Pretuiti inchinarea


Photo credit

Biserica- Comunitatea Duhului, Comunitatea sfintilor in inchinare. V-am povestit despre socrul meu. Un om care a crescut 10 copii si toti cei 10 copii umbla cu Domnul. E meritul Domnului, e harul Lui. Nu cumva sa confundam lucrurile.

Dar cred ca este ceva, pe care Domnul foloseste si din ceea ce putem face noi pentru copii.

Unul din lucrurile pe care le-am vazut la socrul meu este ca in momentul in care era Duminica dimineata, la 7:30, isi lua baietii de guler, ii planta in bocanci si hai la biserica.

Sa nu parasiti adunarea, cum au unii obicei. Dragii mei, nu cred ca ma cunoasteti sau cei care ma cunosc, ma cunoasteti ca un legalist.

Cred ca am destula libertate a cugetului si a Duhului si cred ca inteleg libertatile altora. Insa, mi se rupe inima cand vad ca unii decid ca e prea frumos afara ca sa mai vina la biserica. Am putea sa ne plimbam prin parc. Am putea sa facem altceva.

Pretuiti inchinarea. Intrebati-i pe crestinii din China, care tanjesc sa se intalneasca in subteran, sa vina in adunare la inchinarea sfintilor si sa celebreze unirea Duhului. Intrebati-i pe cei din Irak si Iran, care tanjesc. Intrebati-i pe cei din Sudan, care pentru ca se aduna la adunare sunt macelariti de ceilalti.

Pretuiti, atata vreme cat se mai poate, cat mai avem voie si cat putem faptul ca Domnul este in mijlocul nostru si putem sa ne inchinam in mod atat de liber. S-ar putea ca odata si odata, copiii copiilor nostri sa nu mai aiba aceste libertati.

Marius Cruceru

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2015/03/20/marius-cruceru-5-pretuiti-inchinarea/

Eu știu mai bine


Adeseori sunt pus în fața unor situații conflictuale și în cele mai multe din ele există măcar o persoană, uneori un grup, care știe mai bine decât cealaltă persoană sau restul grupului, indiferent de domeniul de discuție. Pur și simplu unii cred că știu mai bine, în consecință caută să impună „acel bine” chiar cu forța, creând conflicte, nefericire, scindare și tristețe.

Acest „eu știu mai bine” cu formele sale apropiate „eu știu cel mai bine”, „varianta mea e mai bună” , eu vă vreau doar binele” sau cele pseudospirituale „așa mi-a vorbit mie Domnul” sau „așa mi-a descoperit Dumnezeu” au dus de la începutul existenței omenirii la mai probleme. Una din ele, de neuitat și cumva, piatra de aducere aminte este chiar Holocaustul, întâmplat pentru că cineva știa mai bine. El, mărețul, deșteptul știe ce e cel mai bine pentru omenire și întâmplarea face să și aibă puterea necesară să facă „binele” și nu doar să îl facă ci să îl impună. Triste sunt cifrele care stau martore nevrednice acestui odios adevăr. Ele, cifrele, nu vor putea surprinde niciodată durerea, trauma, lacrima, sfâșierea și țipătul, ele vor fi seci și reci dar cutremurătoare.

 

Alianta Familiilor din Romania: COPIII BODNARIU – AI CUI SUNT EI?


eliana-naomi-matei-ioan-si-ezechiel
Tragedia dureroasa cu care se confrunta familia Bodnariu si alte familii romane ale caror copii le-au fost rapiti de autoritatile  norvegiene continua sa impuna subiecte noi de discutie. Si asta e un lucru bun. Acum doua saptamini am discuat despre disciplinarea copiilor. Observam ca in presa si dezbaterile media din Romania se discuta tot mai mult despre familie, copii, cresterea copiilor si relatiile dintre copii si parinti. Azi discutam un subiect nou, dar la fel de relevant si care trebuie sa ne puna pe gand si pe noi romanii: ai cui sunt copiii?
 
Ai cui sunt copiii?
Daca vi se pare ridicol ori banal acest subiect ori titlu insistam sa aveti rabdare si sa cititi cu atentie. Bulversarile valorice din ultima generatie aparute in Occident le priveam in Romania, si unii dintre noi inca continua sa le priveasca, ca pe niste aberatii tranzitorii. Am atentionat, din 2006 incoace, si continuam sa atentionam ca aceste rasturnari valorice nu sunt tranzitorii, nu pot fi asemuite unei dureri de cap trecatoare, ci tind sa aibe un caracter normativ – adica tind sa devina ceea ce sociologii numesc „noul normal”. Normalizarea nonvalorilor occidentale, eufemistic si pe nedrept numite „valori europene”, se face in speta prin institutiile europene, asa cum dovedim periodic cind comentam rezolutii ori proiecte legislative demarate in Parlamentul European, Consiliul Europei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, si Organizatia Natiunilor Unite. Intrebarea pentru noi ca romani este daca romanii vor accepta ca aceste inversiuni valorice sa transforme cultura si civilizatia noastra, si, in final, valorile noastre crestine si traditionale. In cazul in care institutiile europene reusesc sa transforme nonvalorile in directive normative, prabusirea familiei, a casatoriei, si, in final, a civilizatiei, va deveni o realitate si in Romania.
In acest context, deci, discutam intrebarea de astazi: ai cui sunt copiii? Intrebarea are de a face cu una din nonvalorile care se impune tot mai mult in cultura si legislatia Occidentala, si anume: copiii nu apartin neaparat parintilor biologici, ci celor care pot sa le asigure un trai mai bun, un mediu material  mai ridicat. Cu citiva ani in urma se dezbatea in Consiliul Europei o conventie europeana a drepturilor copilului care atenua rolul parintilor biologici in cresterea copiilor si accentua tocmai inversul. In sociologie si jurisprudenta reversul familiei fondate pe relatiile biologice intre parinti si copii este numit „social parenting” („parinti sociali”) sau „psychological parenting” („parinti psihologi”). Conform acestor doctrine copiii nu apartin parintilor biologici ci celor care ii cresc ori au abilitatea financiara sa ii creasca. Din fericire, propusa conventie europeana, impinsa din spare de Suedia si Norvegia, a esuat.
 
Cum am ajuns aici?
Cum am ajuns aici? In primul rind prin nepasarea celor carora trebuia sa le pese. La inceput a fost divortul. Noul sot ori sotie cereau ca fiii si fiicele noului sot ori sotii sa devina copiii lor. Cereau ca relatiile parentale intre copiii fostului sot ori sotii si parintii lor biologici sa fie eliminate pentru a permite noului sot ori sotii sa adopte acesti copii. Rationamentul a fost ca noii parinti ingrijesc si se investesc in copiii biologici ai unor parinti biologici care acum lipsesc din viata copiilor lor. La inceput tribunalele au ezitat sa accepte teoria aceasta, dar in timp unele dintre ele au cedat si le-au validat.
Dupa divort au urmat pretentiile celor care traiau in concubinaj, unde unul dintre adulti avea copii biologici si celalat pretindea sa i se permita sa fie si el ori ea parintele acelorasi copii pe motiv ca si ei contribuie financiar si emotional la cresterea lor. In timp tribunalele au cedat si acestei presiuni. Dupa divort si concubinaj a urmat revolutia homosexuala, homosexualii pretinzind sa aibe si ei dreptul la a avea copii, prin adoptie, cu toate ca, clar fiind, ei nu pot, la nivel biologic, sa ii aduca pe lume. Parteneriatele civile si casatoriile homosexuale au avut ca efect principal eliminarea procreatiei ca justificare a casatoriei naturale intre barbat si femeie. Odata inscrisa irelevanta procreatiei ca motivatie pentru pastratea casatoriei traditionale in legi ori deciziile unor tribunale supreme, cum ar fi cele din Canada ori Statelor Unite, lumea occidentala a intrat pe o pista foarte alunecoasa. Practic, in spatiul occidental nu mai exista nici un argument convingator in favoarea casatoriei naturale ori a familiei naturale care consista intre un barbat si o femeie si copiii lor biologici.
 
Tocmai aici se incadreaza, din punct de vedere ideologic si ca stil de crestere a copiilor, victimizatii copii ai lui Marius si Ruth Bodnariu. Norvegia a ales sa acorde primordialitate „varietatilor de familii”, legalizind casatoriile si adoptiile homosexuale. O consecinta logica a acestei politici fara minte este tot mai pregnanta teorie ca nici copiii nu mai apartin, neaparat, parintilor lor biologici. Principalul instrument ori agentie de stat prin care Norvegia pune in practica ideologia secularista a familiei este inumanul si odiosul Barnevernet.
 
Familia intentionala
Odata demarata aceasta confuzie privind „ai cui sunt copiii”, confuzia nu poate decit sa se extinda. In urma cu citiva ani The Institute for American Values din New York a publicat un dosar extrem de interesant si important privind familia intentionala („the intentional family”). Terminologia aceasta identifica, se pare, ultimul val in agresiunea societatii seculare impotriva relatiilor biologice intre parinti si copii. Unii sociologi occidentali vad in familia intentionala o versiune superioara familiei traditionale. In familia traditionala copiii se nasc cind natura si firescul lucrurilor decid, adica sotia devine insarcinata iar dupa noua luni naste. In contrast, familia intentionala e familia planificata, unde cei care alcatuiesc familia, evident nu neaparat barbatul si femeia uniti in casatorie, decid cum, cind, si citi copii sa aibe. E mai bine asa, zic sociologii, pentru ca asta permite femeilor si barbatilor sa-si planifice viata, cariera si sa-si chiverniseasca banii.
Studiul lui Institute for American Values identifica diferite categorii de „familii” unde relatiile biologice dintre parinti si copii nu mai decid ai cui sunt copiii. O prima categorie e surogatul unde cei care platesc sa li se faca un copil sunt declarati parintii copilului, iar femeii purtatoare, care la urma urmelor este mama biologica a copilului, nu i se recunoaste dreptul de parinte biologic. In categoria aceasta intra homosexualii si bogatii care prefera sa plateasca femeile sarace sa le aduca copii pe lume. A doua categorie sunt barbatii care isi vind materialul genetic femeilor necasatorite ori fetele care isi vind ovulele cuplurilor casatorite care nu pot avea copii. In aceste situatii nici barbatii nici fetele nu sunt recunoscuti de lege ca parinti biologici ai copiilor care vin pe lume. Mai devreme in luna ziarul britanic Daily Mail comenta despre un barbat britanic care a devenit tatal biologic a peste 800 de copii donindu-si materialul genetic, dar nu e tatal lor legal. [http://www.dailymail.co.uk/news/article-3397175/Britain-s-prolific-sperm-donor-fathers-800-children-selling-magic-potion-Facebook-50-pot.html]
A treia, si poate cea mai bizara, categorie de familie intentionala, a aparut in San Francisco cu citiva ani in urma: un grup de persoane incheie un contract de convietuire care determina, printre altele, ai cui sunt copiii. Exemplul dat de studiu era al unui grup de mai multe persoane care traiau impreuna, homosexuali, lesbiene, bisexuali si heterosexuali. Relatiile sexuale intre ei erau reglementate in scris prin contract. Impreuna decideau care femei vor ramine insarcinate, cu cine, si ai cui vor fi copiii care se vor naste. Tot prin contract erau reglementate alte detalii, cum ar fi contributiile financiare pentru cresterea copiilor, si cine va sta cu copiii acasa cind sunt bolnavi.
 
Radacinile acestei erezii
Radacinile acestor asalturi diabolice impotriva parintilor biologici nu sunt recente. Le depistam inca in antichitate. Daca Sfintele Scripturi numesc copiii un dar din partea lui Dumnezeu, grecii antici gandeau invers. Plato pare sa fi fost primul ganditor in opinia caruia copiii nu apartin parintilor ci comunitatii. Copiii trebuie luati de la parinti de la o varsta frageda si dati comunitatii sa fie educati de comunitate nu de familia biologica, zicea el in Partea V a cartii lui Republica.
Feministele moderne au adoptat acest axiom, iar statele occidentale il promoveaza la nivel legislativ. De exemplu, in 2005, dupa ce Canada a legiferat casatoriile homosexuale, a modificat legislatia familiei, eliminind apelatia de „parinte natural”, adica biologic, si inlocuindu-l cu termenul de „parinte legal” („legal parent”). Legalizarea casatoriilor homosexuale in Statele Unite a avut un efect similar. Pina in prezent 19 state americane au abolit conceptul de „natual parent” („parinte natural”) si l-au inlocuit cu „legal parent” („parintele legal”). In Marea Britanie vedem, in numele egalitatii intre „familii”, interzicerea folosirii la scoala a termenilor „mama” ori „tata” si inlocuirea lor cu termenul de „parinte” pentru a nu „ofensa” copiii cu doua mame ori doi tati. Printre apologetii avantgardisti care promoveaza anihilarea relatiilor biologice intre parinti si copii ca fundament legal pentru definirea familei, notabili sunt politologii americani Amy Gutmann si Stephen Macedo. Acestia, dar si altii ca ei, au in comun negarea autoritatii parintesti naturale in cresterea si educarea copiilor lor biologici. Cei mai in varsta dintre  noi isi amintesc ca aceasta a fost, de fapt, si ideologia si politica comunista a familiei promovata in Romania totalitara a secolului trecut.
 
Statul ne confisca copiii
Asa statul ne confisca si copiii. Legiferind casatoriile homosexuale, statul a confiscat, expropriat, nationalizat, daca vreti, institutia casatoriei, iar acum face la fel cu produsul natural si cel mai pretios al casatoriei – copiii, transformindu-i pe toti in victime si bastarzi, pentru a folosi expresia lui Douglas Farrow, Profesor la Universitatea McGill din Montreal, din cartea lui, publicata in 2007,Nation of Bastards – Essays on the End of Marriage („Natiune de bastarzi – eseuri privind sfarsitul casatoriei”). O varianta apropiata a acestei gandiri e reflectata si in decizia lui CEDO din 2006 in cazul Konrad v. Germany care a respins drepturile parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu valorile morale personale. De acum inainte familia, casatoria, si „ai cui sunt copiii” devin institutii si conversatii exclusiv statiste pe care statul le construieste dupa plac. Aceasta perspectiva e cunoscuta sub numele de „perspectiva constructivista” a familiei pentru ca statul, nu natura si firea lucrurilor, o defineste.
Avalansa impotriva relatiilor biologice de familie se identifica. Numarul intelectualilor, al profesorilor de drept, al sociologilor, al judecatorilor, al politicienilor, al legiuitorilor care cer eliminarea relatiilor biologice ca fundament al familiei e in crestere vertiginoasa. Asta se reflecta in numarul crescind de comentarii, legi, ori carti care se publica in sprijinul distrugerii familiei biologice ori nucleare. Notam ca in 2013 New York University Press a publicat What Is Parenthood? Contemporary Debates about the Family („Ce inseamna a fi parinte? Dezbateri contemporane privind familia”) Din nefericire nu am avut ocazia sa citim cartea, dar o simpla aruncare de privire asupra subiectelor tratate in ea si a titlurilor capitolelor iti fac rau. Exemple: „A diversity approach to parenthood in family life and family law”; „Uncoupling marriage and parenting” („disocierea casatoriei de paternitate”); „The other side of the demographic revolution: social policy and responsible parenthood”).
O tema centrala a cartii e definitia paternalitatii pe care o propune: „It defines parenthood more by reference to the quality of the relationship – or, to use a psychological concept, attachment – between adult and child than to whether a marital relationship exists between two opposite-sex adults or a biological tie between adult and child. It recognizes that adult-adult intimate relationships often produce and may be linked to parent-child bonds, as in marriage. However, it also recognizes that adult-adult intimate bonds are not always the anchor of parent-child bonds; some parent-child bonds form and flourish outside of marriage or other adult intimate relationship.” (Pagina 3) (Cartea „defineste paternalitatea mai mult prin referinta la calitatea relatiei – ori, pentru a folosi un concept din psihologie- atasament – intre persoana adulta si copil decit prin referinta la existenta unei relatii de casatorie intre adulti de sex opus ori legaturi biologice intre persoana adulta si copil. Recunoaste ca relatiile intime intre adulti deseori produc si pot fi legate de atasament intre persoana adulta si copil, de exemplu in casatorie. Insa, ea deasemenea recunoaste ca relatiile intre adulti nu sunt totdeauna ancora atasamentului intre persoana adulta si copil; unele relatii intre ei se formeaza si se dezvolta si in afara casatoriei ori a relatiilor de intimitate intre adulti”)

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

Rugăciunea secretă


rugaciunea secreta

Nu știu care ar trebui să fie proporția între rugăciunea publică și cea secretă, dar dacă înțeleg bine recomandările Mântuitorului, e clar mult mai încurajată, valoroasă, lipsită de riscuri și eficientă rugăciunea făcută cu ușa închisă. În vreme ce rugăciunea publică e însoțită de avertizări de risc și de exemple de tip „cum să nu”. Ceea ce făcuseră fariseii și cărturarii, oamenii religioși ai vremii din rugăciune, era total neindicat de Domnul Isus, cel care în acea situație îți învăța ucenicii să se roage. Așa cum am scris, rugăciunea publică implică riscuri și din păcate în viața celor mai mulți rămâne principala rugăciune dacă nu singura.

Când eram copil, unii din frații din biserică „predicau la rugăciune”, fără exagerare, se rugau în biserică și noi copiii făceam clasamente, cronometram rugăciunile si făceam clasamentul duminicii apoi pe cel al lunii și pe cel al anului. Și aveam motive serioase să o facem, unii scoteau scoruri faine, cel mai tare a fost 38 de minute de trăncăneală, că rugăciune nu îi pot spune. Predică în toată regula, cu șapte puncte și dezvoltate fiecare. Bunicu, care nu era predicator cu vorba, ci cu viața, ne spunea când vedea că ne foim și ne pierdem răbdarea: „Puișor, voi să nu faceți așa, voi să vă rugați acasă.” Logica lui era simplă, cine nu se roagă acasă se roagă mult în biserică. Nu știu dacă e întotdeauna valabilă, dar în cele mai multe cazuri cam avea dreptate.

 

Cu sfială despre rugăciune


rugaciunea in public

Într-o discuție recentă pe tema rugăciunii pe care am avut-o cu Ana ne puneam întrebarea de unde anume și când a apărut în biserici rugăciunea publică, adică cea pe care o facem cu voce tare în biserici, chiar dacă unii o rostesc la comun, deodată cu toții și alții pe rând. Recunosc că nu am putut lămuri subiectul ci am găsit unele piste. Obiceiul vine dinainte de a exista bisericile și anume din poporul Israel.

Rugăciunea este unul din cele mai intime acte de relație dintre om și Dumnezeu. Este un mod de a vorbi cu Dumnezeu și în același timp este un mod de a mărturisi, de a recunoaște, implora, cere, lauda și adora pe Dumnezeu. Cred eu că este așa de personală această latură a relației cu Dumnezeu încât e foarte riscant de expus în public și mai ales e foarte riscant să faci din rugăciunea în public singura sau principala metodă de rugăciune. În acest fel se dă „pe față” un act intim al relației cu Dumnezeu.

Nu pot să ignor în acest context discuția Domnului Isus cu ucenicii și mai ales sfaturile pe care acesta le dă lor. „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi.

El, Mântuitorul, atrage atenția cu privire la posibilitatea destul de mare ca noi să rostim rugăciuni „de ochii oamenilor”, ca să fim văzuți și auziți de oameni. Lucrul acesta nu este necunoscut nouă. O dată pentru că știm fiecare modul în care ne rugăm în public și că ne alegem diferit cuvintele, ne străduim „să ne rugăm frumos” ca să smulgem multe și intense „amin-uri” și a doua oară pentru că auzim în jurul nostru oameni rugându-se și realizăm fățărnicia directă a multora dintre ele. Când ne rugăm în public suntem foarte tentați să adaptăm rugăciunile la audiență, să formulăm frazele pentru a fi apreciate de cei din jur și așa cum spunea Domnul Isus mai mult sau mai puțin, fie că recunoaștem fi că nu, vrem puțină răsplată, ne simțim foarte bine dacă biserica „răspunde” și ne simțim prost dacă biserica „nu răspunde” cum credem noi de cuviință rugăciunii.

Nu este prima dată când caut în Scriptură referințe privitoare la rugăciune și am găsit puține care să facă cumva referire și la rugăciunea din biserici. Nu că această rugăciunea nu exista sau că nu e importantă, dar accentul care pe rugăciunea individuală și secretă. Accentul care pe ceea ce Domnul Isus recomandă, rugăciunea din odăiță, cu ușa încuiată. Despre asta voi scrie mâine dacă ne mai lasă Dumnezeu în viață.

Scriu aceste gânduri pentru că observ pericolul în care mă aflu eu și unii oameni dragi mie, acela de a intra în categoria oamenilor fățarnici, lucru care e deosebit de ușor de realizat. Calea spre fățărnicie e extraordinar de alunecoasă. E nevoie doar să vrem să fim văzuți sau auziți de oameni sau să bolborosim aceleași vorbe sau să spuneam rugăciuni lungi. Aspecte care trebuie să recunoaștem că ne pândesc în fiecare moment și vor să ne ia răsplata. Dacă merg puțin mai departe, am auzit mulți oameni care nu doar că vor să fie auziți, ci chiar zbiară, răcnesc, transpiră cu pretenția că se roagă sincer și personal lui Dumnezeu. Stau de multe ori și mă gândesc la cât de greșit folosim rugăciunea ca „arma de distrugere” cum facem „campanii de rugăciune publică” cum „punem rafala rugăciunii publice pe diferite persoane, instituții sau situații” cum zbierăm și ne dăm cu fundul de pământ „în comun”… Oare pe cine vrem să păcălim?

E o diferență colosală între ce facem noi cu plăcere și ce recomandă Mântuitorul. E diferență mare între strigăte și secret. Știu, vor spune unii că și Hristos s-a rugat „cu strigăte mari și cu lacrămi” dar pe paginile Scripturii nu găsim că aceste strigăte mari sunt țipete. Atâta vreme cât Domnul Nostru Isus ne recomandă să fim atenți la acest capitol și să ne rugăm într-un anumit mod, eu cred că avem toată explicația necesară și toată motivația necesară pentru a transforma rugăciunea secretă, în coloana vertebrală a vieții de rugăciune. Totodată avem datoria de a respecta „indicatoarele de avertizare” lăsate chiar de Mântuitorul când spune „voi să nu faceți așa”.

Eu recunosc că am înălțat multe rugăciuni fățarnice, cu glas tare, cu speranța că vor fi auzite și că oamenii „vor răspunde”. Am înălțat de multe ori rugăciuni ajustate, adaptate, pentru a plăcea „publicului” și mă pocăiesc tot public de greșeala și păcatul acesta după ce mai înainte m-am pocăit înaintea lui Dumnezeu. În același timp m-am simțit vinovat de multe ori când în rugăciunea personală nu am avut cuvinte să spun Domnului. Am stat „ca mutu” fie de durere, fie de neputință, fie de rușine, fără să pot vorbi, dar acum realizez că „Tatăl meu știe de ce am trebuință, mai înainte ca să-I cer eu

Tu cum te rogi? Cât de mult te rogi în public? Cât de mult te rogi în secret? Cât de des identifici în situația de mai sus? Poate aceste gânduri te vor provoca la meditare și schimbare. Poate data viitoare, la rugăciunea publică vei avea altă atitudine. Dumnezeu să ne ajute să învățăm că rugăciunea este intimă și personală.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/