Categorie: EDITORIALE

Cu ce se confruntă tânărul crestin?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă, DILEME, EDITORIALE

 

Cu ce se confruntă tânărul crestin?

Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.

Acest verset din 1 Timotei 4:12, doresc să fie motto-ul următorului text, deoarece conţine în el toate confruntările din viaţa unui tânăr din zilele de astăzi. Pavel scrie acest verset sau mai bine spus, acest principiu de viaţă, tânărului Timotei, acum ceva mai puţin de 2000 de ani. Poate îţi pui întrebarea, ce sens mai are pentru mine în lumea de azi acest verset? Aş vrea să prezint câteva principii, care ASTĂZI încă sunt la fel de actuale ca şi atunci.

În prima parte Pavel scrie ceva foarte interesant: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea.” Acest nimeni implică în mod automat un cineva, din cauză că fără să existe cineva, de exemplu alţi oameni, în jurul tău, Pavel nu ar fi putut face referinţa la nimeni în verset. Alftel zis, acest fragment din verset nu ar avea nici un sens, dacă nu ar fi cineva în preajma ta, care ar putea să-ţi dispreţuiască tinereţea. De ce este acest lucru important pentru noi? Psihologia o dovedeşte, iar noi o trăim în fiecare zi: Omul nu poate trăi fără relaţii umane. De mic copil relaţiile cu semenii noştri sunt de o importanţă majoră, având influenţă asupra dezvoltării psihice şi fizice. Începând cu adolescenţa aceste relaţii primesc o importanţă şi mai mare, deoarece simţul social începe să ia amploare. Necesitatea subconştientă de a avea contact cu alţii devine una conştientă, iar pentru un tânăr este deosebit de important, mai mult decât la orice altă vârstă, de a fi într-o „grupă”, de a avea prietenii lui, cu care să împartă bune şi mai puţin bune. Înţelegi unde bate  Pavel? Vrea să te avertizeze şi să-ţi spună: „Relaţiile tale să nu-ţi dispreţuiască tinereţea.” Nu cred că este nevoie să explic în detalii ce înseamnă această dispreţuire în sine, pentru că fiecare om ştie şi simte când este dispreţuit. Dacă simţi că te confrunţi cu dispreţ din partea celor din jurul tău, verifică-te dacă nu cumva comportamentul tău neadecvat a pricinuit acest dispreţ şi dacă nu acesta este motivul, atunci depărtează-te de ei şi roagă-te Domnului pentru prieteni adevăraţi. Aceste relaţii adevărate sunt legate de următoarea parte din verset: „Ci fii o pildă pentru credincioşi”. De ce nu scrie Pavel pentru toţi? De ce aici în acest context se referă doar la credincioşi? Pavel a fost conştient că o mare parte din zi, noi o petrecem în mijlocul lumii şi atunci şi acum cu atât mai mult. Fiecare din noi este la şcoală, la facultate, la locul de muncă sau în alte locuri probabil mai mult de jumătate din orele în care nu dormim. Problema este că lumea aceasta „zace în cel rău”, după cum redă Ioan în 1 Ioan 5:19. Altfel exprimat, Pavel încearcă să spună: „Dacă vrei să nu fii dispreţuit, atunci caută-ţi relaţiile adevărate printre cei credincioşi.” Adică toate relaţiile tale, unde trebuie să „fii o pildă”, ar trebui să fie printre credincioşi. Pavel nici nu-şi pune problema să ai relaţii strânse în afara cercului de credincioşi. Aici este vorba de relaţii de prietenie apropiate,    pentru că dispreţuirea doar din partea celor apropiaţi are greutate. Nu-i aşa, ca dacă profesorul la şcoală te dispreţuieste, altfel reacţionezi, decât dacă te dispreţuieşte cel mai bun prieten sau cea mai bună prietenă? Deci Pavel afirmă în primele două părţi ale versetului că tinerii se confruntă cu căutarea şi găsirea relaţiilor bune, ceea ce în vremurile de acum este tot la fel de actual ca atunci, ba poate chiar şi mai actual.

Ultima parte din verset descrie lucrurile pe care un tânăr creştin trebuie să le îndeplinească, fiind o pildă: „în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.” Când am citit această aliniere de substantive m-am întrebat, de ce sunt oare aşa de explicit prezentate? Pavel putea să scrie simplu: „Fiţi o pildă în tot ce faceţi.”Totuşi el explică în detaliu ceea ce el putea cuprinde în acest tot. Dacă nu ar fi avut importanţă nu cred că ar fi intrat el în detalii, dar mă gândesc că prin inspirarea Duhului Sfânt i-a fost posibil să vadă lucrurile cu care tinerii creştini au avut de luptat în mod deosebit şi continuă poate chiar într-un mod şi mai greu să aibă de luptat. Dacă te vei uita, vei recunoaşte că vorbirea, comportamentul, dragostea, credinţa şi curăţia sunt atât de diferite în această lume faţă de a creştinilor.

În fiecare zi auzi vorbe murdare şi vezi comportament urât la şcoală, la facultate, la locul de muncă sau în alte locuri. Aici apare confruntarea tânărului creştin, pentru că el altfel este învăţat decât cum acţionează lumea, sau mai bine zis răul din lume. Pavel îti spune: „Tu, să ai o vorbire si purtare sfântă! Fii o pildă în vorbire şi purtare!”

La fel şi dragostea. Cel Rău a transformat-o într-un stil de viaţă în care Eul tău este pe prim plan. Ceea ce contează este doar să-ţi împlineşti poftele şi dorinţele, fără să mai pui preţ pe cel de lângă tine. Că este partenerul de viaţă sau prietenul cel mai bun, egocentrismul este noua dragoste – „fă totul, ca ŢIE să-ţi meargă bine”. Lumea crede că de la 14 ani poţi să te îndrăgosteşti şi să duci o relaţie intimă, dar Dumnezeu nu aşa a gândit dragostea. Într-o astfel de lume, tânărul creştin se confruntă cu dragostea falsă. Într-o astfel de lume Domnul prin Pavel spune: „Tu, să ai o dragoste desăvârşită! Tu, să iubeşti cum şi mai ales când trebuie! Fii o pildă în dragostea pe care o trăieşti!”

Despre credinţă se poate spune că lumea a ajuns într-un punct unde nu mai crede. Tânărul creştin se confruntă cu o apostazie la nivel global. Este o lume în care este ruşine să crezi ceva, ori că în Dumnezeu sau în anumite valori. Nu se mai ţine cont de aşa ceva. Lumea preferă să-şi adore propriile ei valori, care sunt false şi ştiinţa, care a devenit noul zeu. În această lume dezorientată Domnul te cheamă şi-ţi spune: „Tu, să ai o credinţă vie! Fii o pildă în credinţă!” Curăţia din această lume este destul de scurt de descris, deoarece este pe cale de dispariţie. Figurativ vorbind, la toate colţurile stau oameni la pândă pregătiţi să înghită pe alţii. Fie că eşti în politică, la şcoală, la muncă, în oraş sau la ţară, peste tot unde sunt oameni se uită tot mai mult de curăţie. Parcă tot mai mult oamenii caută propriul avantaj şi menţinerea acestuia cu orice posibilitate. Nu se opresc nici de la împlinirea poftelor trupeşti, ci caută să-i dea trupului tot ce-și doreşte. Cu astfel de situaţii se confruntă tânărul creştin. Situaţii asemănătoare cu a lui Iosif, care nu și-a ascultat trupul, ci a fugit, şi a bogatului din Luca 12, care şi-a construit grânarele mai mari pentru că nu i-au fost deajuns cele vechi. Cu astfel de oferte se confruntă tineretul creştin în ziua de azi. Dar în lumea în care trăieşti, Pavel îţi scrie clar şi răspicat: „Tu, să fii curat! Să fii o pildă în curăţie!” Concluzionând, putem vedea cât de bine este că Pavel a spus fiecărui punct pe nume, ca noi să ştim unde avem de luptat. Astfel putem vedea căci, confruntările tânărului creştin sunt multe şi dese. De aceea rugăciunile şi sfaturile pentru el sunt foarte impor-tante pentru ca să iasă învingător şi să moştenească viaţa veşnică alături de Domnul şi pentru că lumea, care nu doarme şi care caută prin tot felul de oferte să acapareze pe cât mai mulţi, să nu reuşească să-l ducă în pieirea veşnică. Speranţa noastră este Dumnezeu şi când mai vine Cel Rău pentru ca să te confrunte, nu uita: „POT TOTUL ÎN HRISTOS, CARE MĂ ÎNTĂREŞTE.” (Filip. 4:13)

Emanuel Vlas

Sursa: http://www.apavietii.at/ro/cu-ce-se-confrunta-tanarul-crestin/

 

Vă apreciați pastorul?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, EDITORIALE, MEDITAŢII

istock_000002698721small_3_1_

Îmi surprind, din vreme în vreme, o parte dintre prietenii ori colegii de serviciu chemându-ne entuziaşti la biserică. Nu la biserica lor, ci de regulă la alte biserici, pe la care umblă la ocazii. Şi nu ca să aibă părtăşie cu fraţii lor, ci ca să audă vorbind ori să vadă vreuna dintre „vedetele” evanghelice arhicunoscute. Să nu citiţi ironie în ghilimelele mele, pentru că nu e! Noi le conferim acest statut, cu care oamenii smeriţi ai lui Dumnezeu nu se simt deloc confortabil!

„Ai auzit? Vii şi tu? Nu? Vine Pustan!” (l-am ales pe dumnealui ca exemplu doar pentru că sunt sigur că va înţelege ce zic şi nu se va supăra; sunt mulţi alţii, ce vin mai de departe, oferind exemple cel puţin la fel de relevante).

De cele mai multe ori răspund simplu: NU. Toţi se miră. Dar nu prea mult, ca să nu întârzie la porţia de emoţie. Dacă am vreme îi întreb şi: de ce? De cele mai multe ori răspunsul se rezumă la priviri sfinte, duhnind a dojană…

Ce căutăm la Adunare? De ce mergem acolo? De ce nu ne mai place adevărul curat şi nefardat al Lui Dumnezeu? “Cum a fost la Biserică?”, întrebăm. „Super tare. A predicat unu’ haios, nu mai ştiu din ce, nici de unde vine, dar ne-am distrat de numa…”. Într-una dintre cărţile lui Tozer ne vorbeşte despre Marele Zeu Amuzament. Şi, vai, câtă dreptate are! Într-o generaţie focalizată pe instant şi viteză, nu ne mai dorim să plătim preţul, nu mai suntem dornici de hrană tare. Vrem să apasăm butonul sfinţeniei şi aceasta să apară în 3 puncte sau cerem cu lehamite hrana cât mai mestecată, activând ca simpli consumatori, căpuşe ale celorlalţi. Suna dur, ştiu. Îmi cer iertare faţă de voi şi faţă de mine pentru tupeul din postare: mă acuză în egală măsură…

Să fie din vina slujitorilor Bisericii? Tot ce se poate, uneori, şi doar până la un punct. Este însă culpa fiecăruia dintre noi, căutătorii de amuzament, de carismă, de show… Ne zbatem în mediocritate şi aşteptăm trezirea, fără a fi gata să oferim nimic în schimb! În plus, păcătuim constant, comparându-ne păstorii, ce slujesc săptămână de săptămână o turmă nemulţumită şi cu microscopul îndreptat asupra lor, cu aceste ratităţi excepţionale, care nu sună rău deloc, dar a căror simplă carismă şi inteligenţă nu ne oferă mereu și garanţia unei vieţi trăite în dependenţă şi ascultare de Dumnezeu.

VIDEO: Vă invit să urmăriţi un interviu al lui Paul Washer, doar în engleză din păcate, intitulat sugestiv: „Do You Appreciate Your Pastor?”.

Credința ca un ghiul fals

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

 

Imagini pentru ghiul

Un pastor din Spania (care mi-e bun prieten), a găsit într-o zi un ghiul lucios. Frumos. Greu. Gravat. L-a dus la bijutier, la evaluare. Expertul l-a privit pe toate părțile și-a comunicat sec: “E fals!”. În secunda următoare, pastorul n-a mai fost interesat de ghiul. Ba, chiar l-a zvârlit în stradă. Curiozitatea lui era dacă-l va lua cineva…

Mulți oameni putem avea o credință ca ghiulul fals. Încărcată cu dogme, ornată cu obiceiuri, cu canoane. Atâta vreme cât credem că e ideală, ne purtăm cu ea cu grija unei comori neprețuite. O lustruim, o ținem mândri pe deget. Cei ce nu-s experți ne zic de zor că-i valoroasă. Scumpă. Dar când vine Hristos, Expertul cu zoom-ul, ne dăm seama că nu valorează nimic! 

Până să știm că e non-valoare, nu doar că ne etalam ritualic falsul, dar și-l îngrijeam! Îi acordam atenție sporită. Cinste. Timp. Ne temeam ca “ghiulul” să nu ne fie furat! Apoi, pus sub lupa adevărului, dintr-o dată, pur și simplu nu ne mai atrage! Nu ne mai interesează. Aruncăm credința falsă la coșul de gunoi… Așa au făcut și Pavel, și Nicodim, și Augustin, și Luther, și alte miliarde de creștini.

Paradoxal, o mulțime covârșitoare de indivizi, deși află că au o credință nulă, o viață falsă, o religie de doi bani, continuă s-o chivernisească! Ce amăgire! Autoamăgire.

Evaluați-vă credința! Aici. Acum. Altfel, acolo sus o să rămâneți cu buza umflată…

Nicolae Geantă

http://www.ciresarii.ro

 

De ce ni se cere să stăruim în rugăciune?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

 

De ce ni se cere să stăruim în rugăciune?

În momentul în care am intrat în contact cu mai multe religii, au apărut multe întrebări privind încredințările altor oameni și mereu m-am întrebat dacă încredințările lor sau ale mele sunt cele corecte, dacă interpretarea lor sau a mea era cea corectă, dacă practicile lor erau corecte sau ale mele. Una din zonele în care se iscau întrebări era a rugăciunii, unde modul în care eu fusesem învățat, nu corespundea cu al celorlalți și erau câteva întrebări care mă frământau adesea și cea mai insistentă era: Nu e de ajuns să ne rugăm o dată cu credință, decât să repetăm la nesfârșit anumite cereri uneori obsesiv, disperat cu țipete și oboseală cum făceau alții?

Cu timpul aveam să aflu că la acea vreme eram doar un copil în credință și că eram departe de a înțelege matur chestiunea, dar întrebarea a rămas până nu de multă vreme, de ce ni se cere acea stăruință și dacă acea stăruință înseamnă ceea ce unii oameni înțeleg și legat se ea altele conexe. E Dumnezeu surd? Îi place să vadă omul perpelindu-se și milogindu-se? Are El plăcerea sadică să ne țină în șah și să nu răspundă? E nevoie de forme și ritual pentru a „prinde legătura cu El”? Care ar fi numărul de cereri per problemă care să aducă ascultare? Trebuie să strigi dar strigarea înseamnă țipăt omenesc? Cât de tare, câți decibeli? Iată întrebări pe care mi-ar plăcea să le detaliez individual dar sunt așa de multe că aș transforma blogul meu în unul tematic.

DUMNEZEU NE CERE SĂ STĂRUIM ÎN RUGĂCIUNE PENTRU A PETRECE MAI MULT TIMP CU EL.

Prin experiența vieții știm că o problemă rezolvată înseamnă că ne vom depărta de Dumnezeu. Chiar dacă avem tendința să fim recunoscători, faptul că ne merge bine ne împinge la formalism, la mulțumiri seci și formale și deci la o îndepărtare de un Dumnezeu care nu ne mai este de folos întrucât problema a fost rezolvată. El însă, ar trebui să rămână acolo undeva, fiind pe fază, pregătit pentru următoarea rezolvare de probleme. Dumnezeu ne vrea aproape, ne vrea stăruitori pentru a avea părtășia, ne vrea insistenți, nu pentru că îi place disperarea noastră, că îi place să ne vadă zvârcolindu-ne ca viermii, ci pentru că știe că despărțiți de El nu putem face nimic. E spre binele nostru să ne țină lângă El. Deci o primă motivație, explicată sumar aici e cea legată de timpul pe care Dumnezeu îl vrea în comuniune cu noi. Din păcate prea adesea rugăciunile noastre din cauza formalismului nu realizează o comunicare cu Dumnezeu, ci o zbatere ineficientă și disperată a noastră în niște forme seci care ne încătușează.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU CĂ NU AVEM TRAGERE DE INIMĂ.

Încep ca Ion Creangă „nu știu alții cum sunt dar eu….” Eu mă trezesc adesea ne având chef să mă rog dacă nu am ceva care mă arde. Credeți-mă, vreau să fiu altfel dar adesea mă surprind lunecând în formă, rugându-mă formal și deci „făcându-mi o datorie”. Consider că trebuie să fac asta ca să fiu fairplay cu Dumnezeu, dar El nu are nevoie de rugăciune, nici o nevoie de rugăciunea mea ca să devin formal pentru a Îl satisface, eu am nevoie de rugăciune. Când picăm în formalism credem indirect că El are nevoie de asta și e fundamental greșit. Fiind fundamental greșit nu știu cât de corect este să ne mai rugăm în acele condiții.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU CĂ AȘA PRIMIM PUTERE.

Rugăciunea întotdeauna va însemna un canal prin care ne alimentăm cu putere spirituală. Asta o confirm eu din experiență și o declară mii sau milioane de oameni. Când stai în părtășie cu Dumnezeu te încarci cu putere și ne dorim asta nu? Moise când s-a întors din prezența lui Dumnezeu avea fața strălucitoare. Nu poți sta în prezența Sa și să rămâi neumplut de putere, decât doar dacă stai în forma protectoare. Formalismul îi va limita strașnic modul prin care Dumnezeu ar putea să toarne putere nu pentru că El este ineficient, ci pentru că ne ducem la rugăciune fără scop, fără drag, acri și de nevoie. Asta ne închide ca pe o țestoasă în carapacea ei, lipsindu-ne de expunerea la binecuvântare. Nu că Dumnezeu nu ar putea sparge amărâta ce cochilie, ci pentru că El ne dă libertatea de a „profita” sau nu de ceea ce ne poate oferi.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR PENTRU A SCĂPA DE CARAPACEA FORMALISMULUI.

Formalismul religios ne spune cum, când, cât și în unele cazuri unde, cu cine, cât de tare, ce și în ce poziție trebuie să spunem. Asta a făcut posibilă apariția cărților de rugăciuni și oamenii cred că anumite rugăciuni, mai ales dacă au fost făcute de unii oameni cu putere duhovnicească au o putere în ele. Ei bine, ele pot bine să aibă putere dar dacă sunt doar forme, vor fi simple carcase de plastic care au rolul de a ne împiedica să primim răspuns. Ele au fost rostite odată cu credință și din nevoia unor oameni duhovnicești și poate răspunsul a fost extraordinar dar pentru inițiatorii lor nu a fost formă, ci o izvorâre ai inimii înaintea lui Dumnezeu. Dar asta nu trebuie să ne încurajeze la repetare rugăciunii lor, ci la repetarea experienței și a revărsării similare înaintea Domnului. Poate unii s-au rugat pe burtă, asta totuși nu garantează răspunsul și pentru mine. Poate unii s-au rugat pe un vas scufundându-se și au fost scăpați, asta nu înseamnă că trebuie să caut o situație similară. Poate unii s-au rugat zbierând și au fost ascultați, asta nu înseamnă că toți trebuie să ne apucăm de zbierat. Fiecare e dator să vină așa cum este, fără forme de protecție înaintea Sa pentru a putea fi expus dragostei sale așa cum este.

NI SE CERE SĂ NE RUGĂM CU STĂRUINȚĂ PENTRU CĂ AȘA REFLECTĂM SUPRA VIEȚII SPIRITUALE.

Umblați după lucrurile de sus e unul din îndemnurile Scripturii și trebuie să recunoaștem că mai mult umblăm după astea de aici. Rugăciunea neformală, ne legalistă înseamnă preocupare de lucrurile de sus. Timpul de rugăciune e unul în care omul comunică cu Dumnezeu, se reglează după voia Sa, ascultă indicațiile Sale. Timpul de rugăciune este o hrănire a omului spiritual, un antrenament al omului spiritual. El ar trebui să ne devină plăcere nu obligație pentru că atunci înseamnă că suntem cu adevărat preocupați de omul lăuntric care tânjește după Salvatorul și Eliberatorul.

Nu știu ce înțelegi tu prin însemnul de a stărui în rugăciune dar eu la concluziile acestea am ajuns și tare m-ar bucura dacă ai și alte idei frumoase să le completezi printr-un comentariu.

Sursa: https://www.filedinjurnal.ro/2016/08/23/de-ce-ni-se-cere-sa-staruim-in-rugaciune/

 

Fotbalul fără minge sau evanghelizarea fără pocăință…

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

 

Atunci când un grup de băieți, ieșiți afară să joace fotbal, au ajuns la teren, au descoperit că niciunul nu a adus o… minge. ”Lăsați mingea”, a zis unul dintre ei, nerăbdător. ”Haideți să începem jocul”! Atunci când Biserica încearcă să evanghelizeze înainte de a se pocăi e ca și când am juca fotbalul fără minge. Biserica poate face multe lucruri după ce s-a pocăit, dar nimic înainte de se pocăi… (parafrazare după Vance Havner).

Suntem, adesea, martorii unor tentative pompieristice de ” echipare” a mai noilor veniți în biserică – fie că sunt adulți, tineri sau adolescenți – cu tehnici și informații menite să îi ajute să-și împărtășească ”credința” cu prietenii și colegii lor. Nimic mai lăudabil! Este neapărată nevoie ca omul lui Dumnezeu să cerceteze, să fie echipat, să fie pregătit să ”răspundă oricui îi cere socoteală de nădejdea care este în el” (1 Petru 3:15) Mai mult, Scriptura ne cere să propovăduim Evanghelia și să facem ucenici.

Atunci, mă veți întreba, care este, Martziene, problema ta?

Eu nu am o problemă. ”Noi”, creștinii, avem o problemă, atunci când încercăm să facem asta cu oameni care nu au avut parte de experiența regeneratoare a nașterii din nou. Și ei, cei care sunt puși într-o situație atât de ingrată, au o problemă cel puțin la fel de mare. Uităm că ei înșiși au nevoie să fie slujiți. Trimitem un orb să conducă un alt orb! Uităm că ei au nevoie de viață. Trimitem un mort să le vorbească altor morți despre viață!

(Isus) ”le-a spus şi pilda următoare: „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui. (Luca 6:39-40)

Bunica și mama lui Timotei, Lois și Eunice, ambele au fost credincioase. A fost nevoie, însă, ca Timotei însuși să aibă parte de o credință neprefăcută (2 Timotei 1:5) pentru ca să poată încredițeze și la alții, oameni de încredere, ce a auzit de la Pavel (2 Timotei 2:2).

Ipocrizia este, după părerea mea, cea mai mare problemă a bisericii zilelor noastre. Ea descurajează mai mulți oameni de la a se închina Dumnezeului adevărat decât vor putea vreodată să facă dușmanii declarați ai credinței. Eu însumi am trecut pe acolo. Am fost mai ipocrit decât voi toți la un loc! Și, uitându-mă în urmă, am plătit un preț mare pentru ea, atât eu, cât și cei pe care am încercat, îndemnat de biserică, să îi transform în prozeliți. Cel mai probabil că nici nu aș fi făcut-o dacă nu simțeam sfânta presiune a unora, oameni mari și cu mulți ani de credință în spate.

Parcă niciodată nu a fost mai actuală o paralelă decât cea între creștinul ipocrit și iudeul lui Pavel (Capitolul 1 din Romani) apostrofare dură care se termină cu o concluzie pe cât de tristă pe atât de adevărată:

Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. (Romani 2:24)

Să nu descurajăm, totuși! Soluția e simplă și la îndemână. Credința și pocăința care duc la nașterea din nou ar trebui să fie principala preocupare pentru ucenicii noștri, nu să îi trimitem, carne de tun, fără armură și arme, într-o bătălie pentru care nu sunt pregătiți și în care nu vor avea nici o șansă.

Dumnezeu să aibă milă de noi și de micuții noștri ucenici!

Sursa: https://martzian.wordpress.com/2017/09/30/fotbalul-fara-minge-sau-evanghelizarea-fara-pocainta/