Spiritualitate şi înţelepciune pentru toţi


Spiritualitate şi înţelepciune pentru toţi

Spiritualitate şi înţelepciune pentru toţi, articolul pe care sunt nevoit să îl scriu şi să îl citesc, cel pe care îl aştept şi după care tânjesc asemeni vouă; vreau să mă simt mai bine citindu-l, să devin mai puternic şi mai încrezător. Grijile şi problemele sau responsabilităţile să stea la coadă! Doar nu voi sta eu la coadă în locul lor. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla în viaţă ar fi să pierd TOTUL şi să mă mut într-o pădure minunată din Munţii Maramureşului, să mă scald în Vişeu şi să pescuiesc ca să trăiesc, iar zilnic să mă delectez cu peisajele din jur stând pe cel mai înalt deal. De acolo să reflectez dar la viaţa mea, la Cine sunt eu de fapt ca prezenţă aici, în creaţie şi ce ar fi mai bine să fac mai departe. Dacă cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla arată aşa hai să trăim fiecare zi cu bucurie sau să divorţăm de frica aceasta cicălitoare, care seamănă cu o nevastă care a devenit insuportabilă. Bărbaţii ştiu mai bine despre ce vorbesc. Dacă şi tu ştii, hai pe Facebook!

Spiritualitate şi înţelepciune, venită de la copiii noştri

Cu toţii ştim că lumea funcţionează, astăzi, pe sistemul de a aştepta spiritualitate şi înţelepciune de la cei în vârstă, care sunt trecuţi prin viaţă, maturi, aparent experimentaţi. Cu cât au trăit mai aproape de şablonul societăţii cu atât sunt îndreptăţiţi să dea sfaturi şi dau, chiar dacă în realitate un bătrân nu are nimic în comun cu înţelepciunea şi cu viziunea reală despre viaţă. Asta deoarece viaţa nu este ceea ce a considerat până acum această aşezare de oameni că este. „Ce nu aş da să mai am vârsta unui copil şi mintea de acum“, auzi la tot pasul! În realitate, adevărul este că eu aş da tot ce am mai scump ca aflat la vârsta de acum să mai am mintea unui copil. Asta deoarece, spiritualitatea sau înţelepciunea vine de la copii, entuziasmul şi bucuria vine de la copii, schimbarea individuală şi la sfârşit pacea globală, stă în inimile copiilor, nu în cele ale bătrânilor care au trăit cu ceva timp înainte.

Un domn în vârstă însă cu intenţii bune, mi-a spus: „Măi, eu nu pot înţelege prea multe din ce scrii! Iar, dacă nu pot înţelege nici nu mă chinui să termin de citit ceea ce scrii dar un lucru este cert, atunci când vei avea vârsta mea vei cunoaşte ce culoare are viaţa“. Ei bine, cu toate că un bătrân nu ştie, şi cunoaşte faptul că nu ştie, nu poate accepta şi învăţa de la copii. Aceasta îl condamnă la suferinţă prin neştiinţă.

Desigur articolul de astăzi poate părea dur pentru mulţi, ţinând cont că un procent de 60% din audienţa de pe blogeste reprezentată de persoane de vârsta a doua, dar e nevoie să vorbesc adevărul oricât de deranjant ar fi el pentru majoritatea. Dacă eu nu aş face-o, ar face-o, cine?

Un copil nu este mai deştept ca un bătrân! Diferenţa o face doar faptul că cei bătrâni nu au avut de unde să înveţe! De fapt, nu au luat în calcul ipoteza de a învăţa altceva decât le dictează societatea primitivă, nici nu au considerat veridic faptul că ar exista ceva mai presus de legea umană limitată. Astăzi, însă, înţelepciunea a coborât pe pământ ca să ne înveţe, deoarece noi i-am cerut ajutorul. Acum noi am devenit Lumina acestui pământ şi o transmitem mai departe. Şi tu o faci de fiecare dată când eşti iubitor şi bun. Şi astfel, împrăşti spiritualitate şi înţelepciune în jur.

Spiritualitate şi înţelepciune de la suflete nou-născute

În realitate, universul, funcţionează conform parametrilor următori: Cunoaştem faptul că el nu stagnează niciodată! Materia se află în continuă mişcare – mişcată de intenţia Spiritului creator care se manifestă prin ea. Sufletele care se încarnează pe pământ în trupuri de om, care vin din spirit, sunt din ce în ce mai avansate, adică deţin un grad de conştientizare şi desăvârşire mai înalt. Este ca la şcoală!

Imaginează-ţi că sufletele trăitoare aici şi acum se afla în clasa a II-a, unul fiind (de pildă) un bătrân în vârstă de 57 de ani. Sufletul care se naşte în trup, în perioada de timp în care bătrânul are 57 de ani şi devine astfel, un bebeluş, un adolescent ş.a.m.d, a trăit deja experienţa bătrânului înainte să se nască pentru a doua oară şi a mia oară, aici şi acum (în prezent). Acela este deja în clasa a IV-a sau a V-a. Pruncul a fost deja bătrân, a experimentat deci viaţa (cu greutăţile, valorile, obiceiurile şi tradiţiile ei) pe care bătrânul o experimentează abia acum. Iar, misiunea sufletului nou-născut, e cea de a schimba ce găseşte a fi învechit (care a încetat să mai servească scopului său şi al celor care s-au născut odată cu el), deci a duce la un nivel mai avansat ştafeta. Bătrânul, la rândul său, va face acelaşi lucru.

Niciun suflet nu trăieşte de două ori o experienţă similară, universul nu funcţionează astfel, tocmai din acest motiv lumea veche se năruie, dispare, aşa cum au dispărut toate conceptele şi regimurile învechite, în istorie, până astăzi. Tocmai din acest motiv, copiii nu ascultă de părinţi şi stă în natura lor să fie liberi. Fiindcă ei au de dus mai departe această lume, aşa cum şi părinţii lor au luat-o de la părinţii lor şi au adus-o până aici.

Cum ar fi arătat lumea, azi, dacă niciun copil născut din om nu ar fi încălcat cuvântul părinţilor lui, să ne imaginăm, de pildă, perioada anilor 1400 şi 1500, din România, conform istoriei aşa cum a fost relatată? Dacă generaţiile care s-au născut mai târziu ar fi ascultat cu credincioşie de cei vârstnici, astăzi am fi fost un popor de retardaţi, care ar fi considerat că fiecare om care a greşit o dată sau de două ori să fie ucis, tras în ţeapă, decapitat, ars pe rug, torturat. Atunci nu ar mai fi existat de mult acest popor, fiindcă nu există om (bărbat, femeie ori copil) care să nu fi greşit de cel puţin câteva zeci de ori sau de mii de ori în viaţă.

În continuare, de ce credeţi că acest popor nu reuşeşte încă să iasă la lumină? Fiindcă marea majoritate nu a trecut încă de pragul clasei a II-a şi, continuă să facă ce a învăţat de la părinţii ei! Din acest motiv, această lume ar fi bine să caute spiritualitate şi înţelepciune de la sufletele nou-născute.

Nu îl poţi judeca, condamna, răni sau ucide pe cel care a greşit, pentru că nu există om care să nu fi greşit! Această acţiune constă în judecarea, condamnarea, rănirea ori uciderea întregii aşezări de oameni numită pământ, în frunte cu conducătorii care au inventat, implementat ori permis aceste legi. În special ei sunt aceia care le încalcă.

Trăitorii de aici au fost învăţaţi că pruncii trebuie să înveţe de la cei pe care i-au găsit aici, în viaţă. Din acest motiv evoluţia colectivă pe planetă a stagnat începând cu acum circa 2000 de ani. Cu toate astea, blocajul a fost eliminat, azi lucrurile funcţionează la parametrii corespunzători iar procesul desăvârşirii umane se produce în mod accelerat. Lumea cognoscibilă e upgradată zilnic de filtrele venite aici ca să introducă informaţii noi în câmpul eteric, pe care apoi să le transpună în fizic. Şi acesta reprezintă un motiv de bucurie pentru toţi oamenii! Astăzi, întenţia Spiritului creator ne-a fost dezvăluită iar energiile şi-au reluat funcţiile primordiale. Citeşte online Vorbind cu Dumnezeu

Spiritualitate şi înţelepciune de la învăţătorii luminaţi

Învăţătorii cu adevărat luminaţi sunt copiii, nu tinerii, nu bătrânii, nu politicienii, dar nici analiştii istorici. Unii copii sunt deja aici, alţii urmează să vină. În regulă, simt nevoia să menţionez o afirmaţie pe care obişnuiesc să o rostesc. Omul ştie unde a fost, totuşi nu cunoaşte încotro se îndreaptă. Istoria nu îţi va arăta niciodată încotro te îndrepţi ca individ sau ca colectivitate.

Nu cunosc în ce măsură sunteţi la curent cu ultimele revelaţii, din acest motiv nu doresc să pătrund adânc în lumeasience fiction. Ce vreau să vă transmit este că generaţia de aur urmează să se nască aici în viitorul apropiat, eu şi cei ca mine (noi) doar le pregătim calea. Ei bine, sufletelor care urmează se vină aici nu le mai serveşte scopului lor cel mai înalt, realitatea aşa cum există ea în zilele noastre! Ei nu sunt nevoiţi să trăiască experienţa separării între ei şi a separării lor de Dumnezeu ca concept. Ei nu sunt nevoiţi să trăiască experienţa: războiului, a invidiei, a geloziei, a prăpăstiilor create între fraţi, părinţi şi copii! Lor nu le este necesar să trăiască experienţa: păcatului, a vinovăţirii, a mândriei şi a orgoliului, şi a urii, şi manipulării, şi a primitivismului sau a somnului mental în care a fost scufundată planeta până astăzi. Deoarece ei au trăit toate acestea cu mult timp înaintea celor care o trăiesc abia acum…

Ei se vor naşte în lumea nouă, numită Uniunea păcii sau Împărăţia de o mie de ani, vor trăi în Uniune cu Dumnezeu şi vor şti acestea, fără ca să fie învăţaţi de cineva. Procesul a început deja, el se desfăşoară de câţiva ani încoace pe pământ. Aşadar în timp ce vă treziţi dimineaţa şi vă beţi cafeaua, că mergeţi la serviciu sau la şcoală ori că vă uitaţi la televizor, există oameni care lucrează pentru pace şi pentru un viitor primitor, pentru sufletele care vor veni aici!

Tot ceea ce am descoperit şi creat de-a lungul vieţilor pe care ni le-am dedicat prin alegere, în lupta pentru Pace şi Lumină şi Adevăr, şi pentru noua lume pe care o vom clădi pentru ei – ei vor cunoaşte, pur şi simplu, fără să înveţe de la noi, fără să ne citească ori să ne vizioneze miile de cărţi şi de articole şi de filme şi de teorii.

Ei vor avea: spiritualitate şi înţelepciune, şi bunătate, şi cinste, şi bucurie, înfiripate deja în inimile lor! Ei vor trăi, şi vor zâmbi, şi ne vor mulţumi, iar noi vom fi împreună cu ei în Spirit şi în formă, şi aşa cum vom alege fiecare. Iar eu cunosc, înţeleg şi fac un sfert din cât cunosc, înţeleg şi fac cei despre care am scris că vor veni aici. Totuşi în lumea ce are să vină nu există superioritate, nici invidie şi nici competiţie între participanţii la viaţă, noi toţi suntem Unul!

„Iadul este modul unei minţi limitate de intelect de a înţelege dreptatea şi a o instaura ca lege,.
chiar dacă va fi nevoită să ucidă sau să fie ucisă pentru asta“.
source: Alberto Bacoi.

http://vorbindcudumnezeu.com/

Dumnezeu sau religia


religie sau credinta

Una din marile mize ale bătăliei actuale în lume este cea prin care oamenilor să le fie înstrăinat Dumnezeu. De fapt, bătălia asta nu e tocmai modernă, e veche de când e lumea, dar acum se adaptează teribil de repede la modernism. Oamenii nu pot să mai creadă că Dumnezeu e real. Ciudat este că, li se pare absurdă credința în Dumnezeu, pe care îl numesc ironic „moș cu barbă”, dar cred în alte bazaconii infim mai mici și mai puțin susținute de istorie și știință, cum ar fi horoscopul de exemplu.

Discutam zilele acestea cu un om deștept, știți, caut să vorbesc cu oameni înțelepți ca să mă murdăresc măcar de deșteptăciunea lor, așa că în discuția cu acest domn, el îmi atrăgea atenția că, una din marile tehnici de condus lumea e prin evenimente sau situații șocante, așa de șocante încât oamenii să refuze să creadă că e realitate. Uitându-mă atent la ce ne înconjoară, nu am putut să nu îi dau dreptate. Lumea pe care o vedem azi e plină de evenimente extraordinare, așa de mari încât mintea noastră ori le refuză în primă instanță, ori le acceptă fără comentarii sau analiză. Scopul este – să nu gândim, ci să luăm informația cum ne este servită.

În România, în aceste zile, bătălia „anti-biserică” a trecut la o nouă fază. Tot mai puțini oameni tineri cred în eficiența religiei, asta nu ar fi rău, ce e rău este că tot mai puțini oameni tineri cred în Dumnezeu sau cred într-un dumnezeu complet bleg, al închipuirilor lor, unul accesibil, maleabil, ieftin și cuminte. La asta au contribuit și creștinii cu vârf și îndesat. Necunoașterea lui Dumnezeu generează o poziționare greșită față de El și respectiv o proiecție greșită și distorsionată a Sa.

Mulți oameni cred că îl cunosc pe Dumnezeu, când în realitate știu câte ceva despre El. Cunoașterea despre Dumnezeu dă mândrie și superioritate, pe când cunoașterea lui Dumnezeu dă blândețe, iubire și jertfă. Cunoașterea despre Dumnezeu face pe oameni să penduleze între extreme, pe când cunoașterea lui Dumnezeu ține omul aproape de El. Cunoașterea despre Dumnezeu determină „cunoscătorii” să Îl impună celorlalţi, să Îl aducă forțat în viața celorlalți, pe când cunoașterea lui Dumnezeu determină omul să Îl arate celorlalți prin exemplu personal.

Cunoaşterea despre Dumnezeu o poate da școala teologică, prezența la seminarii, conferințe, predici, studiul biblic și alte situații în care suntem expuși unui flux informațional despre Dumnezeu, pe când cunoașterea lui Dumnezeu vine exclusiv prin trăirea personală a vieții cu El, a relației de prietenie cu El. Să știi despre Dumnezeu e fascinant, e sublim, e foarte frumos și bine, e de apreciat. Să cunoști pe Dumnezeu devine însă totul. De-a lungul timpului au fost mulți oameni în ambele categorii dar proporţiile au fost oarecum stabile. Acum însă, procentul celor care știu despre Dumnezeu crește foarte tare, în comparație cu cei care Îl cunosc pe Dumnezeu. Avem mulți deșteptăcioși și puțini trăitori.

Societatea care ne înconjoară s-a săturat de vorbitul de Dumnezeu, s-a săturat de aerele de superioritate, s-a săturat de condiții și reguli impuse de „știutori”, refuză să mai creadă că Dumnezeu are vreo putere, pentru că „știutorii” nu au fost ei înșiși transformați de această putere. Oamenii vor să creadă, dar nu într-o religie searbădă. Ei au nevoie de un Dumnezeu puternic, un Dumnezeu autoritar și iubitor în același timp, au nevoie de un Dumnezeu care să le schimbe viața dar le este prezentat un Dumnezeu cu ochelarii pe nas și cu alură de intelectual superior sau le este prezentat un Dumnezeu sec, fără vlagă sau voință. Asta constituie diferența între credință și religie.

Eu personal am greșit enorm, sau dacă înțeleg bine acum, am fost un copil în cele spirituale crezând că dacă știu despre Dumnezeu, Îl cunosc pe El. Mi-am dat seama de diferența majoră mult prea târziu. Mi-am dat seama că știința despre Dumnezeu nu îmi potolește setea sufletului, nu îmi stinge acea arșiță și tânjire după El și am căutat să îl cunosc pe Cel despre care știam, pe Cel despre care predicam, doar că această cunoaștere mă îndepărtează constant de forme și ritualuri și oamenii din jur mă condamnă pentru asta.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu poate fi șablonată, nu poate fi reglementată. Religia poate dar cunoașterea lui Dumnezeu nu are limite. E o sete mereu mai mare și mai arzătoare, care mistuie orice limită și orice barieră. Această sete nu o poate umple nici o religie omenească, ci doar trăirea proprie și personală cu El, doar oglindirea în El și renunțarea la eu. Cunoașterea lui Dumnezeu schimbă viața iremediabil și ireversibil. Când apuci a sorbi din ce este El, îți potolești setea și în același timp îți dorești mai mult din acele ape. Când Îl cunoști câtuși de puțin pe Dumnezeu, viața se schimbă și în exterior mult. Unii te vor considera nebun, alții trădător de religie, alții îngust, fanatic, dar nimeni nu îți poate contesta influenţa lui Dumnezeu în viața ta.

Credință sau religie? La ce chemăm oamenii? Îi chemăm la o cunoaștere de Dumnezeu sau la o supunere la ceea ce noi știm despre Dumnezeu? Îi chemăm să Îl descopere ei personal pe Dumnezeu sau avem impresia că fără mijlocirea noastră ei nu au cum să îl cunoască? Îi chemăm spre Scriptură spre relație cu El sau îi chemăm să le explicăm noi varianta pe care trebuie să o creadă?

Iată de ce Scriptura pune întrebarea „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” e vorba de credință nu de religie. Religia va fi peste tot în perioada următoare. Vor fi religii peste religii, unele universale, se va vorbi despre iubire și acceptare dincolo de orice, aceasta va deveni religie, dar Fiul omului va căuta credința nu religia. Doamne, ajută-mă să cred experimentându-Te.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Dumnezeu închis în biserică?


Da, există credincioşi care trăiesc cu senzaţia că au reuşit să facă lucrul acesta. E logic! Mulţi trăiesc cu impresia că templul din vechiul legământ a fost înlocuit de clădirea bisericii. Dacă la templu prezenţa lui Dumnezeu se manifesta în mod special, la fel se întâmplă şi în clădirea bisericii. Acolo trebuie să fim atenţi, trebuie să fim serioşi. Acolo trebuie să fim pocăiţi cu adevărat. Dacă eşti pe holul bisericii şi ai uitat sau nu ai apucat să îţi dai jos şapca, o armată de uşieri va tăbărî pe tine şi ţi-o va smulge cu tot cu păr: suntem în biserică! Acolo trebuie să fim înbrăcaţi corect, să ne purtăm corect. Acolo!!!Dar ce se întâmplă afară? O nu mai contează…prezenţa lui Dumnezeu e înăuntru. Afară, faci ce vrei!

Avem nevoie să ne pună cineva întrebarea pe care apostolul Pavel o punea corintenilor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt?” Templul nu e nicidecum clădirea bisericii, templul sunt eu! Dumnezeu nu vrea să locuiască într-o clădire, oricât de frumoasă şi de bine amenajată ar fi, ci în mine! Neînţelegerea acestui fapt are o mulţime de implicaţii.

Una este că ne pierdem integritatea. Sunt un fel de om duminică, dar cu totul alt om în timpul săptămânii. Cu alte cuvinte, nu mai sunt întreg. De pildă, există credincioşi care cred că e un păcat să spui o glumă în biserică, dar nu au nicio problemă cu glumele porcoase care se spun la lucru. Sunt atenţi  cu ţinuta în biserică, sancţionând orice abatere, dar sunt consumatori de pornografie acasă.  Această scindare a vieţii este extrem de dăunatoare. Poate chiar ucide.

O altă consecinţă este că transformăm închinarea publică, în clădirea bisericii, într-un concurs de miss. Toată lumea vrea să fie la superlativ când vine la biserică. Se nasc competiţii între credincioşi şi familii. Cine are costumul cel mai elegant? A cui copii sunt cei mai activi? Cine se roagă cel mai, cel mai? S-a creat un model a cum trebuie să arate familia creştină şi toată lumea se străduieşte să bifeze la toate căsuţele. Adesea soţul şi soţia uită că  au ţipat unul la altul înainte de a veni la biserică. Că au fost bombăneli şi agitaţie. Odată ce au intrat în curtea bisericii, sunt pe podium. Au grijă! Nu e nicio problemă, întrucât nu au uitat motivul luptei, dar întră în stand by până sunt din nou în maşină. Tim Chester spunea că biserica trebuie să fie o comunitate a harului. Un loc în care avem curajul să ne mărturisim falimentele şi să primim ajutor. Ea nu are voie să devină un loc al concurenţei.

Asta nu înseamnă în niciun fel că la biserică poţi să vii oricum şi să faci ce vrei. Este absolut necesar să îţi pregăteşti sufletul şi trupul. Cred că şi îmbrăcămintea trebuie să fie deosebită şi, mai ales, decentă. Este nevoie de o atitudine potrivită: a inimii, a trupului şi a gurii. DAR, după ce ieşim de acolo, să nu uităm că suntem templul suntem noichurch-door-locked2. Că Dumnezeu vine cu noi acasă, ne însoţeşte la lucru….Îmi plac atât de mult cuvintele roabei Agar din vechime: „Tu eşti Dumnezeul căre mă vede…” Peste tot.

https://valentinfat.wordpress.com

Să ne plângem morții, dar să nu uităm să ne plângem păcatele! 


Avatarul lui dininimapentrutineCiprian I. Bârsan

Moartea întristează, îndoliază sufletul, întunecă viața, înfricoșează, produce îngrijorare și uneori aduce izolare și însingurare.

Nu putem fugi de moarte, putem însă să ne pregătim sufletul acceptând prin credință, jertfa Domnului Isus!

Toți oamenii mor, unii acasă, alții pe drum, club, salvare, spital, „unii mor singuri alți în colectiv” însă pentru cel credincios moartea este un câștig, o victorie.

Mulți percep moartea drept un sfârșit „tragic”, „neprevăzut” „neașteptat” pentru copiii lui Dumnezeu moartea, dimpotrivă este un nou început, abia prin moarte începe adevărata viață!

Noi nu murim, ci ne schimbăm casa, ne mutăm în cer, ne odihnim în Hristos, adormim…

Despărțirea de cei dragi este dureroasă, de aceea avem datoria sfântă să fim alături de cei ce rămân, de cei cu inima rănită și frântă…
Pentru că moartea nu anunță pe nimeni, fii tot timpul pregatit!
Azi, România, fierbe! Unii judecă, alții joacă, sunt însă atâția care plâng…
Un sfat…

Vezi articolul original 22 de cuvinte mai mult

ȘTIINȚA ȘI CREDINȚA -CRISTIAN BARBOSU


Mă bucur de punctul în care s-a ajuns în ce privește ȘTIINȚA  și de faptul că astăzi, tot mai mulți oameni de știință recunosc  și demonstrează științific lucrurile despre care Credința vorbește de mii de ani.

De fapt, DUMNEZEU, care este SUVERAN,  a  lăsat pe această planetă Pământ și pe omul de Știință și pe cel Credincios, care de multe ori pare, poate, puțin mai ignorat în ceea ce privește ȘTIINȚA și invers. Și totuși în zilele noastre, tot mai des, se pot găsi aceste două atribute dumnezeiești și împreună într-o singură persoană.

Cred că este o mare realizare, punctul comun la care s-a ajuns în ce privește ȘTIINȚA ȘI CREDINȚA.

Dar haideți împreună, să lecturăm ce are de spus Pastorul Cristian Barbosu despre acest subiect.

Multumesc mult Cristi, pentru materialul trimis. God Belss you and yours.

-mike olari-


Ştiinţa şi Credinţa, Credinţa şi Ştiinţa

Partea I

img_9016_artjomiru_o-viata-mai-buna-2011_434

Crescând în Comunism şi fiind implicat în UTC, ţin minte cât de interesat eram de subiectul relaţiei dintre ştiinţă şi religie. Chiar dacă în acele vremuri, nu îl cunoşteam pe Dumnezeu, eram curios vizavi de aceste subiecte. Perspectiva comunistă era destul de clară. Nicolae Ceauşescu într-un eseu, intitulat Literatură şi Ateism, scria: „Persistenţa unor concepţii mistice, retrograde în gândirea unor oameni frânează afirmarea lor plenară în viaţa societăţii. Este un anacronism ca în epoca marilor cuceriri ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a cunoaşterii, când poporul se afirmă ca un creator conştient al tuturor valorilor materiale şi spirituale, să existe oameni, chiar membri de partid, care mai cred în forţe supranaturale.” Pe de altă parte, după ce  l-am cunoscut pe Dumnezeu şi am ajuns implicat în slujire ca şi pastor, am fost mirat să simt în cercuri creştine, ba chiar şi între slujitori creştini, o reticenţă intenţionată înspre ştiinţă, literatură şi cercetare seculară. Şi asta iarăşi m-a dat peste cap, fiindcă găseam acelaşi fanatism şi paradigmă de gândire îngustă şi rigidă, ca şi în comunism, atâta doar că era la cealaltă extremă.

Studiind Scriptura însă mi-am dat seama că între ştiinţă şi religie, sau mai bine spus, între Biblie şi ştiinţă nu există adversitate, decât cu mici excepţii. De aceea am încercat să văd ce răspuns pot da acestei dileme, antiteze promovate în ambele tabere. Poate credinciosul să aibă deschidere înspre ştiinţă? Dar omul de ştiinţă înspre credinţă? În prima parte a acestui articol voi încerca să dau răspuns uneia din aceste provocări.

Cu ani în urmă am prins un eseu, scris de un gânditor român pe care-l apreciez, în care Patapievici scria: „una dintre cele mai ridicole inepţii ale moştenirii voltariene este teza necesarei adversităţi dintre religie şi ştiinţă.” Şi din acel moment mi s-a stârnit curiozitatea – există într-adevăr adversitate între religie şi ştiinţă? Şi m-am mirat mai apoi de ce am constatat. Studiind în şcoli, fizică, chimie, biologie, matematică, am reţinut numele unor oameni de ştiinţă a căror teoreme şi legi mi-au dat mare bătăi de cap, precum Kelvin şi Boyle (în chimie/fizică), John Napier (matematica), Isaac Newton (termodinamica), Kepler (astronomie), Louis Pasteour (biochimie), Mendel (genetică). Am descoperit mai apoi, că fiecare dintre aceştia au îmbinat cercetarea ştiinţifică cu credinţa lor în Dumnezeu, în ciuda afirmaţiilor voltariene. Robert Boyle spre exemplu, a văzut un acord perfect între filozofia experimentală şi religia creştină. Thomas Sprat, primul istoric al celei mai renumite organizaţii ştiinţifice de atunci, Royal Society din Londra, a îmbinat cercetarea ştiinţifică cu studiul Scripturii, astfel încât a devenit şi episcop anglican. Robert Hooke, fizician de renume, profesor de geometrie la Oxford, savant al lui Royal Society, alterna în notiţele sale probleme de fizică şi geometrie cu analize inductive din textele biblice. John Napier, inventatorul logaritmilor, şi-a făcut timp să redacteze comentarii pe Apocalipsa, pe care, le considera el, (atenţie), mai importante decât rezultatele sale matematice! Sir John Newton, probabil cel mai cunoscut savant contemporan cu Voltaire, cel ce a descoperit legea gravitaţiei, legile termodinamicii, contribuţii fără de egal în optică şi algebră, pe monumentul funerar ridicat deasupra mormântului său din Westminster stă scris: „Aici odihneşte acel interpret sârguincios, înţelept şi corect, iubitor al naturii şi a Sfintelor Scripturi, Sir Isaac Newton, care prin filozofia sa a afirmat şi dovedit măreţia lui Dumnezeu cel Atotputernic, iar prin caracterul său a exprimat simplitatea evanghelică.”

Ceea ce este mai interesant sau poate de-a dreptul ciudat, e că mulţi dintre ei, au fost contemporani cu Voltaire, şi nu orice nume, ci savanţii pe umerii cărora s-a clădit ştiinţa modernă şi dezvoltarea tehnologică actuală. Ce-mi transmite mi-e lucrul ăsta? Îmi arata falsitatea afirmaţiilor voltariene care pretind, ca între Biblie şi ştiinţă există o necesară contradicţie. Ori Voltaire era ignorant de ce se întâmplă în jurul său ori rău voitor, reacţiile sale fiind probabil motivate de anumite experienţe negative pe care el însuşi le-o fi avut cu biserica de atunci, aşa cum des întâlneşti în vieţile celor mai mulţi atei. Adevărul este, că Cel care a rânduit legile fizicii, chimiei, legile biologice, mişcările astrelor, divizarea celulelor, multiplicarea ţesuturilor, Cel ce a dat de lucru savanţilor nu este Altul decât Cel ce a inspirat şi această carte, Cartea care te apropie de El şi Ţi-l face cunoscut – Sfânta Scriptură, care stă la baza creştinismului.

Studiind şi Biblia şi ştiinţa, ambele te vor smeri, revelându-ţi măreţia Creatorului, care stă în spatele lor. Spunea Blaise Pascal, inventatorul calculatorului şi altor legi în fizică şi matematică: „cu cât studiez natura, cu atât sunt mai uimit de măreţia Creatorului.” Şi acesta este adevărul. Eu personal, am fost cercetat de Dumnezeu pentru prima dată nu în vreo biserică sau ascultând vreo predică ci în natură, în Retezat, privind cerul înstelat, şi minunându-mă de măreţia Creaţiei Lui. Prin revelaţia generală Dumnezeu mi-a vorbit atât de clar! Am simţit ceea ce Albert Einstein, socotit a fi cel mai mare om de ştiinţă al secolului XX, a pus în cuvinte când a scris: „Religia consta în acea admiraţie umilă a spiritului infinit superior ce se revelează pe sine în puţinul pe care-l putem cunoaşte din realitate, folosindu-ne de raţiunea noastră slabă şi trecătoare.” Exact ceea ce însuşi Dumnezeu afirmă în Epistola către Romani 1:19-20 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.

Acelaşi Einstein, mai face o afirmaţie importanta spunând că “ştiinţă fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţa este oarbă.” Şi personal cred lucrul acesta. De ce? Voi încerca să-l argumentez în cele ce urmează dar şi în articolul următor.

De ce ştiinţa fără religie este şchioapă? Fiindcă, Biblia, deşi nu este o carte de ştiinţă, face afirmaţii ştiinţifice, care ajută ştiinţă. Secole la rândul omenirea a fost handicapată din acest punct de vedere, fiindcă mult timp, biserica, în loc să studieze Scripturile s-a axat pe tradiţie şi ritualuri, şi ignorând Scriptura, a trecut cu vederea adevăruri ştiinţifice pomenite în ea. Spre exemplu Chiril al Ierusalimului şi Diodor din Tars, liderii ai bisericii bizantine din sec IV dH, au scris şi proclamat ca pământul este plat, drept, neted, preluând teorii răspândite din antichitate de Thales sau Tacit, afirmaţii contrare Scripturii. Proorocul Isaia, scrie negru pe alb în cap.40:22: „El Dumnezeu şade deasupra cercului, sferei pământului.” O exegeză simplă a cuvântului din ebraică clarifica şi mai mult lucrurile. Cuvântul khug era folosit în a descrie sfericitate, rotunjime.

Tot aşa, până acum câteva sute de ani, se credea că pământul nu numai că ar fi plat dar că se şi sprijină pe ceva. Grecii antici au trăit convinşi fiind că puternicul Atlas, fratele lui Prometeu ţine pământul pe spatele său. Hinduiştii nu cu mulţi ani în urmă au renunţat la credinţa lor că pământul este susţinut de un elefant uriaş pe nume Maha-Pudma iar acel elefant de fapt stă pe o broască ţestoasă uriaşă numită, Chucwa. În Scriptură însă, în cartea Iov 26:7 e scris – „El Dumnezeu spânzura pământul pe nimic.” Ce-mi spun mie aceste lucruri? Că Biblia nu contrazice ştiinţa, ci din contră, ştiinţa ar avea de învăţat dacă ar studia Scriptura.

Astfel, William Dempsky, un om cu două doctorate, în matematică şi în filozofie, studiind la MIT, Princeton, Univ. of Chicago, acum câţiva ani a căzut de la credinţă – din credinţă evoluţionistă, dându-şi seama ce greu este să-ţi menţii o asemenea credinţă care îţi aduce dovezi trunchiate, confuze, incomplete, şi mai ales manipulate înspre a forma o linie logică. Şi-a dat seama că toate ipotezele evoluţiei sunt incomplete, ba mai mult, că viaţa şi formele ei, nu au apărut ca urmare a hazardului şi accidentelor genetice, ci totul are un scop, un design bine definit, încadrat în legi fixe, clar delimitate, recunoscute de orice om de ştiinţă actual. Şi Dempsky a scris o carte, intitulată „Intelligent Design,” dezvoltând ceea ce ştiinţa azi afirmă în mod incontestabil, designul extraordinar, uimitor, inteligibil al tuturor mecanismelor vii. Un design inteligent, susţine Dempsky, creat de o fiinţă inteligentă.

Creştinismul, Scriptura nu ne limitează zborul empiric înspre cercetare şi ştiinţă. Creştinismul, Scriptura, este o punte de lansare în acea direcţie. În Coloseni 2:3 e scris, că în El, în Hristos, Dumnezeul întrupat, „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.” Apropiindu-te de Dumnezeu, te apropii de Sursa cunoaşterii holistice, a cunoaşterii complete, a cunoaşterii adevărate, de Cel ce te poate ajuta să devii un om de ştiinţa mai bine echipat şi echilibrat, atât intelectual cât şi spiritual. De aceea cred că Biblia ajută ştiinţa şi de aceea omul de ştiinţă n-ar trebui să fie reticent, ci deschis înspre credinţă, înspre Cel care îi dă zilnic obiectul cercetării lui ştiinţifice.

Dacă Ştiinţa ar trebui să aibă deschidere înspre credinţă, oare credinţa, credinciosul, nu ar trebui să fie deschis înspre ştiinţă? Iată subiectul pe care-l vom trata în numărul viitor.

Cristian Barbosu

http://family2fam.com/