Categorie: EDITORIALE

Îmi amintesc de perioada în care eram un țânc în biserică și de ce se predica pe atunci. Probabil una din cele mai abordate teme după cea a răpirii era mândria. E posibil să fiu subiectiv acum, dar îmi amintesc bine aceste tematici. Poate nu au fost neapărat primele două ca frecvență, dar în top 5 cu siguranţă erau. Mândria era des condamnată și incriminată, dar într-un mod convenabil pentru predicator, adică, într-un mod care să nu îl incrimineze, pentru că în realitate, mândria era, ca și azi, infiltrată în viața de zi cu zi a fraților și surorilor. Atunci nu vedeam asta, azi o văd.

Se predica despre mândria oamenilor fără Dumnezeu, că noi aveam Dumnezeu, despre mândria celor bogați, că noi nu eram, despre mândria celor învățați, că noi nu eram, despre mândria celor cu mașini, că noi nu aveam, despre mândria celor cu funcții, că noi nu eram între ei și despre multe alte mândrii. Unele erau penalizate, doar din cauză că noi nu ajungeam la ele, nu că ar fi fost rele. Ce rău era să ai mașină, dar în optica de atunci, din mândrie îți luai. Acum, aceiași predicatori, se mândresc că le vin copiii acasă și au la întrunirile de familie, câte 20 de mașini la poartă. În fine, se predica mult împotriva mândriei pe care ne permiteam să o criticăm și puțin sau deloc, despre mândria caracteristică nouă.

De exemplu, să ai mulți copii era o mare mândrie, de comun acord apreciată și nicidecum criticată. Să postești ”nuștiucâte” zile era iar o mândrie de apreciat. Să fii predicator, mamă, mamă, ce mândrie pe părinți sau neamurile fetei pe care o curtai. Să te fi păstrat curat până la căsătorie era iar mândrie mare, când ceilalți, păcătoșii, nu erau în stare. Să fii pocăit era un alt soi de mândrie, dar din aia considerată rafinată și bună. Era o mândrie chiar să suferi că ești pocăit. Ehe, când veneai cu un incident din ăsta în fața bisericii… deși avusei de suferit, mustața îți râdea, în fața uralelor care ți se aduceau. Să ai printre părinți sau bunici, ”înaintașii credinței” era o mare mândrie. Păi bunicul meu a adus credința în sat… ehe, mai putea careva să-ți stea alături pe bancă? Nu, nu încăpea de bunică-tu, care deși era mort într-un mod onorabil, pentru credință poate, îl cărai cu tine peste tot, așa, invizibil fizic, ca să vadă lumea ce origini ai.

Erau multe motive  de mândrie necriticate, nepredicate sau mândrie bună, rafinată, acceptată. Bine, practicile acestea nici azi nu au încetat, doar s-au rafinat. Știi că religia baptistă e cea mai tare la organizare? Dacă nu știi află. Știi că religia penticostală e cea mai tare la descoperiri? Află acum. Știi că religia creștină după evanghelie e cea mai echilibrată? E timpul să afli. ”Ne mândrim cu mândrie” cu religiile din care facem parte, considerându-le cele mai tari, iar noi, care am ales acele religii, suntem la fel de tari. Spune nu ceva unui penticostal critic față de religia lui, sau unui baptist de religia lui, sau unui ortodox de religia lui. Ai încurcat-o. Dar… e o mândrie de care ar trebui să fim mândri.

Apoi mai este mândria pocăinței. Păi evlavios ca mine… nu știu dacă mai găsești pe rază de 100 de kilometri. Eu, aștept pe Domnul și strig mereu: Vino Doamne Isuse! Eu mă duc în fiecare zi la grupul de rugăciune. Eu nu am lipsit de 5 ani la nici un serviciu în Casa Domnului. Eu am 30 de ani de slujire ca pastor/prezbiter. Eu am suferit pentru credință. Eu am toți copiii credincioși. Eu am dat mâna cu președintele cultului și de atunci nu m-am spălat pe mână. Eu postesc în fiecare săptămână. Eu am postit odată 40 de zile. Eu am o relație vie cu Dumnezeu. Pe mine Domnul m-a binecuvântat cu de toate. Eu îl iubesc pe Domnul. Iată câteva din afirmațiile care pot ascunde lejer mândrie în ele și care sunt, de comun acord, acceptate și nescanate de virusul mândriei. În fapt, cele mai multe dintre ele sunt realități ale vieții care ar trebui să ne caracterizeze, în realitate, pot fi un mare motiv de mândrie îmbrăcată în evlavie.

Mândria e un păcat ”de la tata lui” direct din inimă. Lucifer pentru asta ”a luat-o pe cocoașă”, cum spunea cineva, de a ajuns pe pământ, aruncat. Mândria merge înaintea căderii spunea cineva, mai deștept ca mine, pe undeva prin Scriptură. Dacă își închipuie cineva, că la primul gest de mândrie, vine o cădere mare, se înșeală. Uneori ai voie să te mândrești mult până să cazi. Este foarte convenabil să fii apreciat, să fii în centrul atenției, să primești osanale și e tare ispititor să mai ajustezi adevărul puțin, să îi cobori puțin pe ceilalți, ca să te vezi mai bine, numai că, nu știu de ce, Dumnezeu nu tolerează mândria. Când cineva vrea să ia ceva din slava Sa, intră în concurență cu Dumnezeu și e bai.

Nu sunt nici de concepția ultra, a celor care spun mereu: ”nu mie, Domnului mulțumește-i”, ”nu eu, Domnul a făcut-o”, ”nu spune asta frate, spune Slavă Domnului” pozând într-o smerenie de toată mândria. Cred că trebuie să ne caracterizeze echilibrul și să respectăm recomandarea ”spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”

Continuarea pe…http://www.filedinjurnal.ro/

Aşezată pe o bancă de lemn din curtea frumos pavată, ascult rugăciunea tremurată a lui P. Cuvintele lui sunt simple pentru că  P. nu are prea multă şcoală… îmi taie inima pentru că, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de reale, scoase brut din sufletul lui care nu ştie să cosmetizeze. Mută, mă uit la rugăciunile mele şi le compar cu ale lui.

P: “Îţi mulţumesc, Doamne pentru că ziua de azi a fost mai călduroasă decât cea de ieri.” Iar eu ştiu că pentru el, căldura de astăzi înseamnă că nu a mai tremurat pe stradă, şi că, poate la noapte, nu va fi la fel de frig în canalizarea unde doarme el.

Eu: “Te rog să faci să fie şi azi cald.” Şi ştiu că de fapt frământ în mine gândul că aş vrea să mă pot încălţa cu pantofi şi nu cu cizme.

P:  “Îţi mulţumim pentru că am venit aici, ca să ne întâlnim cu oamenii aceştia care ne ajută.”  Iar eu ştiu că el că este recunoscător pentru oamenii care l-au găsit pe străzi şi care i-au spus despre un Tată care îl iubeşte. Nu are pe nimeni altcineva şi de când i-a întâlnit pe ei, nici nu mai caută prieteni, pentru că în lumea lui e greu să te încrezi în oameni.

Eu: “Iar m-am aşezat pe un scaun de unde nu văd bine până la amvon !” Şi ştiu că am uitat să mă bucur de cei pe care îi numesc fraţii şi surorile mele.

P: “Îţi mulţumesc, Doamne că a venit şi M. astăzi, ca să audă şi el despre cei doisprezece paşi spre vindecare despre care învăţăm aici.” Şi ştiu că P. chiar se bucură că şi alţii ca el pot veni la această casă unde sunt primiţi cei marginalizaţi. E uimitoare legătura de suflet între oamenii care suferă împreună.

Eu: “ Aaaah, am ascultat şi ieri o predică, tot despre acelaşi subiect.” Şi ştiu că la începutul vieţii mele cu Hristos, preţuiam orice cuvânt despre Dumnezeu.

P: “Te rog, Doamne, să ne ajuţi să scăpăm şi noi de patima alcoolului!” Şi ştiu prea bine cum arată P. şi M. şi toţi cei pe care îi cunosc eu în lumea lor când sunt tentaţi. Le-am auzit strigătele de atâtea ori. E atât de tare funia care îi ţine legaţi!

Eu: “A, da! Ajută-mă şi pe mine să nu mă mai înfurii aşa de lesne pe aproapele meu…mi-e ruşine că nici acum nu am ajuns un model pentru cel de lângă mine.” Şi văd că rugăciunea mea păleşte şi scade în cuvintele lipsite de viaţă pe care le spun.

P: “Ajută-ne să scăpăm de băutură ca să fim şi noi OAMENI!” Şi plâng ascunsă în gulerul hainei, amintindu-mi de zecile, ba nu…de sutele de feluri în care P. şi ceilalţi ca el reaţionează crezând că nu sunt destul de buni pentru a fi numiţi oameni. Cât doare în mine respingerea care l-a făcut pe copilul acesta mare să creadă că nu e bun de nimic! Cât doare în mine amorţirea confortabilă în care intru atât de des!

E frig. Dalele de piatră abia se mai văd. S-a lăsat întunericul… P. s-a ridicat demult de pe băncuţa de lemn. Acum e înăuntru. Mănâncă. Îl văd prin fereastra aburită. Are spatele încovoiat şi într-o mână îşi ţine căciula murdară. Cu cealaltă mână mănâncă. M. este aşezat lângă el. În faţa lor, stau doi dintre OAMENII minunaţi de la care am învăţat atâtea. Oameni care continuă să lupte în linia întâi în tranşeele din Galaţi. Împreună, stau la masă. La fel ca într-o familie. Unde cu toţii sunt oameni. Unde oamenii înţeleg chemarea din “oridecîteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” (Matei 25:40). E atât de simplu…şi fără prea multă teologie. Simplu, aşa cum sunt cuvintele lui P.

De unde stau, mă rog şi eu zdrobită: “Ajută-mă, Doamne să fiu şi eu un creştin la care să te uiţi cu plăcere. Ia bisturiul cel mai ascuţit şi taie calusul acesta urât care s-a depus pe sufletul meu. Ajută-mă să mă rog cu intensitatea cu care se roagă cel care Îţi cere “pâinea cea de toate zilele” din cauză că îi este foame şi nu poftă. Ajută-mă să Te iubesc la fel ca cel care Îţi înţelege îmbrăţişarea de Tată după ce a cunoscut un tată care l-a alungat. Vreau să nu mai uit că nu sunt cu nimic mai presus decât cel care nu ştie că nu trebuie să facă nimic pentru a fi primit printre OAMENI. Vreau să mă foloseşti în continuare pentru ca P. să afle că Tu vrei să-i spui că este prinţ şi că vrei să şadă la masă cu Tine.”

P. este un băiat de pe stradă care vorbeşte în cuvinte simple.

Eu…sunt creştinul prea obişnuit cu biserica, şi cu statutul de cetăţean al cerului, creştinul căruia i-a crescut cálus pe suflet.

Tu…cine eşti?

https://cristinatudosechelariu.wordpress.com

Când fetița mea avea puțin peste un an, m-am trezit cerând iertare celor care au stat în jurul nostru la biserică…pentru…pentru ea. Pentru că se foise în timpul slujbei, pentru că deranjase, pentru că îmi ceruse nenumărate lucruri din geantă, pentru că, simțeam eu, fusese prea mult pentru cei din jur.

Îmi amintesc nodul din stomac pe care l-am simțit în drumul spre casă. Îl simt și acum ori de câte ori eticheta îmi cere să mă justific în fața adulților pentru existența copilului meu.

Îmi place să cred că am mai învățat câte ceva de atunci. Învăț încet și greșesc des.

Metoda de educație pe care am ales-o împreună cu soțul meu presupune colaborare, comunicare, înțelegere, disciplinare și multe altele dar exclude bătaia, umilirea, pedeapsa și, din nou, multe altele. Acest lucru vine în contradicție cu „sfaturile” privitorilor de pe stradă, din parcuri, sau din supermarket. Ei, străinii din jurul meu, m-ar învăța cum să-mi disciplinez copilul dacă i-aș lăsa.

Și pentru că nu îi las, pentru că nu te las, scriu aici câteva lucruri pentru care nu îmi voi cere iertare.

Mă voi depărta de tine, dacă te deranjează glasul copilului meu, dar

…nu îmi voi cere iertare pentru plânsul ei, pentru că plânsul e modul în care ea își reprezintă lumea, e modul prin care îmi comunică lumea ei, e modul prin care ea se vindecă.

…nu îmi voi cere iertare pentru cântecul ei fără noimă, pentru că în lumea ei lipsită de griji e în regulă să cânți chiar și atunci când se apropie scadența multor facturi, pentru că în lumea ei fără calendare, orice oră e potrivită pentru a cânta.

…nu îmi voi cere iertare pentru întrebarea pe care o tot repetă, pentru că eu știu că ea nu caută un răspuns, ci vrea să știe că sunt acolo și că existența ei nu mă obosește.

…nu îmi voi cere iertare pentru țipetele ei de bucurie, pentru că am nevoie de ele și eu ca să supraviețuiesc în lumea gri în care te zbați și tu ca adult.

…nu îmi voi cere iertare pentru că ți se adresează fără să te cunoască, pentru că pentru ea, toți oamenii, chiar și tu, sunt ființe demne de atenție.

…nu îmi voi cere iertare pentru că întreabă cu voce tare de ce ești încruntat, pentru că ea acum învață să citească expresii pe care noi nu le mai vedem demult.

…nu îmi voi cere iertare pentru existența ei.

Voi curăța ce a murdărit, dar

…nu îmi voi cere iertare pentru firimiturile de biscuiți pe care vrea ea să le lase pentru păsări.

…nu îmi voi cere iertare, pentru că în căderea obiectelor ea învață despre gravitație.

…nu îmi voi cere iertare pentru mânuțele ei neîndemânatice, pentru că sunt mai frumoase decât mâinile mari care fac răul.

…nu îmi voi cere iertare pentru că nu îi place mâncarea ta, pentru că, în realitate, aș vrea si eu să fiu la fel de sinceră ca ea.

…nu îmi voi cere iertare pentru existența ei.

Îți voi înlocui paharul spart, dar

…nu îmi voi cere iertare pentru vârsta la care se află și nici pentru starea pe care ți-a creat-o, și, dacă te fac mai fericit, îți promit să nu te mai vizitez.

…nu îmi voi cere iertare pentru că nu o pedepsesc în fața ta, pentru a-ți satisface nevoia asta pe care o văd la atâția ca tine.

…nu îmi voi cere iertare pentru existența ei.

Îți voi ierta modul în care ai ales să îți educi copilul, dar

…nu îmi voi cere iertare pentru că fetița mea nu vrea să te privească atunci când tu lovești mica făptură care a greșit față de copilul meu, pentru că eu nu folosesc frica pentru a o convinge să facă ceva.

…nu îmi voi cere iertare pentru că fetița mea nu are aceeași reacție pe care o are copilul tău, pentru că încă nu a învățat să disimuleze, iar eu prețuiesc asta.

…nu îmi voi cere iertare pentru că fetița mea nu este la fel de rapidă, atentă, sau puternică, așa cum este copilul tău, pentru că ea este unică.

…nu îmi voi cere iertare pentru că fetița mea nu vrea să se joace cu copilul tău, pentru că ea este încă liberă să aleagă oamenii cu care interacționează.

…nu îmi voi cere iertare pentru existența ei.

Pentru mai târziu, voi face tot posibilul ca ea să-și facă temele la școală, dar

…nu îmi voi cere iertare că ea nu ți-a asimilat valorile, pentru că singurele valori sunt cele pe care le-a stabilit Dumnezeu și niciun sistem de învățământ nu poate fi absolut.

…nu îmi voi cere iertare că nu pare să devină cine vrei tu să devină, pentru că voi avea grijă să o îndrum spre ceea ce va descoperi ea că trebuie să devină.

…nu îmi voi cere iertare că nu te crede pe cuvânt, pentru că și tu ești om supus greșelii, chiar dacă stai la o catedră.

…nu îmi voi cere iertare pentru existența ei.

O voi învăța tot ce pot despre lume, despre oameni, dar

…nu îmi voi cere iertare că nu este la fel ca tine, pentru că ea este unică.

…nu îmi voi cere iertare pentru că fetița mea nu vrea să te îmbrățișeze, pentru că eu nu o forțez niciodată să mă iubească. Tu de ce ai avea dreptul acesta?

Pentru greșelile mele, pentru cele pe care le știu și pentru cele pe care mi le vei spune, da, îmi voi cere iertare. Ție și mai ales lui Dumnezeu.

Pentru greșelile ei, o învăț și o voi învăța nu numai eu, ci mai ales Dumnezeu să își ceară iertare. Ție și mai ales lui Dumnezeu.

Dar pentru existența ei…nu, nu îmi voi cere iertare niciodată!

*Nu încerca să identifici cine este acest „tu”! „Tu” reprezintă pe toți cei care așteaptă să îmi cer iertare pentru existența copilului meu.

Cristina Tudose Chelariu

https://cristinatudosechelariu.wordpress.com/

Saul este trimis să găsească măgărițele și pentru asta străbate un teritoriu destul de mare, trece prin diferite localități, străbate ținuturi, ajungând în cele din urmă unde, de fapt îl trimitea Dumnezeu, fără ca el să știe. Planul lui Dumnezeu a fost ca Saul să ajungă la Samuel, trebuia uns ca împărat. Nu a primit anterior nici un indiciu despre ce va urma. Habar nu avea de ce aleargă aparent bezmetic, după niște măgărițe. Totuși, Dumnezeu avea un scop și inima lui era lucrată pentru scopul acesta.

Uneori și inima noastră este tulburată și nu înțelegem ce se petrece în ea. Maria, mama Mântuitorului, a fost tulburată, ținea acele lucruri și se gândea la ele în inima ei. Un plan  măreț al lui Dumnezeu, o includea și pe ea, cu un rol foarte important. Cum ar fi azi ca o logodnică, care nu s-a culcat deloc cu iubitul ei, să primească vestea că e însărcinată. Ce tulburare ar pricinui o asemenea veste? Cum să nu ți se tulbure gândurile la intervenții de felul acesta ale lui Dumnezeu.

La fel Avraam, primește vestea că la vârsta sa, aproximativ 100 de ani, soția sa va naşte un copil. O veste dincolo de logica omenească. O veste care sfida legile biologiei de două ori: vârsta și menopauza. O astfel de veste, îl face să râdă în inima sa, pe Avraam. O astfel de veste e teribilă prin efectul ei și are nevoie de explicații.

Câte situații nu ai în inima ta pentru care e nevoie de lămuriri? Lui Saul Samuel îi spune: Samuel a răspuns lui Saul: „Eu Sunt văzătorul. Suie-te înaintea mea pe înălţime, şi veţi mânca astăzi cu mine. Mâine te voi lăsa să pleci, şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta. (1 Samuel 9:19) Asta înseamnă că și în inimă Dumnezeu îl lucra, schimba, transforma, iar Saul era cam confuz.

De câte ori nu suntem confuzi cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu? De câte ori atitudinile sau vorbele oamenilor nu ne bulversează? De câte ori situațiile ivite în viața noastră nu ne năucesc? De câte ori nu am vrea să apelăm la ”văzător”, să ne ajute să ne orientăm? Și totuși nu de fiecare dată răspunsul vine atunci când îl dorim noi sau când credem că avem cea mai mare nevoie de el. La Iov de exemplu, se întâmplă o mulțime de dezastre și parcă Dumnezeu e mut, nu comunică deloc cu el, nu îi spune nimic din ”pariul” făcut pe spinarea lui. Vin și prietenii și îl dărâmă și mai tare, îl provoacă soția sa și tot nu intervine Dumnezeu, să lămurească lucrurile atunci.

Uneori am vrea detalii, am vrea să știm scopul unor evenimente sau lucruri, am vrea măcar să ni se spună că suntem pe calea bună, că lui Iov prietenii îi sugerau că a păcătuit. Am vrea să vedem măcar un mic semn, că va fi totul bine, dar nu este. Uneori Dumnezeu ne cere să mergem prin întunecime, cu credința că El e lângă noi, chiar dacă nu avem nici cel mai mic indiciu despre asta.

Două situații la poluri opuse: Saul, căruia Dumnezeu îi explică ce se petrece în inima lui și Iov, căruia Dumnezeu, nu îi explică nimic, decât foarte târziu. Bineînțeles că am vrea să fim în situația lui Saul cu sfârșitul lui Iov, dar pentru fiecare din noi, Dumnezeu are parcursul Său. Nu ne va da socoteală niciunuia. Ne va da lămuririle, pe care consideră El că trebuie să le știm și când vrea El. De la noi se cere doar ascultare deplină, fără dovezi, fără explicații și lămuriri. Acestea vor veni, doar dacă avem nevoie reală de ele.

Uneori facem greșeala de a ne duce la ”văzători”. Am vrea ca proorocii, să ne spună ce și cum, vrem noi să știm și gata. Am vrea dacă se poate să cunoaștem, chiar dacă Dumnezeu nu vrea să ne descopere și în felul acesta ne expunem pericolului de a fi înșelați, de a ne speria, de a crede baliverne, la fel ca Saul, după ceva timp, când fusese lepădat și îl cheamă pe Samuel din morți. Personal, am ajuns la concluzia că, tot Dumnezeu știe cel mai bine ce pot duce și ce nu pot duce. O ”descoperire” nepotrivită pentru mine, m-ar strivi. Oare ce ar fi făcut Iov, dacă ar fi știut că în cer s-a făcut ”un pariu” pe viața lui? Putea duce o astfel de povară? Oare nu era prea mare pentru el? Oare nu se umplea de mânie, furie sau poate mândrie, că are o asemenea postură? Nu se mânia zicând ”Bine Doamne, dar copiii? De ce trebuie să sufere ei pentru rămășagul acesta?” Nu știu ce s-ar fi întâmplat, dar sunt convins că așa a fost cel mai bine.

Poate vrei să știi ce se petrece în inima ta. Nu este rea dorința asta, dar cere și așteaptă un răspuns fără să disperi. Acceptă că Dumnezeu are uneori și răspunsuri negative, iar alteori, nu vrea să dea răspunsuri. Mai mult, citește Scriptura și vorbește zilnic cu El, vei fi surprins câte lămuriri și răspunsuri primești. Aleargă mai degrabă la Scriptură, decât la ”văzători”. Dumnezeu nu poate fi tras la judecată, El nu poate fi chemat la explicații, dar de multe ori El ne explică și noi nu înțelegem.

Continuare pe….http://www.filedinjurnal.ro/