Categorie: EDITORIALE

Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. 1 Timotei 6:10

Fiecare din noi muncim pentru a câştiga banii necesari traiului de zi cu zi. Puţine excepţii există în care oamenii muncesc în alte scopuri iar voluntarii sunt din ce în ce mai puţini. Alocăm o parte consistentă din timpul nostru pentru a câştiga banii cu care să ne cumpărăm cele necesare şi uneori nu ezităm să tăiem din timpul de odihnă, din cel  devoţional, din cel al familiei, din cel al bisericii pentru a munci. În fond ce poate fi aşa de rău, muncim doar, nu mergem la distracţie, ne zicem.

Părinţii noştri au muncit mult şi ne-au dat un model. Ei şi acum muncesc mult dacă mai trăiesc. Privesc la bătrânii din biserică de la Agârbiciu au degetele strâmbe de tot iar unghiile de multă vreme n-au mai crescut, ba dimpotrivă, s-au tot tocit de nu mai seamănă a unghii. Munca ne ocupă minim 8 ore dar cei consideraţi harnici dau 10 -12 – 14 -16 şi mai mult. Totul pentru bani. Acum întrebarea care vine involuntar este ce putere au în ei banii ăştia de ne motivează aşa?

Ne plângem tare, tot mai tare în ultima vreme că e criză financiară şi totuşi niciodată magazinele nu au avut mai multe case de marcat şi parcarea mai plină. Niciodată nu a existat mai multă risipă ca acum, niciodată nu s-a produs mai mult ca acum în industria de consum. Ceva trebuie să fie dereglat aici. Ceva nu este în  regulă. Oare nu or fi banii un mod de manipulare la nivel macro? Oare nu suntem seduşi de bani? Vei spune poate că nu dar au nu mai sunt aşa de sigur în dreptul meu.

Modul în care e structurat comerţul acum e unul foarte bine gândit. Oamenii sunt fericiţi când împing căruciorul prin supermarket şi cu cât acesta se umple mai tare, nu contează cu ce, cu atât inima şi faţa acelui om radiază mai mult, îl cuprinde un soi de satisfacţie, de mândrie. O senzaţie că este în controlul lucrurilor, că are pe ce se baza. Încearcă să te observi când mergi la cumpărături, să observi reacţiile pe care le ai şi ce simţi atunci şi vei avea surprize.

Vrem sau nu vrem posesia banilor ne face să ne credem „stăpâni peste situaţii”. Pe măsură ce strângem mai mulţi inima noastră e tot mai liniştită cu privire la viitor şi avem un soi de siguranţă. Poate doar gândul că ni i-ar putea fura cineva ne-ar mai tulbura. Dar banii sunt foarte atrăgători pentru oameni, pentru mine, pentru tine. Chiar şi cei evlavioşi şi credincioşi au tendinţa de a se încrede în puterea lor financiară. Mai mult, dorinţei de a câştiga bani îi şade bine îmbrăcată în haină de evlavie. „Dacă domnul vrea asta şi îmi dă putere….”

Banii fac ca părinţii ă lase copiii şi să plece departe, departe… crezând că acei bani câştigaţi îl vor câştiga şi pe copil. Banii fac pe soţi sau soţii să plece departe, departe… crezând că relaţia poate fi strânsă şi durabilă dacă este cusută cu aţa financiară groasă. Banii fac părinţii să muncească peste program, să vină acasă la timp să le spună noapte bună copiilor crezând că dedicarea şi devotamentul lor (pentru bani) îi vor convinge pe copii să le urmeze exemplul. Banii reuşesc să ţină omul departe de biserică fără mustrări de conştiinţă, e o scuză perfectă: lucrez şi duminica. Ar trebui să inspire o oarecare doză de milă combinată cu apreciere şi cu eroism. Banii fac oamenii să renunţe la timpul lor de părtăşie cu Dumnezeu foarte uşor. Am muncit ieri până târziu… Banii îi înstrăinează pe soţi. Nu mai au timp unul de celălalt, nu au când  să se mai vadă, când să se mai privească în ochi? Când să mai comunice? Când să mai facă sex? E nevoie de sacrificiu ca să trăieşti…

În cartea Estera vedem un om care a crezut că poate face orice cu bani. Haman a vrut să cumpere cu bani viaţa unui popor întreg şi a vrut să îi elimine, să îi ucidă. Tu ce vrei să cumperi cu bani? Iubire? Veşnicia? Copiii? Soţia? Respectul? Sănătatea? Ce crezi că poţi obţine cu bani?

În realitate banii te îndepărtează cel mai bine de cele de mai sus. Te străduieşti să munceşti pentru ca să nu-i lipsească nimic copilului, să aibă totul de-a gata „el numai să înveţe” ne spunem cu dorinţa profundă de a realiza şi el eforturile mari făcute pentru banii necesari întreţinerii lui. Dar… suntem surprinşi să aflăm că el e nemulţumit pentru că ar vrea încă ceva. Suntem dărâmaţi când auzim că s-a înhăitat cu un anturaj dubios, sau că are un tatuaj, sau că fumează sau că a început-o cu alcoolul. Mulţi bărbaţi se întrebă de ce după atâtea eforturi soţia lor i-a înşelat, s-a culcat sau a plecat cu altul şi apărarea e tot aia: „Ce nu a avut la mine, am muncit să aibă de toate.” Mulţi oameni vor fi surprinşi să audă că banii donaţi de ei bisericii nu pot compensa prezenţa lor acolo sau timpul de relaţionare cu Dumnezeu sau pe cel de rugăciune şi citire a scripturii.

Dragii mei, e timpul în care suntem tot mai des „învăţaţi” cum să facem bani, suntem învăţaţi cum să avem succes, cum să împrumutăm bani. Cum să facem bani repede şi fără eforturi prea mari. Dar oare de ce? Nu cumva e o capcană? Niu cumva cineva caută să ne arunce laţul ca să ne prindă şi să ne strunească? O ba da. Suntem în mare pericol, şi încă unul din acela îmbrăcat frumos, creştineşte. Avem nevoie să fim locuiţi de Duhul lui Dumnezeu ca să înţelegem corect puterea distructivă a iubirii de bani şi a încrederii în bani.

http://www.filedinjurnal.ro/

Probabil am mai scris puţin despre subiectul acesta dar este aşa de vast încât s-ar putea scrie încă mii de volume în plus la ce s-a scris deja. Paul, stătea aruncat pe canapeaua din cabinetul de consiliere şi privea tavanul de parcă putea vedea dincolo de el. Vorbea încet, cu voce stinsă, fără pic de vlagă în el. Primele lui cuvinte au fost: „Pur şi simplu  nu mai vreau să trăiesc”, a urmat o pauză lungă după care a continuat „am tot ce mi-am dorit, am sănătate, relaţii, bani, tehnică, maşini, sunt apreciat, am studii înalte, am o relaţie cu Dumnezeu dar pur şi simplu devin din ce în ce mai trist, mai deprimat şi gândul inutilităţii, zădărniciei şi al nefericirii mă urmăresc la fiecare pas.”

Clienţi ca Paul trec destui prin cabinetele de consiliere şi sunt tipul de clienţi la care „te chinui” efectiv să găseşti o cauză a nefericirii lor sau mai degrabă a lipsei lor de sensibilitate faţă de fericirea pentru care alţii s-ar bucura dacă ar fi în viaţa lor. Ei nu sunt neapărat toţi oameni cu de toate dar în general au cam tot ce alţii îşi doresc pentru a se considera fericiţi. De fapt, cred că şi ei la un moment dat şi-au dorit să ajungă la acea stare în căutarea fericirii şi când au ajuns să deţină ceea ce şi-au dorit şi au experimentat tot nefericire au intrat în depresii. Genul acesta de depresii sunt devastatoare şi foarte greu de abordat în terapie.

De ce intră oamenii „care nu au motive” în depresii şi de ce cochetează ei cu suicidul e greu de identificat cu precizie dar am identificat cele mai frecvente cauzalităţi cu care clienţii au venit la mine. Iată câteva din ele:

Una din cauze este tânjirea lor conştientă sau inconştientă după o relaţie cu Dumnezeu. Oamenii au fost creaţi cu o nevoie de Dumnezeu, cu nevoia de a relaţiona cu Creatorul. Multe surogate folosesc oamenii pentru a completa această nevoie sau dorinţă lăuntrică inexplicabilă. Satisfacerea tuturor dorinţelor e tot un surogat pentru această nevoie. Pur şi simplu avem nevoie de Dumnezeu, de relaţie cu El şi oricât am încerca să ne acoperim această nevoie cu altceva tot ajungem să fin nefericiţi pentru că nimic nu poate potoli setea de Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi prin Isus Hristos.

O altă cauză este trăirea unei vieţi puternic excitate. Când spun asta nu mă refer la excitaţia sexuală ci la cea mentală care poate cuprinde sau nu partea sexuală. Trăim o viaţă în care toate simţurile ne sunt provocate la maximum. Gusturile ne sunt asaltate de stimuli puternici prin tot felul de chimicale aşa că nu vom mai simţi mare plăcere pentru gusturile reale. După o bomboană cu fructe încearcă să mănânci un măr că nu prea îl poţi termina. Gustul său e prea puţin intens ca să ne placă. Auzul ne este bombardat cu stimuli puternici. Ritmuri, sunete, bubuituri, tot felul de efecte electronice în muzica de azi astfel încât orice piesă pur acustică, orice piesă clasică ne va părea plicticoasă. Văzul ne este şi el supra excitat de tot felul de culori artificiale, de mii de imagini pe secundă la televizor, de forme voluptuoase care apar de la ambalajele maţelor de porc până la reclama la maşini foarte scumpe. Ochii noştri se vor „plictisi” să vadă frumosul unui mac de pe marginea drumului, se vor simţi trişti să privească dealul din apropiere supă ploaie, nu vor mai găsi plăcere să vadă jocul norilor pe cer pentru că sunt învăţaţi cu stimuli foarte puternici pe care în mod natural nu îi avem. Mirosul nostru la fel. Va fi incapabil să ne transmită bucurie şi împlinirea la întâlnirea aromelor unui ogor proaspăt cosit, la contactul cu aromele naturale, trandafirul nu va mai avea miros pur şi simplu pentru că suntem obişnuiţi cu arome artificiale puternice din creme, deodorante, parfumuri etc. La fel şi cu celelalte simţuri ale noastre. Suntem pur şi simplu drogaţi de artificial şi naturalul aproape nu îl mai putem percepe sau dacă îl percepem e insuficient. Cauza asta nu îi ocoleşte deloc nici pe cei care îl au pe Dumnezeu în viaţa lor.

Idealurile false sunt o altă cauză a nefericirii. Noi oamenii trăim după modele, fiecare de-a lungul vieţii ne luăm drept reper un om sau mai mulţi care nouă ni se par fericiţi, care ni se pare că au atins împlinirea. Inconştient de cele mai multe ori acei oameni ne devin modele de viaţă şi ne luptăm să ajungem ca ei în tânjirea noastră după realizare. Lupta este mare, eforturile sunt mari şi cânt în sfârşit ajungem în acea  poziţie, căutăm cu efervescenţă şi precipitare fericirea pe acolo pe undeva şi ea nu este, atunci începe ca o tristeţe inexplicabilă să ne pătrundă insistent în cele mai profunde părţi ale fiinţei noastre şi să ne inunde încet încet fiinţa. Suntem dezamăgiţi că am făcut mari eforturi să o găsim dar ea nu e acolo, ne simţim trădaţi, păcăliţi, pierduţi.

Idealurile părinţilor sunt şi ele cauză de nefericire. Mama a dorit să te faci doctoriţă sau tata a  dorit să te faci inginer. A apreciat toată viaţa sa de muncitor în fabrică acest gen de oameni. Erau respectaţi de toţi, erau cinstiţi si aveau şi bănuţi frumoşi. De asta au decis că măcar copii lor să devină ceea ce ei nu au reuşit. Dorinţa lor nu era rea dar  nu toţi am fost făcuţi pentru astfel de meserii şi aşa se face că unii ajung oameni mari, aşa cum mama sau tata i-au vrut dar sunt complet nefericiţi, nu se regăsesc, nu au satisfacţii şi fericirea pur şi simplu nu se intersectează cu ei pe traseu. Ajung oameni mari pe scara socială, oameni deştepţi, citiţi, buni profesionişti să se arunce din disperare în braţele alcoolului sau chiar în braţele morţii. Toţi se întrebă cu uimire „da ce n-a avut ăsta de s-a omorât?”

Tânjim mult după fericire dar fericirea fuge de noi. De fapt… o alungăm printr-un stil de viaţă artificial, prin trăirea vieţii altora, prin căutarea ei în locuri greşite. Ce o fi fericirea asta şi pe unde hoinăreşte de azi tot mai puţini oameni o găsesc deşi cheltuiesc sume imense de bani pentru a o prinde măcar câteva secunde? De ce fuge aşa de repede? Unde se ascunde? Sau de ce ne dorim toţi să fim fericiţi?. Sau… poate suntem fericiţi dar nu ştim?

http://www.filedinjurnal.ro/

 

Nu cred ca exista credincios care sa nu se fi confruntat cel putin o data cu aceasta problema acuta, aceasta epidemie a vorbariei inutile si ofensatoare, care se numeste barfa. Si cate probleme a generat in biserici aceasta obisnuinta a unora de a barfi, denigra, ofensa pe cei cu care impart aceeasi credinta, caci despre frati este vorba aici.

Definitia barfei include: zvon sau o vorba de natura intima ce este personala si senzationala. Ceva rostit de o persoana care raspandeste in mod obisnuit zvonuri private sau intime sau diferite fapte. A barfi inseamna a vorbi de rau pe cineva, a calomnia, a defaima pe cineva si a ajunge, de obicei, la a scorni sau a spune minciuni despre cineva, de cele mai multe ori cu o anumita intentie. Calomnia inseamna vorbire de rau la adresa cuiva cu intentia vadita de a-i atinge onoarea si reputatia. Rezultatul barfei este defaimarea si ponegrirea pentru a face pe cineva de ras, a compromite, a batjocori.

„Sunt o barfitoare”, admite Callie Glorioso-Mays pe Relevant. Si nu doar ea se lupta cu acest pacat, ci ea insasi a fost subiectul unor barfe destul de urate. Dupa cum relateaza Callie, crestinii au o problema cu barfa si trebuie facut ceva in acest sens. De ce este barfa asa de toxica pentru sufletele noastre? Pentru ca la baza, barfa este o manifestare a doua pacate: mandria si idolatria. Cei care barfesc sunt plini de mandrie pentru ca barfa ii face sa vrea sa arate ei mai bine comparatie cu altii, scrie in Crosswalk. Odata cu mandria, barfa este idolatrie, care practic dezvaluie ceea ce ne place si ce consideram cu adevarat valoros.

Barfa este o problema actuala in biserica Domnului din zilele noastre. A existat in vechime printre oameni si continua sa existe si acum, ca o epidemie care face rau bisericilor si crestinilor, fie mai noi sau mai vechi in credinta. Barfa e un mijloc de amagire folosit de cel rau pentru a darama sau a distruge o biserica, un cerc de prieteni sau o prietenie simpla.

Barfa schimba realitatea

Barfa si vorbirea de rau pot conduce la soaterea in evidenta a unor lucruri ascunse care poate în realitate nu ar arata chiar asa. Dar sub influenta nefasta a barfei si a intentiilor ascunse si rauvoitoare ale unor oameni care schimba valorile lucrurilor prin cuvintele lor, barfa va face ca anumite lucruri sa para cu totul altceva decat sunt in realitate, si asta se intampla in cele mai multe dintre cazuri.

Efectele barfei:

Barfa este foarte daunatoare si raneste. Proverbe 25:18. “Ca un buzdugan, ca o sabie si ca o sageata ascutita, asa este un om care face o marturisire mincinoasa impotriva aproapelui sau.”

Barfa rupe relatiile. Exod 23:1. “Sa nu raspandesti zvonuri neadevarate. Sa nu te unesti cu cel rau, ca sa faci o marturisire mincinoasa pentru el.”

Barfa iroseste un timp pretios. 2Tesaloniceni 3:11-12. “Auzim totusi ca unii din voi traiesc din trandavie, refuzand sa munceasca si irosindu-si timpul cu flecareli. In Numele Domnului Isus Hristos, ii îndemnam pe oamenii acestia – le poruncim! – sa se linisteasca, sa se apuce de lucru, si sa-si castige singuri existenta.
Barfa poate ruina prieteniile. Proverbe 16:28. “Omul neastamparat starneste certuri si paratorul dezbina pe cei mai buni prieteni.”

Barfa are in primul rand la baza zvonistica Proverbe 11:13. “Cine umbla cu barfeli da pe fata lucruri ascunse, dar sufletul credincios tine ce i s-a incredintat.”

Aceia care isi pazesc limba, se pazesc de necazuri (Proverbe 21:23). Asadar, cel mai bun lucru ar fi sa ne pazim gura si sa ne infranam de la pacatul barfei, fiindca oricine poate fi prins cu usurinta intr-o astfel cursa daca nu este atent. Unii fac acest lucru constient, altii fara sa isi dea seama. Barfa nu face bine nimanui si pe cei care se ocupa cu ea Biblia ii numeste nebuni. Fie ca noi toti sa ascultam invataturile Bibliei despre barfa si sa ne tinem gura inchisa cand trebuie si s-o deschidem cand este de folos.

Pentru iubitorii Sfintei Scripturi, urmariti o predica care explica pe larg cat de daunator este acest obicei, de a barfi:

Si un clip referitor la efectele barfei, de asemenea:

http://afirmativ.com/

 

Cu cât meditez mai mult la această expresie, care ar trebui să indice asupra proprietarului meu, cu atât realizez cât de dificil e să fie reală. E dificil să treacă de la declarații, la realitate. Trecerea la realitatea existențială, a acestei declarații, se va reflecta în fiecare minut al vieții mele, în fiecare minut de viață, nu în fiecare minut de mers la biserică. A fi al Domnului, trebuie să treacă de nivelul declarativ, pentru a avea vreun efect.

Poate unii din voi, ca și mine, v-ați simțit ofensați ieri de scrierea mea. Poate ați ripostat în mintea voastră cu tot felul de scuze: Că e greu, că nu ştiu cum e fără pâine pe masă, că vorbesc din invidie față de cei ce au averi, că am ceva cu religia și câte și mai câte. Da, e dureros să afli că e posibil ca ceea ce faci, să denote altceva decât ceea ce pretinzi. Ei însumi am pățit-o. E de nesuportat să îți spună cineva că e posibil să te închini banului, sau unui sistem religios, sau ție, în timp ce tu pretinzi că te închini Domnului.

Domnul Isus, rostește următoarele cuvinte surprinse de ucenicul său Matei: ”Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Oare ce înseamnă ”face voia Tatălui Meu”? Oare a face voia, nu se referă la o trăire permanentă? Și dacă e trăire permanentă, de ce e așa de mare diferență între eu, cel de duminica și eu, cel de peste săptămână? Oare ”a face voia Tatălui” nu înseamnă chiar ”a face”? Și atunci… cât din viața mea ”fac” voia Tatălui?

Da, e dificil de evaluat. E dificil de recunoscut. E dificil de făcut. Chiar dacă Voia Lui e ”bună, plăcută şi desăvârşită”. A face Voia Lui, e sinonim cu a fi ai Lui. Dacă suntem ai Lui, nu mai suntem ai noștri, nu mai suntem ai banului, nu mai suntem nici măcar ai religiei sau bisericii locale, ci suntem ai Lui. Să fii al Lui, înseamnă ca tu să nu mai faci ce vrei, să nu mai faci ce dictează Mamona prin mode, curente sociale și vești îngrijorătoare și înseamnă să nu mai faci nici ce vrea o organizație religioasă. Să fii al Lui înseamnă să faci Voia Lui.

Nu dragii mai, nu am nimic cu cei ce au, cu cei ce dețin. La rândul meu aș putea avea și aș putea avea mult. Nu am nimic nici cu cei religioși. La rândul meu puteam să fiu unul ”vestit”. Nici nu mă cred grozav prin ceea ce scriu sau fac. E vorba doar despre o înțelegere a Scripturii așa cum este ea scrisă, că prea multă vreme am înțeles-o cum au vrut alții să o înțeleg și nu mi-am bătut capul să fac eu efortul de a citi și de a mă lăsa frământat de acele cuvinte. Mă cred mai degrabă unul de jos, nevrednic și slab. Asta nu o spun cu falsă evlavie sau mândrie spirituală, chiar mă văd așa și sper ca El să mă ajute să cresc mai mult în fiecare zi și să înțeleg deplin că, a fi al Lui, înseamnă a face în permanență Voia Lui. Când realizez cât de puțin Îi fac voia și cât de mult am pretins că o fac, mă sperii.

Nu știu cum ești tu. Sau, vorba lui Creangă, nu știu alții cum sunt. Probabil stai mai bine la a împlini Voia Lui. Poate că ești mai mulțumit cu ”realizările spirituale” dar eu, în dreptul meu mă văd nevoit să recunosc, că sunt dezamăgit de mine. De prea multe ori am declarat una, am declarat că El e stăpânul meu, dar declarația mea nu s-a văzut în faptele mele de zi cu zi. Teoretic nu am de ce să mă îngrijorez, toți oamenii fac așa. Dacă punctul de reper e un om sau o religie, pot dormi liniștit. Dar când punctul de reper e Hristos, mă cutremur. El a venit să facă Voia Tatălui și voia Tatălui era greau de făcut pentru că ”Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă”. Ce pot zice eu dacă Domnul va găsi cu cale o asemenea zdrobire pentru mine? Mai vreau să fac Voia Lui? Deja mă cutremur. Mă cutremur din cauză că realizez că trebuie să fiu ca Hristos și nu sunt… Oare vreau să fiu ca El, după ce știu cât a suferit? Oare pot pretinde că sunt copilul Lui, când știu cât fug de suferință și cât mă smiorcăi dacă un necaz vine peste mine? Oare mă pot numi frate cu cel ce a fost desăvârșit cum spune El aici ”fraţii Mei Sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, şi-l împlinesc.” Doamne, luminează-mă te rog!

[Read more…]

http://www.filedinjurnal.ro/