  ne v-om preocupa de aspectul  relatiilor din familia crestina si anume de (1) relatia dintre sot si sotie, (2) relatia dintre copii si parinti, (3) relatia dintre membrii familiei si Domnul Isus Christos, si (4) relatia dintre membrii familiei si lume.

2.      Relatia dintre sot si sotie

Efeseni 5:33 “Încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.”

Sotul – Pentru ca relatia dintre sot si sotie sa fie dupa modelui Scripturii, sotul trebuie sa invete sa-si iubeasca sotia  cu lepadare de sine. Apostolul Pavel scrie Efesenilor: Efeseni 5:25 “Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”  Am spus “sa invete” deoarece acest fel de iubire nu vine in mod automat, firesc.Trebuie sa invatam, urmand exemplul Domnului Isus unde vedem ca dragostea autentica nu poate venii pe cale normal fireasca, ci trebuie sa izvorasca din sursa nesecata, din Dumnezeu, care este  dragoste. Apostolul ridica nivelul dragostei in familie la cel mai inalt standard, aratandune ca aceasta este o ilustratie a relatiei dintre Domnul Christos si biserica Sa.

Casatoria este de folos la toate nivelele:

  • emotional: Gen 2: 18.” Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”,
  • social: Gen 1:28 “Dumnezeu i-a binecuvîntat, şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul, şi supuneţi-l; şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pămînt.”
  • fizic: 1 Cor 7: 1-3 “1. Cu privire la lucrurile despre cari mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie. 2. Totuş, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. 3. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat”., si
  • spiritual:  Efeseni 5:21-24 “21. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos. 22. Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; 23. căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mîntuitorul trupului. 24. şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.”

Dragoste Sacrificiala – Daca sotul are ca model pe Domnul Christos si dragostea Sa pentru biserica, atunci el o va iubii pe sotie cu o dragoste sacrificatoare. Dupa cum Christos s-a dat pe Sine pentru biserica, tot asa sotul , in dragoste se da sotiei sale. Adevarata dragoste “nu caută folosul său” (1 Cor 13:5), deci nu este egoista.

Dragoste Sanctificata – Efeseni 5:26-27 “26. ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvînt, 27. ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană.”

Daca dragostea sotului este sacrificiala, atunci ea va fi si Sanctificata. Expresia “ca s-o sfinţească” are intelesul de a o pune deoparte. In casatorie cei doi se pun deoparte unul pentru celalalt si orice interferenta in aceasta institutie este pacat. Astazi, Domnul Cristos I-si curata biserica prin Cuvant, Ioan 15:3 “Acum voi sînteţi curaţi, din pricina cuvîntului, pe care vi l-am spus.” si Ioan 17:17 “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvîntul Tău este adevărul.”

Dragoste Satisfacatoare – Dragostea sotului pentru sotia sa trebuie sa fie Sacrificiala, Sanctificata si totodata si Satisfacatoare. Efeseni 5:28-30 “Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuş. 29. Căci nimeni nu şi-a urît vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; 30. pentrucă noi sîntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui”.
In casatorie, cei doi devin un singur trup, asa ca orice se face celuilalt se face si lui personal, devenind o experienta de satisfacere reciproca. Daca ambii soti sunt supusi Domnului si unul altuia, ei vor fi in asa fel satisfacuti, incat nu vor mai fi temptati sa caute in alta parte implinire. Apostolul Pavel incheie Efeseni 5 cu rezumatul cuvintelor anterioare. Sotilor le spune” fiecare din voi” fara exceptie, sa-si iubeasca sotia ca pe sine, adica nu doar cum te-ai iubi pe tine insuti, ci in semn de recunoastere a faptului ca ea este una cu tine.[3]

Sotia – Ei Domnul ii cere respect, reverenta si supunere fata de sotul ei. Sotia trebuie sa se supuna de buna voie autoritatii sotului care o slujeste din dragoste, dupa cum si Biserica este supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si barbatul dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este egala cu el inaintea lui Dumnezeu si a primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de a-si respecta barbatul, de a-l sluji ca un ajutor potrivit in administrarea casei si in formarea noii generatii.

Apostolul Pavel se adreseaza sotiilor zicand: Efeseni 5:33 “ Încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.”. El le spune, ai grija sa-ti respecti sotul si sa asculti incontinuu de el. Ce efecte extraordinare ar rezulta aceasta ascultare in Domnul. Ce s-ar intampla daca aceste instructiuni divine ar fi practicate pe scara larga in randurile crestinilor de azi? N-ar mai fi certuri, nu s-ar mai produce despartiri, divorturi, ci caminul ar fi intr-adevar un “colt de rai” (expresie  preluata din titlul cartii fratelui Pitt Popovici). Atmosfera din familie ar fi o anticipare a paradisului. Dragostea (agape) a sotului si supunerea in reverenta si ascultare a sotie pot fi realitate doar prin puterea Duhului Sfant.

Radacina problemelor maritale este pacatul. Supunerea fata de Christos si unii altora este modalitatea de a biruii egoismul propriu. Cand suntem supusi, Duhul Sfant ne poate umple cu putere de a ne iubi cu o dragoste sacrificatoare, sanctificata, satisfacatoare, o dragoste dupa modelui Domnului Christos.

3.      Relatia dintre copii si parinti.

Am  relatat mai sus ca secretul unei relatii bune in caminul crestin este trairea dupa indemnurile si puterea Duhul Sfant. Am vazut ca atunci cand sotul iubeste cu o iubire divina, sotia fiind si ea condusa de Duhul Sfant se supune autoritatii lui. In aceasta sectiune v-om vedea ca secretul relatiei bune dintre copii si parinti este o traire a copiilor familiei crestine in puterea  Duhului Sfant.

 Copiii – Datoria fundamentala a tuturor copiilor este de a asculta de parintii lor in Domnul. Nu are importanta daca copiii sunt crestini sau parintii sunt crestini. Relatia aceasta a fost randuita de Dumnezeu pentru intreaga omenire, indiferent de crez.

In Efeseni 6:1-3 apostolul Pavel se adreseaza copiilor in relatia lor cu parintii: “ Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. 2. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”-este cea dintîi poruncă însoţită de o făgăduinţă- 3. „ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pămînt.”

A asculta in Domnul de parinti, copiii trebuie sa asculte patrunsi de atitudinea ca facand asa, ei asculta de fapt de Domnul. Ei trebuie sa asculte in toate lucrurile care corespund cu voia Domnului. Pe baza acestui text, copiii ai caror parinti le cer sa pacatuiasca, nu li se cere supunere in acest caz.

Apostolul Pavel se adreseaza copiilor crestini si le cere ascultarea de parinti aratand patru motive.

  1.  In primul rand copiii trebuie sa asculte datorita faptului ca ei sunt crestini “ascultati in Domnul”.
  2.  In al doilea rand ei trebuie sa asculte de parintii lor in Domnul “caci este drept”. Ascultarea in Domnul este dreapta. Standardul ascultarii l-a creat Domnul, nu este subiectiv, ci drept. Ascultarea este un principiu intretesut in insasi structura vietii de familie, ca cei care sunt inca imaturi si lipsiti de experienta vietii sa se supuna autoritatii parintilor care au maturizare si intelepciune
  3.  Un al treilea motiv de ascultare este ca ascultarea este o porunca este parte din decalog. Exod 20;12 “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentruca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” Deut 5:16 “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, ca să ai zile multe şi să fii fericit în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” A cinsti parintii inseamna mai mult decat a asculta de ei. Inseamna a le arata respect si dragoste, grija pentru ei atita timp cat au nevoie, si de a-I onora prin trairea dupa principiile scripturii
  4.  Al patrulea motiv de ascultare de parinti este ca ascultarea aduce binecuvantare “ca sa fi fericit”. Apostolul aminteste copiilor crestini care-si cinstesc parintii ca aceasta o se le faca bine si “o sa le mearga bine”. Ce s-ar intampla daca cu un copil care nu ar primi nici un fel de indrumari si indreptari din partea parintilor sai! Cand copiii asculta de parinti in Domnul, o sa fie feriti de multe caderi in pacate.  Pacatul intotdeauna ne jefuie de fericire, ascultarea intotdeauna ne inbogateste de binecuvantari. Promisiune pentru cei ce asculta si cinstesc parintii este o viata lunga fericita. In acelas fel, cei ce nu asculta si cinstesc parintii au parte de sfarsit tragic dupa exemplul dat de fii lui Eli, Hofni si Fineas: 1 Sam 4:11” Chivotul lui Dumnezeu a fost luat, şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit.”

Parintii – Responsabilitatile parintilor in relatia lor cu copiii.

Efes 6:4 “şi voi, părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Coloseni 3:21 ” Părinţilor, nu întărîtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea.”

Aceasta avertizare se adreseaza in primul rand tatalui, dar fara indoiala ele sunt necesare ambilor parinti. Parintii sa nu intarate pe copii la manie printr-o asprime exagerata sau printr-o sanctionare necorespunzatoare in exercitarea pedepselor. Sa dea copiilor o crestere in milostenia de tata si intr-o dragoste de mama, si a creste copiii in “ invatatura Domnului” Tatal ori este de multe ori prea aspru, ori prea indulgent, cum am aratat mai sus din exemplul lui Eli. De asemenea David a esuat in privinta aceasta in legatura cu educatia fiului sau Adonia. 1 Imparati 1:6 “Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viata lui, zicînd: „Pentru ce faci asa?” Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip, si se născuse după Absalom.”

Aceasta lipsa de mustrare din partea lui David conduce la inganfare pe Adonia care a vrut sa devina imparat prin inlaturarea tatalui sau de pe tron. Cu multa vreme inainte Dumnezeu si-a destainuit intentia de a pune pe Solomon ca urmas al lui David pe tronul lui Israel. Adonia, in urma lipsei de mustrare din partea tatalui sau David, pasea pe o cale contrara voiei lui Dumnezeu.

Caracterul adevarat al tatalui crestin este revelat in echilibrarea responsabilitatilor lui in pozitia autoritara in familie si felul cum aceasta este practicata. Simturile si predispozitia copiilor trebuie sa stea in atentia parintilor. Fiecare copil este unic, deci trebuie ca parintii sa aibe multa intelepciune in relatiile lor cu fiecare dintre copii.  Parintii nu au voie sa inlesneasca nimic din raspunderea lor fata de Dumnezeu in educarea copiilor, insa trebuie sa se gandeasca si la slabiciunea celor mici si sa nu puna in spate mai mult decat ar putea ei sa duca. Altfel copiii vor deveni respingatori si se vor descuraja.

Cuvantul “mustrare” din Efes 6:4 are la baza si conceptual de “ ingrijire, sfatuire, pedepsire”. Aceasta ne arata sensul si directia de crestere si de mustrate pentru a se ajunge la o stare inalta.

Ca si tatal, mama crestina are responsabilitatile sale fata de copii. In Scripturi gasim amintite multe mame care si-au educat copiii in frica Domnului. Din aceaste exemple si din observatiile zilnice ne dam seama ca mamele ocupa un loc foarte important in educarea copiilor. Mamele educa copii in spiritul moral, spre finete intre oameni, pe cand tatal educa copiii spre influenta lor in societate.

Istoria caselor imparatesti dovedeste influenta mamei, fie pozitiva, fie negativa in educarea imparatilor. Vedem cat de important este ca o mama sa-si educe copiii pentru Imparatia lui Dumnezeu. O crestere crestina este de o mare valoare si are urme adanci care nu se pot sterge din inima copiilor. Cuvantul lui Dumnezeu spune la Proverbe 22:6 “Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi cînd va îmbătrîni, nu se va abate dela ea.”  Cei “sapte ani de acasa” proverbiali au o mare influenta in inima fragile a copilului si se mentine pana la adanci batranete. La fel vedem si in Proverbe 31: 1 “Cuvintele împăratului Lemuel. Învăţătura pe care i-o dădea mamă-sa.” Mama imparatului Lemuel l-a educat si toate indrumarile ei I-au fost de folos in viata.

4.      Relatia dintre membrii familiei si Domnul Isus Christos.

Efes 1:22 “El I-a pus totul supt picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile”

Domnul Christos are stapanire universala, nu numai peste oameni si ingeri ci si peste restul creatiei sale. Un cuvant cheie ar fi  “supunere”. Pentru ca relatia dintre familie si Domnul Christos sa fie o relatie de tip divin, trebuie membrii familiei sa fie “supusi unii altora “ iar intreaga famile sa fie supusa lui Dumnezeu. Caminul crestin este locul unde poruncile dumnezeiesti sunt respectate, legaturile dintre membrii familiei sunt dupa gandurile lui Dumnezeu si fiecare membru din familie cauta glorificarea lui Dumnezeu. Pentru a avea un impact acest nucleu fundamental al societatii trebuie sa fie un exemplu positiv, un indrumar pentru altii catre Domnul. Primirea de oaspeti este un exemplu pozitiv. Casa din Betania este un astfel de camin. In timp ce Domnul Isus calatorea pe pamant fara a avea un loc unde sa-si puna capul, vedem pe Marta cum Il primeste in casa ei. Luca 10:38 “Pe cînd era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei.” Aceasta casa a fost fregventata de domnul Isus chiar in saptamana dinaintea mortii. Ce balsam a fost aceasta casa pentru Domnul Isus!

Tot astfel, astazi familia crestina trebuie sa stie ca poate primi pe Domnul in casa lor ca Marta odinioara. Domnul Isus a spus in Matei 10:40 “Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe Mine.” Daca primim pe credinciosii Domnului in casele noastre Il primim pe insusi Domnul Isus. Matei 25:40 “Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, oridecîteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” Aceasta este subiectul de baza pe care Domnul Isus Il trateaza in acest text pentru toti care au hranit, imbracat, vizitat sau primit pe frati in Domnul.

In zilele imparatului David, Domnul a binecuvanta pe Obed-Edom din pricina ca a tinut chivotul Domnului trimp de trei luni in casa lui.  2 Samuel 6:10-12a “N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat. Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat, şi Domnul a binecuvîntat pe Obed-Edom şi toată casa lui. Au venit şi au spus împăratului David: „Domnul a binecuvîntat casa lui Obed-Edom şi tot ce avea, din pricina chivotului lui Dumnezeu.”.

5.      Relatia dintre membrii familiei si lume (sau convietuirea  a doua paturi sociale distincte)

Efeseni 6: 9 ”  şi voi, stăpînilor, purtaţi-vă la fel cu ei; feriţi-vă de ameninţări, ca unii cari ştiţi că Stăpînul lor şi al vostru este în cer, şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului.”

Efeseni 6: 5-8 “Robilor, ascultaţi de stăpînii voştri pămînteşti, cu frică şi cutremur, în curăţie de inimă, ca de Hristos.  Slujiţi-le nu numai cînd sînteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, cari fac din inimă voia lui Dumnezeu.  Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului, iar nu oamenilor,  căci ştiţi că fiecare, fie rob, fie slobod, va primi răsplată dela Domnul, după binele pe care-l va fi făcut.”

Aici apostolul Pavel se refera la relatia dintre credinciosii care traiesc in doua paturi sociale separate, insa principiul se poate aplica si la relatia familiei crestine cu lumea. Daca credinciosul se gaseste in patura sociala adresata “ Robilor”  atunci el este indemnat sa asculte de stapanii lui cu frica si cutremur ca de Christos, aratandu-I motivele de ascultare. Ascultarea, supunerea si credinciosia sant caractere care trebuie sa se gaseasca la orice rob. Aceste caracteristici au fost gasite in chip desavarsit in Domnul Christos, care de buna voie a devenit Robul desavarsit.

Primul motiv pe care apostolul Pavel il enumera in epistola catre Efeseni este ca ei slujesc indirect pe Christos. Un alt motiv este ca ei slujind pe stapani, implinesc voia lui Dumnezeu.Un alt motiv de slujire este ca v-or primi rasplata de la Domnul. Chiar si stapanii greu de multumit trebuie slujiti ca Domnului. 1 Petru 2: 18-19 “Slugilor, fiţi supuse stăpînilor voştri cu toată frica, nu numai celorce sînt buni şi blînzi, ci şi celor greu de mulţămit. Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, sufere întristare, şi sufere pe nedrept.”

In acelas fel, cuvantul Domnului se adreseaza categoriei “stapanilor crestini”.

Si acestia au responsabilitatile lor fata de cei care-I slujesc. Una dintre primele responsabilitati este sa caute binele slujitorilor. Efeseni 6:9 “şi voi, stăpînilor, purtaţi-vă la fel cu ei; feriţi-vă de ameninţări, ca unii cari ştiţi că Stăpînul lor şi al vostru este în cer, şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului.”

Stapanii credinciosi trebuie sa se gandeasca intotdeauna ca si ei au un Stapan in cer si ca sunt responsabili de cei care le sunt in subordine. Sa se comporte cu slujitorii lor cum se poarta Stapanul ceresc cu ei. Pentru aceasta constiinta lor trebuie sa fie totdeauna vie, sa simta duhul blindetei al harului si al milosteniei in fiecare zi. Stapanul lor ceresc nu este aspru, deci nici stapanul crestin sa nu fie aspru. In toate actiunile sale el trebuie sa reflecteze caracterul dragostei crestine. Daca va proceda in felul acesta in toate actiunile sale va fi o lumina in jurul sau. Matei 5: 16 “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.”

Un exemplu pozitiv vedem in Boaz care se purta frumos cu slujitorii sai. Rut 2:4 “Şi iată că Boaz a venit din Betleem, şi a zis secerătorilor: „Domnul să fie cu voi!” Ei i-au răspuns: „Domnul să te binecuvinteze!”. La sosirea sa la secerat, el I-si saluta robii cu cuvinte de binecuvantare.

Levetic 25: 43 “Să nu-l stăpîneşti cu asprime, şi să te temi de Dumnezeul tău.”

Stapanii crestini trebuie sa le plateasca datoria slijitorilor “fara amenintari”. Coloseni 4:1 “Stăpînilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi, şi ce li se cuvine, căci ştiţi că şi voi aveţi un Stăpîn în cer.”

Stapanul crestin trebiue sa fie drept fara partinire. Efeseni 6:9 “ca unii cari ştiţi că Stăpînul lor şi al vostru este în cer, şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului”

6.      Concluzii

Daca am fost atenti, toate cele aratate mai sus au o singura tema si aceasta este supunerea fata de Domnul. Supunerea in Domnul aduce armonie. Uitati ce se intampla cand supunerea fata de Domnul este practicata in familia crestina:

  • Sotia este supusa sotului “ca Domnului”, iar sotul iubeste sotia “cum a iubit Christos biserica”
  • Copiii asculta de parinti “in Domnul”, iar parintii cresc copiii “in mustrarea si invatatura Domnului”.
  • Robii asculta de stapani “ca de Christos”, iar stapanii trateaza bine slujitorii “stiind ca stapanul lor si al vostru este in ceruri”

Toate acestea sunt posibile prin Duhul lui Dumnezeu care locuieste in credinciosi. Romani 5:5 “pentrucă dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-a fost dat”.

Prin puteri proprii astfel de legaturi sun imposibile, insa depinzatori de puterea lui Dumnezeu care este valabila credinciosului, acestea devin realitati “pot totul in Christos care ma intareste”. Coloseni 1:11” întăriti, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare si îndelungă răbdare, cu bucurie”

Domnul deci ne intareste si Domnul ne sustine in acest mod de viata.  Psalm 84:5 ” Ferice de ceice-şi pun tăria în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea.”  Psalm 118:14 ” Domnul este tăria mea şi pricina laudelor mele; El m-a mîntuit.”

Domnul este taria noastra. Familia a fost conceputa de Dumnezeu, este intarita de Dumnezeu, sustinuta de Dumnezeu pentru a propaga principiile divine in lumea in care traim.  Dumnezeu doreste ca pacatosii prin nasterea din nou sa intre in familia Sa rascumparata pentru a trai o viata Dumnezeiasca pe pamant si vecinic cu Tatal in Imparatia Sa.

Bibliografie

  •  MacDonald, William, Comentar la Noul Testament
  •  Campbell, R.K, Viata Crestina Familiala
  •  Douglas, J.D, Editor, Dictionar Biblic
  •  Wiersbe, Warren W, The Bible Exposition Commentary, vol 2.
  •  Walvoord, John F, and Zuck Roy B, Editors, The Bible Commentary
  •  Erickson, Millard J, Introducing Christian Doctrine
  •  Hurley, James B, Man & Women in Biblical perspective
  •  Dictionar Explicati al Limbii Romana, Academia Romana
  •  Nestle-Aland, Greek-English New Testament
  •  Mesajul si Credinta Baptista, Southern Baptist Convention 2000

de: Mark Hobafcovich

Sursa: http://www.doarimpreuna.ro/

Bucuria în cântare – Viorel Udrişte


rodiagnusdei

Bucuria în cântare

„Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și veseliți-vă” (Ps. 32:11)
„Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui” (Ps. 100:2)

Cuvântul ne îndeamnă să cântăm cu bucurie și veselie, cântarea individuală sau în comun trebuie făcută în primul rând către Domnul: „Strigați de bucurie către Domnul…” (Ps.100:1)

Viorel UdristeBucuria este o manifestare exterioară, fiind o trăsătură caracteristică a credinciosului în relația acestuia cu Dumnezeu; aceasta fiind produsă de Duhul Sfânt ( Gal.5:22), tocmai de aceea aceasta ar trebui să fie ceva dinamic și nu static (o bucurie mohorâtă) în viața de zi cu zi a fiecărui credincios.

Bucuria creștină poate fi în mod paradoxal, rezultatul suferinței pentru Hristos: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Col.1:24) & „bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui” (1 Petru 4:13)

Cântarea în general, cântarea duhovnicească poate fi:

– o manifestare a Duhului Sfânt; avem pe Sila și Pavel care în închisoare fiind, în timp ce lumea dormea (dar s-au trezit apoi), -pentru că era miezul nopții- ei nu aveau altceva de făcut decât să cânte lăudându-L pe Hristos, și fiind plini de bucurie… cu picioarele în butuci ! „Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu, iar cei închişi îi ascultau.
Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ…” (F.A. 16:25-26)

– un mijloc de zidire, învățătură, aducere de mulțumiri și închinare: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” (Efes.5:19)

– o expresie a bucuriei; „Şi David a zis căpeteniilor leviţilor să aşeze pe fraţii lor cântăreţi cu instrumente de muzică, cu lăute, harpe şi ţambale, şi să sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie.” (1Cro.15:16) Bucuria care vine de la Duhul este diferită de cea din lume, numai că se întâmplă adesea că suntem destul de bucuroși când primim ceva, când facem ceva, când achiziționăm ceva anume… „vă bucurați de lucruri de nimic::.” (Amos 6:13), iar bucuria spirituală nu-și mai găsește locul, decât oarecum, la programele bisericii… și poate nici acolo !

Rolul cântării nu este pentru amuzament ori înâlțare personală ci pentru adorarea lui Dumnezeu. «şi ca neamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui, după cum este scris: „De aceea Te voi lăuda printre neamuri şi voi cânta Numelui Tău.” Este zis iarăşi: „Veseliţi-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui.” Şi iarăşi: „Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.» (Rom. 15:9-11)

https://rodiagnusdei.wordpress.com/