Categorie: EDITORIALE

Valeriu Popa (1924 – 1997)

Majoritatea oamenilor privesc boala ca pe un ghinion în viaţa lor, o nedreptate, mai ales dacă este vorba de o maladie ereditară sau e luată de la cineva. Orice boală sau accident apărut în viaţa ta a fost provocat de tine. Boala este pur şi simplu un semnal al corpului tău. Supra-conştiinţa ta, latura ta divină, Dumnezeul tău interior îţi trimite un mesaj ca să-ţi atragă atenţia asupra faptului că în acţiunile, vorbele şi gândurile tale e ceva care se opune legii iubirii. De aceea, trebuie să captezi mesajul şi să mulţumeşti supra-conştiinţei tale că ţi l-a transmis. Dacă nu reuşeşti să-l descifrezi, bolile şi accidentele tale se vor intensifica.

Când starea de rău persistă, e timpul să vezi neapărat despre ce este vorba. Dacă boala este puternică, înseamnă că ea s-a instalat în tine de multă vreme. Este sufletul tău care strigă ajutor. Trebuie să revii pe drumul cel bun, pe cel al dragostei. Fiecare boală, indispoziţie sau accident nu este decât un indiciu. Boala încetează de îndată ce ai înţeles mesajul. Cu cât doreşte omul mai mult să se schimbe, cu atât mai repede şi mai uşor se desfăşoară însănătoşirea lui. Bolile sunt cu miile, iar cauza este una singură: insuficientă iubire. De îndată ce încetăm să năzuim către Divin, ne cufundăm în uman şi începem să depindem de mâncare, dorinţe, pasiuni, ambiții, desfătare sexuală. Cu cât depindem mai mult de acestea, cu atât mai mare va fi îmbolnăvirea.

Toate aceste boli se lecuiesc într-un singur mod: să vezi în ele voinţa divină şi să înţelegi că fără boală nu există dezvoltare spirituală. Boala este un bec roşu care ne avertizează că ne aflăm pe un drum greşit. Dacă ani în şir faci prostii, repetând greşelile, vine o vreme a plăţii prin boala pe care singur ţi-ai creat-o. De fapt, boala este rezultatul pierderii divinului din noi, iar însănătoşirea este rezultatul restabilirii acestei legături. Practic, dacă te-ai vindecat sufleteşte, te vindeci și trupeşte. Noi, oamenii, suntem alcătuiţi din trei componente: trup, suflet şi spirit, asemeni Sfintei Treimi, şi orice dezechilibru al uneia ne aduce suferinţă. Boala şi starea de rău sunt opuse sănătăţii şi stării de bine şi se manifestă în realitatea ta, din vina ta. Ești bolnav pentru că ţi-ai cauzat boala şi poţi să te faci iarăşi bine, pur şi simplu hotărând aceasta.

Toate bolile sunt autocreate. Până şi doctorii îşi dau seama acum de modul în care oamenii se auto-îmbolnăvesc. Cei cu un orgoliu interior crescut atrag boala şi nenorocirea. Boala ne obligă să ne schimbăm lăuntric, să ne transformăm. Cu cât mai puternic se schimbă omul în direcţia bună, cu atât mai puţine medicamente îi sunt necesare şi mai repede învinge boala. Bolile apar în câmpul energetic al omului cu mulţi ani înainte ca ele să se manifeste în planul fizic. Câmpul energetic este primordial în raport cu corpul şi îi determină acestuia soarta, caracterul şi starea fizică. Organismul trebuie să blocheze programele distructive care au pătruns în câmpul lui. Cu cât este mai puternic şi mai periculos programul distructiv, cu atât mai agresivă boala. Când omul încalcă legile supreme, se abate de la calea sa de evoluţie, i se deformează structura energetică, apar breşe în sistemul lui defensiv şi devine o pradă uşoară pentru virusuri, care îndeplinesc funcţiile unui program de pedepsire. Omul începe să fie bolnav. Bolile grave contribuie la protejarea structurii spirituale.

Dacă distrugem armonia dintre noi şi univers vom avea parte de boli, nefericire, necazuri şi suferinţe. Gândurile sumbre, neîncrederea, grijile, ura şi frica, împreună cu rudele lor: anxietatea, amărăciunea, nerăbdarea, avariţia, lipsa de amabilitate, obiceiul de a judeca şi de a-i condamna pe alții, toate acestea atacă trupul la nivelul celulei, ceea ce duce la suferinţă, nefericire şi deprimare. În aceste condiţii, este imposibil să ai un corp sănătos. Prin gândurile, dorinţele şi obiceiurile noastre inducem sănătate sau boală în corpul fizic. Noi suntem singurii răspunzători pentru starea noastră de sănătate, pentru fericirea sau nefericirea noastră. Nu Dumnezeu ne trimite boli, accidente sau suferinţe, ci noi ni le creăm singuri prin gândurile distructive. Cu alte cuvinte, culegem ce am semănat în trecut.

A-ţi fi teamă de o boală înseamnă a-i înlesni evoluţia, a o provoca. Dacă aveţi gânduri despre boală şi suferinţă, trupul va atrage aceste gânduri în corpul fizic. Gândiţi-vă că întâmplările nu sunt cauze, ci efecte ale stării mentale în care vă complăceți. Boala nu trebuie considerată ca o pedeapsă sau o nedreptate. Ea este cel mai drept act din existenţa noastră, pentru că a fost generată de comportamentul nostru mental şi afectiv. Prin gând, omul se îmbolnăveşte şi tot prin gând el se vindecă. Orice boală porneşte din minte. Mulţi bolnavi îşi pregătesc mental, cu străduinţă, ani de-a rândul, o îmbolnăvire definitivă. Nimic nu se manifestă în corp fără să aibă un prototip mental corespunzător. Adevărata vindecare începe în momentul în care ne gândim ce am vrea să facem atunci când ne vom recâştiga sănătatea. Nu tratamentul medical este cauza vindecării, ci credinţa fermă. „Toate sunt cu putinţă celui care crede”. (Marcu 9, 23)

Când suntem bolnavi, trebuie să cerem să ni se dea sănătate, nu să fim vindecaţi de boală. În cazul unui om bolnav, cu cât vă temeţi mai mult pentru el, cu atât îi produceţi un rău mai mare şi-l împiedicaţi să supravieţuiască. Când cineva se îmbolnăveşte, să-i acordăm un ajutor minim şi foarte detaşat, nu unul sufocant. Atenţia exagerată în timpul bolii o întreţine. Dacă compătimeşti un om, te poţi îmbolnăvi. Pe om poţi să-l ajuţi, dar nu să-l compătimeşti. Când deplângi un om bolnav, înseamnă că nu ești de acord cu boala lui, dar nu iei în considerare cauzele spirituale ale bolii respective, care favorizează destrămarea spiritului. De aceea, boala trebuie acceptată cu smerenie. Singura soluţie a celor din jur este să se roage pentru sănătatea lui, dar nu să-l compătimească.

Medicul pansează rana şi Dumnezeu o vindecă. Când rana este tratată cu iubire, ea se vindecă repede. Vindecarea poate fi instantanee sau poate dura o viaţă, în funcţie de cât de mult aţi capitulat. În măsura în care putem păstra în suflet starea de bucurie şi iubire vom putea învinge treptat orice boală. Vindecările au loc doar atunci când greşelile sunt plătite, lecţiile învăţate, atenţionarea luată în seamă.
Nu e suficient să acceptăm boala, trebuie să ne bucurăm că ea ne salvează sufletul şi trupul. Trebuie să acceptăm toate umilinţele pricinuite trupului nostru prin intermediul cărora ni se purifică sufletul. Obiceiul de a discuta în societate despre simptomele și cauzele diverselor boli, morţi, agonii şi scene de coşmar atrag asupra oamenilor un torent de impresii care le vor pricinui boli şi suferinţe.

http://portalspiritual.com/

Deși trăim într-un lume seculară, în care Dumnezeu este împins la marginea societății, iar creștinii nu fac risipă de nicio ocazie să spună acest lucru, prea puțini bagă de seamă că ei înșiși Îl împing pe Dumnezeu la marginea religiei, punând un preț din ce în ce mai mare pe experiențele mistice. Fantome, ghicitori, spiritiști, astrologie, toate aceste lucruri au ajuns să îi preocupe mult mai mult pe oameni decât înainte.

De fapt, un studiu Pew realizat în SUA în 2009, arată că experiențele mistice au devenit mult mai comune astăzi printre cei neafiliați niciunei religii (30%), decât erau în anii 1960, la nivelul întregii societăți (22%). Aproape trei din zece americani (29%) spun că au simțit o legătură cu o persoană care a murit, unul din cinci (18%) crede că a fost vizitat de o fantomă, iar 15% spun că au consultat ghicitori și spiritiști.

Desigur, toate aceste procentaje, comparate cu cele ce dețin majoritatea, par aproape de nebăgat în seamă. Ceea ce face diferența este că proporția americanilor care spun că au simțit prezența unei fantome s-a dublat în ultimii ani, de la 9% în 1996, la 18% în 2009, iar numărul celor care susțin că au luat legătura cu o persoană decedată a crescut și el de la 18% la 29%, în acest timp. Suprinzător, cei ce se declară creștini nu fac nicio excepție. Fantomele și Dumnezeu Grupul protestanților evanghelici este cel mai puțin expus la astfel de credințe.

De exemplu, doar 20% dintre ei spun că au avut o experiență în care au intrat în legătură cu o persoană decedată. Însă membri altor religii sunt mult mai familiarizați cu acest tip de fenomen. 37% dintre protestanții afro-americani, 39% dintre catolicii caucazieni și 29% dintre caucazienii ce aparțin religiilor protestante tradiționale, mărturisesc același lucru.

Majoritatea americanilor (65%) mai cred și în alt fel de experiențe supranaturale, precum blestemul ochiului magic (evil eye), credința că lucrurile fizice au energie spirituală, credința în astrologie, credința în yoga ca practică spirituală, credința în reîncarnare, credința în viața de după moarte și contactarea morților etc.

Aproape un sfert din populație (23%) a bifat una dintre aceste convingeri în studiul Pew. Mai mult de patru persoane din 10 (43%) au răspuns afirmativ la mai mult de două dintre variante, în timp ce 18% au răspuns afirmativ la mai mult de patru. Doar 35% din public a răspuns negativ la toate itemurile. În ceea ce privește credincioșii, cu excepția evanghelicilor caucazieni, credincioșii celorlalte religii majore fac parte dintre americanii care cred în cel puțin unul dintre fenomenele de mai sus. De fapt, 50% dintre protestanții afro-americani, 47% dintre catolici și 43% dintre protestanții tradiționali au răspuns afirmativ la cel puțin 2 dintre itemuri.

Ceea ce trebuie menționat aici este că procentajele acestor credincioși le egalează sau chiar le întrec pe cele ale neafiliaților religios, care cred și ei în cel puțin două dintre fenomenele supranaturale și care sunt un număr de 48%. Dumnezeu, redus la experiențe mistice În răspuns la o întrebare separată, jumătate dintre toți americanii care au participat la studiu au declarat că au avut o experință mistică sau religioasă, adică un moment spiritual de „trezire”. În 1960, doar 22% dintre americani au raportat asemenea experiențe, un număr care a crescut până la 31% în 1976, 33% în 1994, 47% în 2006, iar de atunci a rămas constant. Ceea ce i-a uimit pe cei de la Pew au fost diferențele între protestanți la această întrebare.

Dacă 70% dintre evanghelicii caucazieni și 71% dintre protestanții afro-americani au spus că au avut astfel de experiențe, doar 40% dintre protestanții tradiționali (evanghelici luterani, prezbitarieni, episcopalieni, baptiști, reformați, quackeri, etc.) au spus același lucru, și 37% dintre catolici. Din nou trebuie menționat faptul că aceste experințe sunt comune și printre neafiliații religios, dintre care 51% spun că au avut o experiență mistică sau religioasă, și chiar și 18% dintre cei care se declară atei sau agnostici confirmă același lucru.

În ce cred românii România este una dintre țările cu cei mai mulți credincioși din Europa, dar totodată cu unul dintre cele mai înalte niveluri ale credinţelor şi practicilor religioase, ale încrederii în pseudo şi para-ştiinţe, în horoscoape şi superstiţii, conform studiului realizat de Universitatea București, în 2010. 36% dintre români cred în modelul creaționist 95% dintre români cred în Dumnezeu 88% cred în puterea rugăciunii 53% dintre români merg la biserică cel puțin o dată pe lună, dar nu văd în biserică un corp spritual, ci un loc de practicare al credinței 22% cred că zodiacul este „foarte științific” 40% dintre români cred că zodia ne influențează personalitatea 49% cred că norocul este mai important pentru succesul în viață decât școala 47% cred că oamenii au numere norocoase

Despre prezent și viitor Pe de o parte, realitatea arată cum astăzi credincioșii renunță la religie și îngroașă rândurile celor care declară că nu aparțin niciunei religii organizate, și care alcătuiesc cel mai mare al treilea grup în lume, după creştini şi musulmani. Pe de altă parte, tot realitatea arată că pe măsură ce se renunță la conceptul de Dumnezeu, la biserici ca instituții, ca dogme, ca și comunități, nevoia de spiritual nu dispare, astfel încât să ajungem la o societate iluminată prin progres științific, ci se completează „pe ușa din spate” cu tot felul de redute spirituale, precum fenomenele descrise mai sus. Iar cel mai important lucru care se observă este participarea credincioșilor în propagarea și promovarea însușirii unor astfel de credințe și experiențe.

Poate era de așteptat ca jumătate dintre cei care se declară neafiliați/seculari să fie mai înclinați către credința în ghicitorie, astrologie, viața după moarte și celelalte, dar nu era de așteptat același lucru din partea celor care se declară credincioși. Dacă la acest nivel nu mai există diferențe între unii și alții și dacă nici în privințaproblemelor morale, precum avortul și căsătoriile homosexuale, nu mai există diferențe notabile, unde am ajuns? În aceste condiții, trebuie să ne întrebăm dacă mai contează procentul mare al celor care participă regulat la serviciile divine și dacă nu cumva practicăm o credință goală de Dumnezeu. http://semneletimpului.ro/

Trăim vremuri pe care în urmă cu 30 de ani nici nu ne-am putut imagina că vom ajunge. Cine s-ar fi putut gândi că vom ajunge să vedem cum un bărbat se pune în genunchi în faţa altui bărbat pentru a-l cere în căsătorie şi încă într-o biserică protestantă (o astfel de imagine provine dintr-o biserică metodistă din SUA, imagine ce a făcut înconjurul lumii zilele trecute). Cine şi-ar fi putut imagina că o funcţionară dintr-o localitate din Kentucky va fi arestată pentru că a refuzat să emită certificate de căsătorie pentru cupurile de homosexuali, care doreau să se căsătorească.

Cazul lui Kim Davis, care a ascultat mai mult de vocea conştiinţei sale decât de legile Americii, probabil că va ajunge să fie similar cu cel al lui Rosa Park, o altă femeie care a sfidat acele legi care îi considerau pe negri cetăţeni de mâna a doua. Cum este posibil ca judecătorul care a decis să o trimită pe Kim Davis la închisoare să afirme că o amendă este prea puţin pentru a o învăţa minte pe funcţionara rebelă, şi că trebuie să fie pedepsită mai aspru. Ba mai mult, în urmă cu 10 ani primarul oraşului San Francisco, când a emis certificate de căsătorie pentru homosexuali, fără o bază legală, nu l-a trimis nimeni la închisoare, ci presa la considerat un erou. Astăzi în schimb, presa a pus-o pe Kim Davis la stâlpul infamiei.

 

Am citit multe comentarii din presa creştină evanghelică pe această temă (aceasta fiind singura în favoarea lui Kim Davis), cei mai mulţi fiind de acord că acest moment este o mare oportunitate pentru Biserică, care trebuie să se ridice în picioare şi să-şi afirme valorile, ştiind bine că acestea nu sunt pe placul guvernanţilor. De fapt urmărind istoria pe de o parte şi Sfânta Scriptură, pe de altă parte, ne vom da seama că de fiecare dată când cineva se ridica să protesteze împotriva guvernantului, strategia abordată de acesta din urmă era să-l reducă la tăcere pe primul. Metodele prin care protestatarul era scos din joc erau diferite dar fondul problemei era întotdeauna acelaşi, adică celui care nu este de acord cu politica promovată de cei de la conducere, trebuie să i se închidă gura.

Nu vreau să insist asupra cazurilor din istorie, pe care le-am putea găsi în fiecare perioadă a acesteia, dar aş vrea să mă opresc asupra a câtorva cazuri din Sfânta Scriptură şi vom vedea că deşi detaliile fiecărui caz diferă, vom descoperi câteva lucruri esenţiale ce sunt comune şi care se aseamănă izbitor cu contextul actual.

Profetul Ilie, care apare pe scenă din anonimat, este trimis de Domnul să-i spună împăratului Ahab că el este responsabil de faptul că Israel a căzut în idolatrie şi implicit într-un comportament imoral foarte avansat. Izabela, soţia lui Ahab, când a ajuns împărăteasă în Israel, ca să fie sigură că nimeni nu o va împiedica să facă tot ce şi-a pus în gând, prima măsură care a luat-o, a fost să omoare pe toţi prorocii Domnului, iar acum era interesată să-l omoare şi pe ultimul mesager, pe Ilie.

Ieremia a trebuit să-şi desfăşoare lucrarea profetică în vremuri tulburi, când ameninţarea babiloniană bătea la uşă. El a trebuit să se ducă la mai mulţi conducători din vremea lui şi să le spună că singura şansă pentru a evita căderea în mâinile împăratului Babilonului, era să se pocăiască. Iată ce i s-a spus când a fost trimis de Domnul să le vorbească oamenilor şi care au fost reacţiile celor ce l-au ascultat:

Dar tu încinge-ţi coapsele, scoală-te şi spune-le tot ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă împotriva întregii ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul.” (Ieremia 1:17-19)

Şi când a isprăvit de spus Ieremia tot ce-i poruncise Domnul să spună întregului popor, preoţii, prorocii şi tot poporul au pus mâna pe el şi au zis: „Trebuie să mori negreşit! (Ieremia 26:8)

După ce Iehudi a citit trei sau patru foi, împăratul a tăiat cartea cu briceagul logofătului şi a aruncat-o în jăraticul de cărbuni, unde a fost arsă de tot. Împăratul şi toţi slujitorii lui care au auzit toate cuvintele acelea nu s-au înspăimântat şi nu şi-au sfâşiat hainele. Elnatan, Delaia şi Ghemaria stăruiseră de împărat să nu ardă cartea; dar el nu i-a ascultat. Ci împăratul a poruncit lui Ierahmeel, fiul împăratului, lui Seraia, fiul lui Azriel, şi lui Şelemia, fiul lui Abdeel, să pună mâna pe logofătul Baruc şi pe prorocul Ieremia. Dar Domnul i-a ascuns. (Ieremia 36:23-26)

Ioan Botezătorul, „glasul celui ce strigă în pustie, pregătiţi calea Domnului”, i-a numit pe fariseii şi pe saducheii ce au venit la el să fie botezaţi „pui de năpârci”, trimiţându-i să se pocăiască mai întâi. Împăratului din Galilea, Irod Antipa, i-a spus în nenumărate rânduri că trăieşte în concubinaj cu soţia fratelui său, lucru ce nu era îngăduit de Scriptură. Deşi Ioan Botezătorul era foarte popular şi cu o bună reputaţie între oamenii de rând, nu a fost pe placul autorităţilor, nici a celor ecleziastice şi nici a celor politice şi în cele din urmă Irod l-a băgat la închisoare şi apoi i-a tăiat capul.

Isus din Nazaret, care a dovedit că este Mesia, Hristosul, despre care au scris Scripturile, nu i-a menajat nici el, nici pe guvernanţii politici şi nici pe cei religioşi. Pe aceştia din urmă i-a numit cărturari şi farisei făţarnici, povăţuitori orbi, morminte văruite, şerpi, pui de năpârci, care strecoară ţânţarul şi înghit cămila, care lasă nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege:dreptatea, mila şi credincioşia. Auzind toate acestea şi văzând popularitatea lui crescândă, nu este de mirare că preoţii şi cărturarii au vrut cu orice preţ să-L scoată din scenă. Ca să fie siguri că au sorţi de izbândă au ticluit o acuzaţie politică, aceea că a provocat poporul la răscoală faţă de Roma, dar acuzaţia lor era atât de subţire încât Pilat şi-a dat seama că Isus este dat pe mâna lui din invidie şi problema este de natură religioasă şi nu politică. Totuşi l-a trimis la cruce, pe cel care era mai mult decât un profet, era însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Nu sunt singurele cazuri din Scriptură. Am putea aminti pe profetul Mica, pe care Ahab îl ura pentru că nu-i prorocea bine, pe care apoi l-a aruncat în închisoare (2 Împăraţi 22), pe Urie care i-a prorocit lui Ioachim, şi pe care împăratul l-a omorât (Ieremia 26:20 – 23) şi pe alţi proroci omorâţi în perioada Vechiului Testament, de care aminteşte Domnul Isus în discuţia lui cu fariseii şi cărturarii (Matei 23:29 – 31).

Ce este comun la toţi aceşti mesageri ai lui Dumnezeu,  este că toţi au protestat împotriva unui comportament ce nu era în conformitate cu Scriptura, iar problema dominantă nu era în primul rând doctrinară ci era una morală. Mai mult, acest tip de comportament era încurajat de cei din vârful piramidei sociale, pentru că şi ei la rândul lor trăiau în păcat, în unele cazuri ei fiind cei care de fapt au dat tonul.

Nu există şi excepţii oare de la acest tipar. Există şi vreau să vorbesc despre două. Prima îl are în centru peîmpăratul David care după ce a păcătuit cu Bat Şeba, primeşte vizita profetului Natan ce îl face conştient de păcatul lui. David avea două alternative: să-l elimine fizic pe profet şi să-şi continue viaţa, sau să se pocăiască. El a ales-o pe a doua, de aceea Dumnezeu spune despre el: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” (Faptele apostolilor 13:22). Al doilea exemplu este al împăratului Asa. Acesta tânăr fiind, cu o moştenire spirituală foarte precară, a primit un mesaj profetic care l-a pus pe gânduri (2 Cronici 14:1 – 12). Ce a făcut Asa? A îndepărtat altarele dumnezeilor străini şi înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti şi a tăiat Astarteile. A poruncit lui Iuda să caute pe Domnul Dumnezeul părinţilor săi şi să împlinească Legea şi poruncile. (2 Cronici 14:3-4). A scos din ţară pe sodomiţi şi a îndepărtat toţi idolii pe care-i făcuseră părinţii lui. Şi chiar pe mama sa, Maaca, n-a mai lăsat-o să fie împărăteasă, pentru că făcuse un idol Astarteii. Asa i-a sfărâmat idolul şi l-a ars în pârâul Chedron. (1 Împăraţi 15:12-13).

Am putea vorbi de asemenea de perioada apostolilor, din primele veacuri ale bisericii, de cei care au murit ca martiri din aceleaşi motive: pentru că cineva dorea să le închidă gura. Apostolul Pavel pe când se afla în închisoare la Cezarea, i-a predicat lui Felix despre neprihănire, înfrânare şi judecata viitoare şi îngrozit dregătorul roman l-a dat afară, trimiţându-l din nou după gratii. (Faptele Apostolilor 24:24, 25).

Perioada Bisericii îşi are şi ea profeţii ei. Unii au rămas anonimi, alţii au devenit cunoscuţi dar vocea acestora s-a ridicat împotriva abuzurilor celor din frunte şi i-au chemat pe oameni la pocăinţă. Albigenzii şi valdenzii din sudul Franţei au fost masacraţi pentru că au protestat împotriva păcatelor clerului, chemând poporul de rând să se întoarcă la Scriptură şi să trăiască în sfinţenie. Jan Hus, o sută de ani mai târziu, a fost ars pe rug din aceleaşi motive în Praga, iar Martin Luther, după ce a fost excomunicat de Biserica Catolică, ar fi sfârşit la fel dacă nu ar fi găsit sprijin politic la prinţii din nordul Germaniei, la începutul secolului 16.

Şi ce vom spune oare despre acei puritani care au trebuit să se refugieze în Olanda şi de acolo să plece în America, pentru a scăpa de persecuţiile din timpul regelui James I, sau de pietiştii din centrul Europei care şi-au găsit refugiu pe moşiile contelui Zinzendorf. Şi nu sunt nici aceştia singurii care au trebuit să sufere pentru credinţa lor, pentru că au dorit să trăiască conform normelor Scripturii, pentru că nu au fost pe placul guvernanţilor, pentru că nu au fost dispuşi să-şi plece genunchiul sub jugul robiei. Doar în Ziua Răsplătirii îi vom vedea pe toţi anonimii care au ţinut steagul sus în vremuri de restrişte, ce au fost dispuşi să trăiască în sărăcie, să fie puşi la zidul infamiei, doar pentru că nu au vrut să cedeze convingerilor lor şi să facă pe plac celor mari şi puternici.

Unde suntem astăzi? De o bună bucată de vreme valorile creştine, care au fost promovate în trecut chiar de guvernanţi, sunt trecute pe lista relicvelor istoriei. La început a fost divorţul, apoi a fost legiferat avortul şi acum homosexualitatea. Ce va urma? Probabil poligamia, pedofilia, zoofilia, etc. Cum am ajuns aici? Simplu. Decăderea morală din deceniul şase şi din cele următoare, a început tocmai în campusurile universitare din Statele Unite şi din principalele democraţii occidentale. Un puritan din acea vreme le spunea studenţilor că modul de viaţă liberal pe care aceştia încearcă să-l implementeze este sortit eşecului şi tot comportamentul lor nu este altceva decât un moft tineresc şi trecător. La care studenţii i-au răspuns: „Noi credem că se va întâmpla tocmai invers. Peste 30 de ani noi vom fi acei care vom conduce lumea şi ceea ce vedeţi astăzi ca pe o  modă trecătoare, va ajunge să fie implementată ca un mod de viaţă, acceptat de majoritate”. Parcă ar fi profeţit. Este exact ce se întâmplă în ziua de azi. Eforturile guvernanţilor de a inocula conceptul de normalitate faţă de toate aceste devieri morale, şi-a atins efectul din plin.

Drept urmare, au rămas doar creştinii evanghelici şi într-o oarecare măsură catolicii, care consideră valorile creştine, aşa cum sunt ele scrise explicit în Scriptură, ca normă pentru credinţă şi practica de fiecare zi. Aceştia sunt singurii care de asemenea consideră că aceste norme trec dincolo de legile promovate de cei care ne conduc, deci prin urmare, când normele Scripturii intră în conflict cu cele civile, primele au întotdeauna prioritate. Dar nu numai atât. Creştinul autentic are datoria să-i spună guvernantului că legile lui sunt greşite, că acestea intră în conflict cu Scriptura şi că el nu este dispus nici să le respecte şi nici să-şi schimbe opinia.

Mai avem oare suficienţi profeţi astăzi? Mai este oare cineva dispus astăzi să-şi ridice glasul şi să strige în aşa fel ca să-l audă şi preşedintele şi senatorul, sau primarul, sau judecătorul? Suntem dispuşi să plătim preţul statorniciei în credinţă, să fim ridiculizaţi, să fim arătaţi cu degetul, să fim acuzaţi pe nedrept, sau chiar să fim trimişi la închisoare pentru că nu vrem să acceptăm astfel de lucruri?

Eu cred că lucrurile nu se vor opri aici. Până acum am văzut afectaţi doar pe acei care erau implicaţi direct, cum sunt funcţionarii din tribunale, cofetarii şi florarii, care au refuzat să-i servească pe homosexuali. Dar în viitor? Recent am văzut în Spania un caz inedit. La un spectacol muzical din Benicasim a fost invitat şi un cântăreţ evreu (cetăţean american). Dar cu câteva zile înainte conducerea festivalului i-a transmis acestuia că nu va putea să cânte decât dacă în prealabil va face o declaraţie în favoarea unui stat palestinian. Cântăreţul a refuzat şi drept consecinţă a fost exclus din festival. Este drept că datorită numeroaselor reacţii, conducerea festivalului a dat înapoi şi şi-a cerut scuze, dar m-a frapat modul în care s-a încercat să se implementeze o ideologie. Dar dacă un director, sau preşedinte de companie zelos, va impune ca toţi angajaţii lui să facă o declaraţie în favoarea căsătoriilor homosexuale. Iar cei care refuză să fie daţi afară? Sau un director de şcoală, sau rectorul unei universităţi? De fapt în universităţi avem deja un precedent în Canada unde studenţii ce nu erau în favoarea căsătoriilor gay, nu s-au putut înscrie la facultatea de drept. Sau probabil că ne vor retrage autorizaţiile de funcţionare ale bisericilor noastre din aceleaşi motive.

Este vremea în care trebuie să vorbim, şi să vorbim în aşa fel încât să ni se audă glasul. Este vremea în care să stăm drept şi să mergem drept, chiar dacă ni se pare, aşa ca şi lui Ilie, că am rămas singuri. Pentru a încheia această pledoarie în favoarea unei trăiri conform Scripturii, indiferent de preţul ce trebuie plătit, cuvântul cel mai potrivit este cel pe care Pavel i-l adresează lui Timotei: Să nu-ţi fie ruşine, dar, de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Propovăduitorul şi apostolul ei am fost pus eu şi învăţător al Neamurilor. Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea. (2 Timotei 1:8-12)

Dumnezeu să ne ajute pe toţi!!!

Sursa: http://benidradici.com/