Categorie: EDITORIALE

Când ar trebui să exercite biserica disciplina bisericească? Într-un sens, o formă de disciplină bisericească de izbăvire este exercitată oricând Biblia este predată, şi adevarul Cuvântului lui Dumnezeu este aplicat în vieţile credincioşilor. Puterea de convingere a Cuvântului lui Dumnezeu este prima corecţie în inimile poporului lui Hristos. Cu toate acestea, un mod mult mai personal de confruntare şi de disciplină este cerut atunci când păcatul ameninţă credincioşia, integritatea şi mărturia poporului lui Dumnezeu.  Biblia dezvăluie trei domenii principale de pericol care necesită disciplinare.

Acestea sunt fidelitatea doctrinei, puritatea dragostei şi unitatea părtăşiei. Fiecare este de o importanţă vitală şi critică faţă de sănătatea şi integritatea bisericii. Confuzia teologică şi compromisul care marchează biserica modernă sunt direct trasabile către eşecul bisericii de a se separa pe sine de eroarea doctrinară şi de eretici. În această materie Biblia este clară: „Oricine o ia înainte şi nu ramâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine ramâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele” [2 Ioan v. 9-11]. Apostolul Pavel a instruit pe galateni: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” [Galateni 1:8-9] Scrisorile 2 Petru şi Iuda avertizează explicit de pericolele prezentate bisericii în forma unor profeţi falşi şi eretici. Iuda alertează biserica: „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stapân şi Domn Isus Hristos” [Iuda v. 4].

În mod similar, Petru avertizează că „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţatori mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumparat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică” [2 Petru 2:1]. Biserica trebuie să se separe pe sine de aceste erezii – şi de eretici. Postura prea tolerantă a bisericii din acest secol a permis ca cele mai crunte erezii să crească nestăvilit – şi ca ereticii să fie sărbătoriţi. Francis Schaeffer era printre cei mai elocvenţi profeţi moderni care a deplâns această laşitate doctrinară. Schaeffer a negat în mod accentuat faptul că biserica ar putea fi o adevărată părtăşie creştină şi să admită doctrina falsă. El declara, „cineva nu poate explica dinamita explozivă, dunamis-ul bisericii timpurii, aparte de faptul că ea a practicat două lucruri în mod simultan: ortodoxia doctrinei şi ortodoxia comunităţii în mijlocul bisericii vizibile, pe care lumea o poate vedea.

Prin harul lui Dumnezeu, aşadar, biserica trebuie cunoscută în mod simultan pentru puritatea ei de doctrină şi realitatea comunităţii ei”. Comunitatea vizibilă a bisericii adevarate trebuie să fie evidentă în puritatea sa morală. Creştinii trebuie să trăiască în ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi să fie exemplari în conduita lor, şi nedefăimaţi în mărturia lor. O lipsă de atenţie faţă de puritatea morală este un semn sigur al rebeliunii congregaţiei înaintea Domnului. Scriindu-le corintenilor, Pavel pedepsea cu severitate: „Nu ştiţti că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici afemeiaţii cu ei înşişi, nici homosexualii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” [1 Corinteni 6:9-11]. Când creştinii păcătuiesc, păcatul lor trebuie confruntat de biserică, în acord cu modelul revelat în Scriptură.

Ţelul este restaurarea unei surori sau a unui frate, nu crearea unui spectacol public. Cel mai mare pericol moral faţă de biserică este tolerarea păcatului, în public şi în particular. Una dintre cele mai mari binecuvântari ale bisericii este darul biblic de disciplinare bisericească – lucrarea cheilor. Integritatea bisericii este de asemenea dependentă de adevarata unitate a partăşiei sale. Într-adevar, una dintre cele mai repetate avertizări găsite în Noul Testament este prevenirea contra tolerării schismaticilor. Unitatea bisericii este una din cele mai vizibile distinctive ale sale – şi daruri preţioase. Avertizarile sunt severe: „Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.

Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători” [Romani 16:17-18]. Scriind lui Tit, Pavel l-a instruit că biserica trebuia să „se depărteze de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit.” [Tit 3:10-11]. O spărtură în unitatea bisericii este un scandal în Trupul lui Hristos. Biserica este îndemnată, în mod constant, să practice şi sa păstreze o adevărată unitate în doctrina şi pietatea biblică. Această unitate nu este falsa unitate a Creştinismului din cea mai mică denominaţie comună, „Evanghelia slabă” predicată şi învăţată în atât de multe biserici moderne, ci în sănătatea şi maturitatea crescândă a congregaţiei care creşte în harul şi cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Funcţia continuă a disciplinei bisericii este aceea de a fi o parte a examinării de sine individuale, şi de reflecţie congregaţională. Importanţa menţinerii integrităţii în relaţiile personale a fost clarificată de Domnul nostru în Predica de pe Munte, în timp ce-i instruia pe ucenicii Săi că mânia împotriva unui frate este un păcat mortal. Reconcilierea este un mandat – nu un ţel ipotetic. „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul” [Matei 5:23-24]. În mod similar, Pavel a avertizat contra participării la Cina Domnului în mijlocul diviziunilor.

Cina în sine este o comemorare a trupului frânt şi a sângelui vărsat al Mântuitorului, şi nu trebuie să fie profanat prin prezenţa de diviziuni sau controverse în cadrul congregaţiei, sau de păcatul nemărturisit din pâra credincioşilor individuali. „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, pâna va veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze, deci, pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.

Căci cine manâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului” [1 Corinteni 11:26-29]. „Disciplina mesei” este astfel una dintre cele mai disciplinare funcţii ale congregaţiei. Cina Domnului nu trebuie servită în mod fără discriminare, ci doar credincioşilor botezaţi, care sunt sub disciplina bisericii şi în poziţie bună cu congregaţia lor. În secolul al 21 lea, marea sarcină a bisericii este de a se dovedi pe sine a fi în continuitate cu biserica autentică, asa cum este revelat în Noul Testament – dovedindu-şi autenticitatea printr-o demonstrare de credinţă pură şi comunitate autentică. Trebuie să recâştigăm preocuparea Noului Testament pentru fidelitatea doctrinei, puritatea vieţii şi unitatea de părtăşie. Trebuie să recuperăm însemnul lipsă al bisericii.

– See more at: http://crestinismtrait.blogspot.ro/2013/05/disparitia-discipinei-in-biserica.html#sthash.I3NBe5dm.dpuf

În 1 Corinteni 5, apostolul Pavel a confruntat un caz de eşec moral grosolan din biserica corinteană. În faţa unui astfel de păcat, totuşi, biserica nu a făcut nimic. Cum ar fi trebuit să răspundă corintenii faţă de acest păcat public?

Pavel vorbeşte în acest pasaj de predarea acestui păcătos lui Satan, şi scoaterea lui din părtăşie. Cum trebuie făcută aceasta? Către galateni Pavel a scris că „dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” [Galateni 6:1]. Această învăţătură este clară, indicând faptul că liderii spirituali ai bisericii trebuie să confrunte pe membrul care păcătuieşte cu un duh de umilinţă şi blândeţe, şi cu un ţel de restaurare. Dar care sunt de fapt paşii precişi care trebuiesc luaţi?

Domnul Isus a oferit aceste instrucţiuni în timp ce-şi învăţa ucenicii Săi. „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un pagân şi ca un vameş” [Matei 18:15-17].

Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi că ei ar trebui, mai întâi, să confrunte pe un frate ce păcătuieşte, în particular. „Arată-i greşeala”, a instruit Domnul. Daca fratele îşi recunoaşte păcatul şi se pocăieşte, fratele a fost câştigat. Faptul că primul pas este o confruntare privată este foarte important. Aceasta limitează lezarea cauzată de păcat, şi evită un spectacol public, care ar defăima mărturia bisericii şi a Evangheliei.

În cazul când evenimentul confruntării particulare nu duce la pocăinţă, restaurare şi reconciliere, următorul pas este de a aduce martori. Isus a citat legea deuteronomică, care cerea să fie mai mulţi martori la o crimă pentru condamnare. Cu toate acestea, scopul său de aici pare mai mare decât simpla stabilire a faptelor din caz. Isus se pare că intenţionează ca aceşti martori să fie o prezenţă importantă în evenimentul confruntării, astfel adăugând mărturia de întărire referitoare la confruntarea unui frate care păcătuieşte. Fratele nu poate pretinde că nu a fost confruntat cu păcatul său într-un context frăţesc.

Dacă fratele nu ascultă nici în prezenţa a unu sau doi martori, aceasta devine o problemă pentru congregaţie. „Spune-l bisericii” a instruit Isus, şi biserica trebuie să judece problema înaintea Domnului, şi să acorde o judecată care se leagă de păcătos. Acest pas este extrem de serios şi congregaţia poartă de acum o responsabilitate colectivă. Biserica trebuie să-şi remită judecata sa bazată pe principiile Cuvântului lui Dumnezeu şi pe faptele din caz. Din nou, scopul este restaurarea unui frate sau o soră care păcătuieşte – nu un spectacol public.

Cu tristeţe, această confruntare congregaţională poate să nu fie de nici un folos. Dacă este aşa, singurul recurs este separarea de fratele care păcătuieşte. „Să fie pentru tine ca un pagân şi un vameş”, a instruit Domnul, indicând faptul că separarea trebuie să fie reală şi publică. Congregaţia nu mai trebuie să considere pe fostul frate ca fiind parte a bisericii. Acest act drastic şi extrem trebuie să urmeze atunci când un frate, sau o soră, nu se va supune disciplinei bisericii. E bine să notăm faptul că biserica ar trebui să aducă în continuare marturie acestui om, dar nu ca un frate faţă de un frate, decât dacă şi până ce pocăinţa şi restaurarea este evidentă.

Care este autoritatea bisericii în disciplina bisericească? Isus a adresat această chestiune în mod direct, imediat ce a declarat stabilirea bisericii dupa marea mărturisire a lui Petru. „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri” [Matei 16:19]. Această „putere a cheilor” este una din controversele critice dintre evanghelici şi Biserica Romei. Romano-Catolicii cred că Papa, în calitate de succesor al lui Petru, deţine cheile, şi astfel puterea de a lega sau dezlega. Protestanţii, totuşi, cred că Domnul a dat cheile bisericii. Această interpretare este susţinută de repetarea Domnului a aceleiaşi chestiuni în Matei 18:18, „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer”. Aici, contextul dezvăluie faptul că puterea de legare şi dezlegare este deţinută de biserică.

Termenii „legare” şi „dezlegare” au fost termeni familiari folosiţi de rabini în primul secol pentru a se referi la puterea chestiunilor de judecată pe baza Bibliei. Autorităţile evreieşti ar determina cum (sau dacă) Scripturile s-ar aplica, într-o situaţie specifică, şi ar remite judecata ori prin „legare”, care însemnă a constrânge, ori „dezlegare”, care însemnă a elibera. Biserica încă mai poartă această responsabilitate şi exercită această putere. John Calvin, marele Reformator Genevan, credea că puterea de „legare” ar trebui înţeleasă ca o excomunicare, şi „dezlegarea” ca primirea în comunitate: „Dar biserica îl leagă pe cel ce-l excomunică – nu că îl arunca în ruina şi disperarea veşnică, ci pentru că condamna viaţa şi moralele sale, şi îl avertizeaza deja de condamnarea sa, dacă nu ar vrea să se pocăiască. Aceasta îl dezleagă, când îl primeşte în comuniune, căci îl face un părtaş al unităţii care este în Hristos Isus”.

Interpretarea lui Calvin este pe deplin în acord, în acest punct, cu Martin Luther, a carui eseu despre „Cheile” [1530] este o respingere masivă a pretenţiilor papale şi a tradiţiei Romano-Catolice. Luther a văzut cheile ca unul din marile daruri ale lui Hristos către biserică. „Ambele chei sunt extrem de necesare în Creştinism, aşa că nu putem niciodată mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu pentru ele”. În calitate de pastor şi teolog, Luther a văzut marea nevoie pentru biserică să poarte aceste chei, şi el a înţeles această lucrare a fi graţioasă în recuperarea sfinţilor ce păcătuiesc. Aşa cum a reflectat Luther, „Caci dragul Om, credinciosul Episcop al sufletelor noastre, Isus Hristos, este foarte conştient că preaiubiţii lui creştini sunt firavi, că diavolul, firea şi lume i-ar ispitii fără încetare şi în multe feluri, şi că uneori ei ar cădea în păcat. Prin urmare, el ne-a dat nouă acest remediu, cheia care leagă, ca să nu rămânem prea confidenţi în păcatele noastre, aroganţi, barbari şi fără de Dumnezeu, şi cheia care dezleagă, ca noi să nu disperăm în păcatele noastre”.

Cum ramâne cu liderul de biserică, care păcătuieşte? Pavel l-a instruit pe Timotei în calitate de lider de biserică – un bătrân al bisericii – trebuie „să fie considerat vrednici de o cinste dublă”, atunci când conduce bine [1 Timotei 5:17]. Când un bătrân al bisericii păcătuieşte, aceasta este o materie de consecinţă mare. Mai întâi, nu trebuie să se primească nici o acuzaţie pe baza a unui singur martor nesusţinut. Dacă o acuzare este demonstrată de doi sau trei martori, totuşi, congregaţia trebuie să-l „mustre [pe acesta] în prezenţa tuturor, ca toţi ceilalţi să se teamă să păcătuiasca” [1 Timotei 5:20]. În mod clar, conducerea poartă o povară mai mare, şi păcatele unui batrân al bisericii cauzează o lezare şi mai mare asupra bisericii. Mustrarea publică este necesară, căci batrânul păcătuieste împotriva întregii congregaţii. Iacov avertiza odinioară, „Să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” [Iacov 3:1].

Scandalurile de eşec moral din partea liderilor de biserică au determinat injurii groaznice faţă de cauza lui Hristos. „Judecata mai strictă” ar trebui să fie o avertizare intensă pentru cei ce ar viola Cuvântul lui Dumnezeu, şi să-i ducă pe alţii în păcat prin exemplu. Eşecul bisericii contemporane de a aplica disciplina bisericii în mod consistent a lăsat cele mai multe din aceste scandaluri nerezolvate, în baze biblice – şi astfel sunt o pată continuă asupra bisericii.

– See more at: http://crestinismtrait.blogspot.ro/2013/05/disparitia-disciplinei-in-biserica.html#sthash.aGiO7dyj.dpuf