Categorie: EDITORIALE

Dispariţia disciplinei bisericii a slăbit biserica şi a compromis mărturia creştină. Abdicarea bisericii faţă de responsabilitatea ei morală a dus de asemenea la umilirea publică înaintea unei lumi care priveşte. Orice drum spre recuperare va duce biserica printr-o redescoperire a fundamentelor biblice şi teologice pentru disciplina congregaţională. Integritatea poporului lui Dumnezeu ar trebui să fie întotdeauna o preocupare extremă.

Povestirea nu începe cu biserica, ci cu Israel. În toată Biblia, poporul lui Dumnezeu este caracterizat de o puritate distinctă. Această puritate morală nu este propria lor realizare, ci lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul lor. În acest fel Domnul vorbea copiilor lui Israel, „Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Consacraţi-vă şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” [Levitic 11:44]. Având în vedere faptul că ei au fost aleşi de un Dumnezeu sfânt, ca un popor al propriului Său nume, poporul ales al lui Dumnezeu trebuie să reflecte sfinţenia Sa prin felul lor de trăire, închinare şi crezuri. Codul de sfinţenie este central în înţelegerea Vechiului Testament. În calitate de naţiune aleasă a lui Dumnezeu, Israelul trebuia să traiască prin Cuvântul lui şi legea lui Dumnezeu, care îi va pune pe copiii lui Israel, în mod vizibil, aparte de vecinii lor pagâni.

Domnul a vorbit astfel prin Moise: „Să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, poruncile Lui şi legile lui pe care vi le-a dat. Să faci ce este plăcut şi bine înaintea Domnului, ca să fii fericit şi să intri în stapânirea ţării aceleia bune pe care Domnul a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da” [Deuteronom 6:17-18]. Naţiunii i se aminteşte că este de acum cunoscută prin numele lui Dumnezeu, şi trebuie să reflecte sfinţenia Lui. „Caci tu eşti un popor Sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pamântului” [Deuteronom 7:6]. Dumnezeu a promis în legamântul Său credincioşie faţă de poporul Lui, dar se aştepta ca ei să asculte Cuvântul Lui şi să urmeze legea Lui. Sistemul judiciar al lui Israel a fost în mare desemnat pentru a proteja puritatea naţiunii.

În Noul Testament, biserica este, în acelaşi fel, descrisă drept Poporul lui Dumnezeu, care este vizibilă către lume, prin puritatea vieţii sale şi integritatea mărturiei. Petru instruia odinioară biserica în acest fel: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” [1 Petru 2:9-10]. Apoi el continuă, „Preaiubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul. Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” [1 Petru 2:11-12]. În calitate de Popor nou al lui Dumnezeu, biserica trebuie să se vadă pe sine ca o comunitate străină în mijlocul întunericului spiritual – străini faţă de o lume de care trebuie să se abţină, de la poftele şi ademenirile lumii. Biserica trebuie să fie remarcabilă în puritatea şi sfinţenia ei, şi fermă în mărturisirea ei de credinţă dată odată pentru totdeauna sfinţilor. Mai degrabă decât să capituleze faţă de mediul moral (sau imoral), creştinii trebuie să fie remarcabili prin propria lor comportare.

Petru rezuma lucrurile astfel, „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră” [1 Petru 1:15]. Apostolul Pavel a legat în mod clar sfinţenia, care era aşteptată din partea credincioşilor, de lucrarea terminată a lui Hristos în răscumparare: „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină…” [Coloseni 1:21-22]. În mod clar această sfinţenie, făcută completă în credincios, este lucrarea lui Dumnezeu, şi sfinţenia este evidenţa acelei lucrări de răscumparare. Către congregaţia din Corint Pavel a îndemnat, „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frică de Dumnezeu” [2 Corinteni 7:1]. Identitatea bisericii ca Popor al lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în curata sa confesiune a lui Hristos, mărturia ei îndrăzneaţă faţă de Evanghelie şi sfinţenia ei morală înaintea lumii care priveşte. Nimic mai puţin nu va marca biserica precum adevăratul vas al Evangheliei.

Prima dimensiune de disciplină din biserică este acea disciplină exercitată direct de Dumnezeu, în timp ce El se ocupa cu credincioşii. Cartea Evrei avertizează, „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?” [Evrei 12:5-7]. În continuarea acestui pasaj, autorul avertizează de faptul că cei ce sunt fără de disciplină „sunt copii ilegitimi şi nu fii” [Evrei 12:8]. Scopul disciplinei, totuşi, este neprihănirea. „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii” [Evrei 12:11]. Disciplina iubitoare a lui Dumnezeu faţă de poporul Său este dreptul Lui suveran, şi este în acord cu caracterul Său moral – propria Sa sfinţenie. Disciplina Sa părintească stabileşte şi autoritatea dar şi modelul pentru disciplina în biserică.

Corectarea este pentru scopul mai mare al restaurării, şi chiar scopul mai mare al reflectării la sfinţenia lui Dumnezeu.  A doua dimensiune a disciplinei în biserică este acea responsabilitate disciplinară adresată bisericii în sine. Aşa cum Dumnezeu disciplinează ca un tată pe cei pe care-I iubeşte, tot aşa şi biserica trebuie să exercite disciplina ca o parte integrală a responsabilităţii sale morale şi teologice. Că biserica poate cădea într-o reputaţie morală rea este evident din însăşi Noul Testament. Apostolul Pavel a confruntat un caz de eşec moral grosolan în congregaţia din Corint, care includea „imoralitatea de aşa fel care nu exista nici măcar între neamuri” [1 Corinteni 5:1]. În acest caz, incestul aparent era cunoscut către congregaţie, şi totuşi ea nu a luat nici o acţiune. „Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a savârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru”, a acuzat Pavel congregaţia corinteană [1 Corinteni 5:2].

El i-a instruit să acţioneze repede şi impertinent pentru a înlătura această pată din părtăşia lor. El i-a avertizat de asemenea, „Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Maturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeala nouă, cum şi sunteţi, fără aluat” [1 Corinteni 5:6-7a]. Pavel este tulburat de faptul că creştinii corinteni ar tolera acest păcat oribil. Incestul, deşi nu era necunoscut în mod literal în lumea păgână, era condamnat în mod universal şi nu era tolerat. În această privinţă, biserica corinteană a căzut dincolo de standardele morale ale lumii pagâne la care ei trebuiau să mărturisească. Pavel era totodată şi exasperat cu o congregaţie pe care o avertizase deja. Menţionând de o scrisoare anterioară, care este indisponibilă pentru noi, Pavel mustra pe corinteni: „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii. Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia sau cu cei lacomi de bani sau cu cei zgârciţi sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume. Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, macar că îşi zice „frate” totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimator sau beţiv sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevar, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastra să judecaţi pe cei dinăuntru?

Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela” [1 Corinteni 5:9-13]. Tulburarea morală a unui apostol rănit este evidenţa în aceste versete indicate, care cheamă biserica corinteană la acţiune şi la exercitarea disciplinei. Ei căzuseră de acum într-un păcat trupesc prin tolerarea prezenţei unui astfel de păcătos îndrăzneţ şi arogant în mijlocul lor. Mărturia lor morală este umbrită, şi părtaşia lor este impură. Aroganţa lor i-a orbit spre ofensa care au comis-o înaintea Domnului. Păcatul deschis din mijlocul lor este precum un cancer care, lăsat neverificat, se va răspândi prin întregul trup. Grija apostolului cu privire la biserica corinteană este un catalizator uimitor pentru grija faţă de congregaţiile de astăzi, multe dintre ele urmează un model corintean de compromis moral. Scrisoarea lui Pavel este o amintire ascuţită a ceea ce stă în joc în cadrul refacerii disciplinei biblice a bisericii – nimic mai puţin decât mărturia bisericii înaintea lumii.

http://crestinismtrait.blogspot.ro/2013/03/disparitia-disciplinei-in-biserica.html#sthash.hHdHMLVs.dpuf

 

„Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Le scrie Pavel celor din Corint, definind prin asta gârbovia spirituală. O definire mai bună nu am găsit. Dacă pentru celelalte gârboviri, fizică sau religioasă, mai putem împărți vina cu careva, deși e riscant. Pentru gârbovia spirituală, chiar nu putem „să dăm cu vina” pe careva. E doar a noastră.

Conform acestei definiri, gârbovia spirituală este neputința de a crede în viața eternă și în ce Dumnezeu a anunțat prin Scripturi că va fi după moarte. E acea stare, în care oamenii sunt credincioși până la un punct, până la o limită. Dacă le vorbești de ce e „dincolo” deja îi pierzi. Unii îți spun direct în faţă: „Da ce? A venit careva de acolo?” sau „Aici se termină totul domnule, în pământ.” Alții, se feresc să spună ceva, îți dai seama de gârbovia lor doar din alte discuții. În această categorie se află mulți „pocăiți”. De gura celorlalți spun, cântă, discută, dar dacă îi iei serios la discuții, nu cred că va fi o viață după moarte, nu cred că Dumnezeu are puterea pe care pretinde că o are. Nu au acea credință despre care se scrie evreilor: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”

Gârbovia spirituală are multe semnalmente. Cel mai evident e tocmai neputința asta de a crede lucruri care nu se văd, dar tot la semnalmentele ei intră și lipsa fricii de Dumnezeu, când oamenii, din cauză că doar pentru viața aceasta cred, nu se gândesc că Dumnezeu îi vede și acolo unde oamenii nu sunt prezenți și fac în ascuns lucruri de care le-ar fi rușine să fie văzute. Din cauză că nu pot vedea mai mult decât viața aceasta, nu pot avea o imagine cât de cât validă despre Dumnezeu, omniprezența Sa, omnisciența Sa, atotputernicia Sa și alte atribute ale Lui. Când nu îl poți vedea pe Dumnezeu, nici nu poți să îți ridici privirile spre El cum făcea David care declară în contextul cu Abimelec: „Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine.”

Tot din gârbovia spirituală, care depinde cât de tare cocoșează oamenii, vin: teama, frica, îndoiala și uneori chiar groaza. Toate privitor la viața aceasta. O banală știre de reducere a pensiilor va face milioane de oameni să se teamă, mulți dintre ei „credincioși” care duc teama asta până spre scenarii de groază, cum că vor muri de foame în casă. Astea sunt consecințe ale gârboviei spirituale.

Un ale efect al acestei gârbovii este dorința de a controla lucrurile, bărbatul, nevasta, copiii, biserica, vecinii, familie și orice mai iese în cale. Dorința de a ține totul sub control, deși oamenii trebuiesc să fie liberi, e dată de gârbovia spirituală, de vederea îngustă, de câmpul vizual redus.

Gârbovia spirituală se vede foarte bine la radiografie observând legalismul. Cu cât structura osoasă a legalismului se vede mai pronunțat, cu atât starea e mai gravă și aplecarea este mai mare. Oamenii care încă au dependență de „faptele legii” sunt gârbovi spiritual. Pavel se ocupă de acest aspect în scrisoarea pe care o trimite Galatenilor unde specifică: „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Pericolul acestei gârbovii e scris de același Apostol Pavel, acelorași oameni din ținutul Galatiei:Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, Sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” De asta scriam acum câteva zile că e cea mai gravă dintre toate această gârbovire spirituală.

Gârbovia spirituală e un pericol pentru fiecare din noi. De regulă vine spre sfârșitul vieții, dar știți și voi că, excepția întărește regula, deci, e posibil să apară și mai devreme. De aceea „să ne cercetăm” sau poate mai bine, să ne supunem cercetării ca David: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!” sau „Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rinichii şi inima!” Avem nevoie de exercițiu spiritual, de mișcare spirituală, de acțiune, pentru a ține de departe acest inamic. Dar despre asta, cu voia Domnului, voi scrie în zilele ce urmează.

Sursa foto: RFI (poza nu vrea să facă referire la musulmani, ci la aceeași postură a creștinilor, doar că „burka” lor e „pe invizibil”)

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/

Declinul disciplinei bisericii este probabil eşecul cel mai vizibil al bisericii contemporane. Fără a mai fi preocupată cu menţinerea purităţi de confesiune sau stilul de viaţă, biserica contemporană se vede pe sine ca o asociaţie voluntară de membrii autonomi, cu responsabilitate morală minimă faţă de Dumnezeu, cu atât mai puţin unul faţă de altul.

Absenţa disciplinei bisericii nu mai este deloc remarcabilă – în general nici macar nu este notată. Disciplina regulată şi statornică a bisericii, pentru mulţi din membrii săi, nu mai este o categorie semnificativă, sau măcar o memorie. Generaţia prezentă, atât de lucrători cât şi de membrii de biserică, este, în fond, fără experienţa disciplinei bisericii.

De fapt, majoritatea creşstinilor introduşi în învăţătura biblică despre disciplina bisericii – al treilea semn al bisericii – confruntă chestiunea disciplinei bisericii ca o idee pe care n-au mai întâlnit-o înainte. La prima auzire, chestiunea pare pe atât de străina şi de veche precum Inchiziţia Spaniolă şi judecarea vrăjitoarelor din Salem. Singura lor obişnuinţă cu lucrarea de disciplină a bisericii este adesea o invenţie literară precum „Scrisorile lui Zgândărilă”.

Şi totuşi, fără vreo reluare a disciplinei funcţionale a bisericii – ferm stabilită pe principiile revelate în Biblie – biserica îşi va continua alunecarea înspre dezintegrare morală şi relativism.

Evanghelicii au recunoscut, de mult, disciplina drept „al treilea semn” al bisericii autentice. Disciplina biblică autentică nu este un semn opţional, ci unul necesar şi integral al Creştinismului autentic.

Cum de s-a întâmplat aceasta? Cum se face că biserica, atât de repede şi de universal, a abandonat funcţiile sale cele mai esenţiale şi responsabilităţile? Răspunsul se gaseşte în dezvoltările interne cât şi externe faţă de biserică.

Pusa în mod simplu, abandonarea disciplinei bisericii este legată de Creştinismul American, care cedează lent în favoarea culturii americane. De îndata ce a început secolul al 20-lea, această acomodare a devenit din ce în ce mai evidentă, pe masură ce biserica consimţtea asupra unei culturi de individualism moral.

Deşi secolul al 19-lea nu a fost o eră de aur pentru evanghelicii americani, secolul nu a văzut consolidarea teologiei evanghelice şi a modelelor bisericii. Manualele de disciplină bisericească şi înregistrarile congregaţionale indică faptul că disciplina era aplicată în mod regulat. Congregaţiile protestante au exercitat disciplina ca o lucrare necesară şi naturală pentru membrii bisericii, şi ca mijloc de protejare a integrităţii doctrinare şi morale a congregaţiei.

În calitate de congregaţionalişti aprinşi, Baptiştii au lăsat o înregistrare instructivă, în particular, a disciplinei secolului al 19-lea. Istoricul Gregory A. Wills comenta apt, „Pentru un Baptist antebel, o biserică fără de disciplină ar fi cu greu socotită drept biserică”. Biserica ţine în mod regulat „Zile de Disciplină”, când congregaţia se adună să vindece spărturile de părtăşie, să-i prevină pe membrii îndărătnici, sa-i mustre pe cei încapăţânaţi şi, dacă era necesar, să-i excomunice pe cei care se opuneau disciplinei. Facând astfel, congregaţiile înteleg că urmează un model biblic expus de Hristos şi de Apostol pentru protejarea şi corectarea ucenicilor.

Nici o sferă de viaţă nu a fost considerată în afara responsabilităţii congregaţiei. Membrii trebuiau să-şi supravegheze vieţile şi să mărturisească în armonie cu Biblia şi cu principiile morale stabilite. Depinzând de politica denominaţională, disciplina a fost codificată în legamintele bisericii, cărţi de disciplină, manuale şi confesiuni de credinţă ale congregaţiei. Disciplina acoperea atât doctrina cât şi comportamentul. Membrii erau disciplinaţi pentru comportamentul care viola principiile biblice sau legămintele congregaţionale, dar şi pentru încălcările de doctrină şi credinţă. Membrii erau consideraţi a fi sub autoritatea congregaţiei şi responsabil unul faţă de altul.

La finalul secolului, totuşi, disciplina bisericii era deja în declin. În pragul Iluminismului, criticismul Bibliei şi doctrinele ortodoxiei evanghelice erau larg răspândite. Chiar şi cele mai conservative denominaţii au început să evidenţieze atenţia scăzută faţă de ortodoxia teologică. În acelaşi timp, cultura mai largă se muta spre adoptarea unui individualism moral autonom. Rezultatul acestor dezvoltări interne şi externe a fost abandonarea disciplinei bisericii, în timp ce proporţii mai mari din viaţa membrului de biserică erau considerate ieşite din limitele congregaţiei.

Marea schimbare din viaţa bisericii a urmat transformările culturale măreţe ale începutului secolului 20 – o eră de gândire „progresivă” şi de liberalizare morală. Prin anii 1960, doar o minoritate de bisericii au mai pretins să practice disciplina bisericii în mod regulat. În mod semnificativ, responsabilitatea confesională şi disciplina morală erau totodată abandonate în general.

Categoria teologică a păcatului a fost înlocuită, în multe cercuri, cu conceptul psihologic de terapie. Philip Reiff argumenta că „Triumful Terapeutic” este acum un accesoriu al culturii americane moderne. Membrii bisericii pot face alegeri slabe, să eşueze să trăiască la nivelul aşteptărilor unei culturi opresive, sau să fie auto-actualizaţi în mod inadecvat – dar ei nu mai comit păcat.

Indivizii pretind acum o zonă enorma de privaţiune personală şi de autonomie morală. Congregaţia – redefinită ca o simplă asociaţie voluntară – nu are nici un drept de a se impune în acest spaţiu. Multe congregaţii au pierdut orice responsabilitate de a confrunta chiar şi păcatele cele mai publice ale membrilor lor. Consumaţi cu metode pragmatice de creştere a bisericii şi de inginerie congregaţională, majoritatea bisericilor lasă chestiunile morale în domeniul conştiinţei individuale.

Aşa cum notează Thomas Oden, mărturisirea păcatului este acum demodată şi disperat de ieşită din comun pentru multe minţi. „Concepţia simplificatoare naturalistă ne-a invitat să reducem pretinsele păcate individuale la influenţe sociale pentru care indivizii nu sunt responsabili. Hedonismul narcisist a degradat orice discuţie despre păcat, sau orice mărturisire drept dezagreabilă şi disfuncţională. Individualismul autonom a divorţat de păcat dintr-o comunitate grijulie. Relativismul absolut a privit valorile morale ca fiind atât de ambigue încât nu este nici o stinghie de măsurat împotriva careia să se estimeze ceva a fi păcat. Această modernitate, care este caracterizată de confluenţa acestor patru surse ideologice, a presupus să scape de confesiune, şi a facut-o de fapt o jenă pentru biserica acomodată a modernităţii”.

Însăşi noţiunea de ruşine a fost înlăturată de o generaţie pentru care ruşinea este inutilă şi o piedică represivă pentru împlinirea personală. Chiar şi observatorii seculari au notat lipsa de ruşine a culturii moderne. Aşa cum comentează James Twitchell, „noi am încercat în ultima generaţie să punem deoparte ruşinea. Mişcarile de potenţial uman şi memorie recuperată din psihologie, relativismul moral al creştinismului acţionat de audienţă, lipsa de penalizare, transformarea tuturor ideilor sunt egal de bune în educaţia mai înaltă, ridicarea comportamentului fără vină înaintea legii, distorsiunile, adesea excesive, în enunţarea istoriei, aşa încât anumite grupari să se simtă mai bine cu privire la sine, şi tonul de discurs politic‚ ‘eu sunt fără ruşine, dar ţie ar trebui să-ţi fie ruşine de tine’, acestea sunt doar câteva din instanţele în care se poate vedea aceasta”.

Twitchell vede biserica creştină că ajută şi susţine această transformare morală şi abandonare a ruşinii – care este, în cele din urmă, un produs natural al comportamentului păcătos. „Privind la Biserica Creştină de astăzi, poţi vedea un slab pentimento a ceea ce odată a fost zugrăvit în cele mai apăsate culori. Creştinismul pur şi simplu a pierdut aceasta. Acesta nu mai articulează idealul. Sexul s-a dezlanţuit. Zilele de ruşine s-au dus. Diavolul a fugit cu păcatul”. Aşa cum se tânguie Twitchell, „Du-te şi să nu mai păcătuieşti” a fost înlocuit cu „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”.

Demonstrarea acestei abandonări morale este văzută în predarea principală a Protestantismului faţă de o etică de o „liberare” sexuală. Protestantismul liberal a pierdut orice credibilitate morală în sfera sexuală. Homosexualitatea nu este condamnată, deşi aceasta este clar condamnată în Biblie. Din contra, homosexualii primesc o conclavă specială în adunarea denominaţională şi publicaţiile lor şi drepturi speciale.

Evanghelicii, deşi încă mai pretind aderenţa faţă de standardele morale biblice, au capitulat în mod copleşitor faţă de cultura de divorţ. Unde sunt congregaţiile evanghelice care pun cuplurile căsătorite să dea socoteală pentru menţinerea jurămintelor lor de căsătorie? În mare măsură, evanghelicii sunt doar puţin în spatele Protestantismului liberal în acomodarea cu cultura de divorţ, şi acceptă ceea ce e egal cu „monogamia serială” – credincioşie faţă de un singur partener marital o singură dată. Şi aceasta a fost notată de observatorii seculari. David Blankenhorn, de la Institutul American de Valori, a remarcat faptul că „în ultimele trei decade, mulţi lideri religioşi … au abandonat pe picior mare căsătoria ca domeniu vital de atenţie religioasă, înmânând în mod esenţial întreaga materie la liderii de opinie şi avocaţii de divorţ din societatea seculară. Unii membrii din cler se pare că şi-au pierdut interesul în apărarea şi întărirea căsătoriei. Alţii raportează că se îngrijorează de a nu-i ofensa pe membrii congregaţiilor lor care sunt divorţati sau necăsătoriţi”.

Legat de această îngrijorare a ofensării membrilor bisericii este şi apariţia „culturii drepturilor”, care înţelege societatea doar în termenii drepturilor individului, mai degraba decât responsabilitatea morală. Mary Ann Glendon, de la Harvard Law School (Şcoala de Drept Harvard, n. tr.) documentează înlocuirea „discuţiei drepturilor” cu discursul moral. Incapabili sau nevoitori să se preocupe cu categoriile morale, bărbaţii şi femeile moderne recurg la singurul limbaj moral pe care-l ştiu şi-l înţeleg – pretenţia nestânjenită la „drepturile” pe care societatea nu are nici o autoritate să le limiteze sau să le nege. Această „discuţie a drepturilor” nu este limitată la societatea seculară, totuşi. Membrii bisericii sunt aşa de dedicaţi faţă de noua lor versiune de „discuţie a drepturilor” încât anumite congregaţii acceptă aproape orice comportament, crez sau „stil de viaţă” drept acceptabil, sau cel puţin ieşit din limite, spre sancţiunea congregaţională.

Rezultatul acestui lucru este pierderea tiparului biblic pentru biserică şi prăbuşirea iminentă a Creştinismului autentic în regenerarea sa. Dupa cum se plânge Carl Laney, „Biserica de astăzi suferă de o infecţie careia i s-a permis să puroieze…. Dupa cum o infecţie slăbeşte trupul prin a-i distruge mecanismele sale de apărare, tot aşa şi biserica a fost slabită prin această bubă urâtă. Biserica şi-a pierdut puterea şi eficacitatea în slujire, în calitate de mijloc pentru schimbare socială, morală şi spirituală. Această boală se datorează, cel puţin în parte, unei neglijări a disciplinei bisericii”.

Mandatul bisericii este de a menţine adevărata doctrină şi ordine a Evangheliei. O biserică la care îi lipseste aceste calităţi esenţiale este definită, în mod biblic, a nu fi o biserică adevărată. Aceasta este un cuvânt dur, căci indică în mod clar mii de congregaţii americane care au abandonat cu mult timp în urmă acest însemn esenţial, şi s-au acomodat cu spiritul acestui veac. Cu frica de procese şi o lipsă de curaj, aceste biserici permit ca păcatul sa fie neconfruntat, ca erezia să crească nestăvilită.

John Leadley Dagg, autorul unui manual de biserică bine-cunoscut şi influent din secolul 19, a notat, „S-a remarcat că, atunci când disciplina părăseşte o biserică, Hristos pleacă odată cu ea”. Daca este aşa, şi mă tem că aşa trebuie să şi fie, Hristos a abandonat multe biserici care sunt fericit de inconştiente de plecarea Sa.
NOTĂ: Materialul de mai sus a apărut în site-ul BaptistPress.com pe 18 iulie 2005 şi este prima rubrică dintr-o serie de patru despre disciplina bisericii. Partea a 2 a o puteţi accesa aici.
– See more at: http://crestinismtrait.blogspot.ro/2013/02/disparitia-disciplinei-in-biserica.html#sthash.PFpSMajs.dpuf

 

Pasajul din Evanghelia după Luca, în care Mântuitorul vindecă o femeie gârbovă de suferința ei, mi-a trecut de multe ori prin fața ochilor, l-am citit și l-am luat ca pe „o simplă minune”, însă acum îmi vorbește într-un mod deosebit. E un pasaj care are de a face cu mine și cu tine, creștinii din acest veac, care ne dorim mai multă putere spirituală, ne dorim să găsim în Dumnezeu puterea și suficiența vieții și de multe ori nu reușim să ne conectăm eficient cu El, deși El este neschimbabil și metoda de conectare cu El nu ne este străină.

Pe când predica în sinagogă a văzut femeie gârbovă și o dezleagă de neputința ei. Gârbovia, mai mult decât orice, este o dovadă a neputinței fizice. O dovadă a limitării, a îngustimii, a șablonării, a repetitivității. Gârbovia este afecțiunea care îți oprește tentativele de vizare, de alergare, de mişcare și te încuie în celebrele remarci sau expresii: „asta e crucea mea” sau ”ăsta sunt eu” sau „eu nu sunt bun de nimic” sau „pe mine nimeni nu mă iubește” sau „eu sunt uitat de Dumnezeu” și altele.

Neputința fizică e groaznică, nu e cea mai groaznică suferință, dar mă sperie rău de tot. Unul din gândurile care îmi dau emoții mari este acela că aș putea ajunge la pat neputincios când voi fi bătrân. Mă mai liniștește gândul că la atâta război și conflict va veni sfârșitul lumii înainte de îmbătrânirea mea. Dar neputința mi se pare înfiorătoare. Gârbovia e însăși definiția acestei neputințe și este cu atât mai gravă cu cât ea afectează omul după ce, mai înainte a fost activ. Oameni care au muncit toată viața lor, cu timpul, spre finalul vieții, sunt legați de aceste neputințe, limitați și forțați să își privească glia din care au fost luați și în care vor ajunge.

Femeia vindecată de gârbovie avea deja optsprezece ani de prizonierat, optsprezece ani în care a intenționat poate în fiecare dimineață să se „întindă” când a coborât din pat dar „nu putea nicidecum să își îndrepte spatele”. Dacă ne gândim la un tânăr de optsprezece ani, putem trage concluzia că încă nu și-a trăit viața, viitorul îi stă înainte, pare puțin optsprezece ani. Dar la suferință, optsprezece ani poate însemna o eternitate. Și femeia aceasta a stat optsprezece ani legată de neputință.

Să nu poți, să vrei, dar să nu poți, e o stare care te forțează la resemnare, la compătimire. Te lasă cu visuri neîmplinite și nu pentru chestii imposibil de îndeplinit, ci pentru unele simple de tot, cum ar fi bucuria de a alegra sau aceea de a te cățăra sau aceea simplă de a te întinde cu poftă la trezire. Să fii legat așa de rău, încât să nu poți beneficia de minime satisfacții rânduite tuturor oamenilor…

Și totuși, gârbovia fizică e cea mai ușoară dintre toate. Cu toate inconvenientele sale, asta are un final, moartea, are ameliorări, fizioterapia, dar cea religioasă e oribilă, hidoasă și rujată ca o proastă. E îmbrăcată în haine bune, de firmă, e expertă în programe, expertă în muzică, expertă în teologie, dar limitată, strâmbă și sucită. Nu are capacitatea de a se mișca deloc din poziția sa cocoșată și ce e culmea urâțeniei sale, pretinde că asta ar fi starea ideală în care se poate găsi un om.

Gârbovia religioasă este duhul de neputință. Să vrei să îl vezi pe Dumnezeu și să nu te lase religia, e unul din cele mai grele scenarii pentru oameni. Să crezi că venind într-o anumită religie vei da de Dumnezeu și acea religie să te cocoșeze, să te ia de după cap și să te pironească cu ochii oriunde dar numai la Dumnezeu nu, e cumplit. Dar despre asta vom discuta puțin mâine dacă ne va mai fi îngăduit să trăim.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Isus se afla în sinagogă, predica, poate nu în sensul cunoscut azi de predică, dar îi învăța pe oameni. În timp ce rostea cuvintele, vede în norod o femeie gârbovă și îi oferă eliberare atrăgând criticile mai marilor religioși de acolo. Întâmplarea nu ocupă mult loc în Scriptură, dar e plină de învățăminte pentru mine, de aceea în câteva meditări o voi aborda. Am ales să încep cu diagnosticare gârboviei.

Gârbovia este o boală grea nu atât prin cantitatea ei de durere, cât mai ales prin prizonieratul ei, din care, de regulă, doar moartea te mai scapă. De obicei, vârstnicii sunt expuși acestor afecțiuni. Este vorba de o deformare a coloanei vertebrale care îl obligă pe om să meargă aplecat. Nu știu medical care sunt explicațiile exacte, dar e o combinație de discopatie, cifoze, scolioze, hernii de disc și altele asemenea lor. Realitatea e că, oamenii afectați de gârbovie se deosebesc de ceilalți, prin faptul că sunt obligați să privească tot mai spre pământ, merg cocoșați.

Acum realizez ce mare binecuvântare este că dimineața, când ne trezim din pat, ne întindem voioși și ne mișcăm fără restricții. Un om gârbov e limitat, poate ar vrea să se întindă și el când se trezește, însă poate doar în limitele pe care le permite afecțiunea sa, de obicei limite stricte și insuficiente pentru a da aceeași satisfacție.

Acum să privim această afecțiune din alt punct de vedere, cel legat de credință. Gârbovia religioasă, e una din afecțiunile foarte răspândite ale vremii în care trăim, afecțiune care riscă să transforme planeta într-un lagăr în care moartea devine speranță. Gârbovia religioasă, ne ia capacitatea de a trăi pentru cer, ne orientează privirea spre pământ, spre aici, spre acum. Nu ne dă voie „să ne întindem” să zburăm, să visăm, să ne imaginăm dincolo de pământul acesta.

Analizând Scriptura, gârbovia ar putea avea o singură sursă și trei cauze. Cauza e păcatul și Domnul Isus Hristos, de asta a venit pe pământ. Nu a eliberat doar femeia gârbovă fizic și spiritual, ci a venit să elibereze toți oamenii din gârbovia religioasă. Păcatul ne vrea legați de acest pământ, vrea să privim doar sub linia orizontului, vrea să ne pierdem mobilitatea și libertatea de mișcare, ne vrea încovoiați, limitați și cocoşaţi și mai mult, ne vrea mulțumiți în starea aceasta. Hristos a venit să ne elibereze, să ne dea o altă perspectivă, să ne dezlege lanțurile și să ne ridice bărbia în sus ca să vedem cerul.

Măcar trei cauze ai gârboviei găsim în Biblie. David în Psalmul 38 spune despre captivitatea gârboviei sale și în vede pe Dumnezeu ca fiind cel ce îl apleacă.  În realitate, citind contextul acelui psalm, observăm că păcatul e sursa gârboviei sale, poate cercetarea lui Dumnezeu e factorul care a adus conștiența gârboviei și implicit dorința de eliberare. Există oameni care nu realizează cât de gârbovi sunt. Așadar, păcatul este sursa și în acest caz. Când cari poveri ale păcatelor în spate ajungi cocoșat, de aceea Hristos ne cheamă la cruce să scăpăm de ele. El știe că ne vor încovoia sub greutatea lor.

În situația descrisă cu femeia gârbovă se vorbește de o legare a unor duhuri. Femeia aceasta era legată și a fost eliberată de Domnul Isus. Deci, o altă cauză a gârboviei e legătura spirituală. Nu știu de ce anume femeia aceasta a ajuns legată, dar văd că a fost dezlegată. Văd că, gârbovia spirituală nu e de origine fizică, ci are efecte fizice.

O altă cauză de gârbovie e cea în care descrie Pavel pe cei din poporul Israel, un popor gârbovit, care prin aplecarea lor, au făcut posibilă și mântuirea neamurilor. Erau cocoşaţi de principiile lor religioase rigide. Gârbovia religioasă tot în păcat își are originea, păcatul mândriei spirituale, păcatul religiei perfecte și neschimbabile, păcate despre care am mai scri și voi mai scrie.

Gârbovia fizică e înrobitoare, limitatoare și fără speranță dar gârbovia religioasă și cea spirituală sunt de-a dreptul înspăimântătoare. Să ajungem să nu mai putem privi cerul, să nu mai putem spera la veșnicie, să ajungem preocupați mai mult de viața aceasta decât de cealaltă, să ne preocupe pământul așa de mult poate ridica semne de întrebare cu privire la sănătatea noastră spirituală. Sunt simptome de gârbovire.

Și pentru că eu stau bine cu imaginația, mă gândesc acum, la cum ar arăta bisericile noastre dacă gârbovirea spirituală ar fi vizibilă. Câți ar ieși din biserică cu spatele drept, cu „coloana spirituală” în poziție corectă și cât ar ieși „gheboși”, aplecați și cocoșați? Mai mult, cum ies eu în fiecare zi, omul meu spiritual? Câte de corect umblu din acest punct de vedere?

Gârbovia are trei zone majore de acțiune, despre care vom discuta. Gârbovia fizică, cea religioasă și cea spirituală. Cea mai fericită dintre ele e cea fizică, cea mai urâtă dintre ele e cea religioasă și cea mai gravă dintre ele e cea spirituală.

Ce zici? Mergem la o rază? Sunt îngrijorat de sănătatea coloanei mele, tu?

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/