Deşi ne-am dori, nu putem evita acele momente în care suferim din cauza acţiunilor sau a vorbelor cuiva. Iar uneori durerea resimţită pare că are de gând să rămână o veşnicie în noi. Poate însă unicul mod prin care ai putea face durerea şi toate sentimentele negative să dispară este să ierţi.
Angel Chernoff, coautoarea blogului de dezvoltare personală Marc and Angel, a dedicat un articol motivelor pentru care fiecare dintre noi ar trebui să le dăruiască iertare celor care le-au greşit. Iată câteva dintre acestea.
Iertarea ne pune înapoi la cârma propriei fericiri.Aceasta are puterea de a ne elibera de forţele mâniei, furiei şi ale resentimentelor, care ne pot afecta deciziile şi experienţele pe care le trăim în tot acest timp în care păstrăm ranchiună pe cineva.
Fiecare persoană apare în viaţa noastră cu un motiv, chiar şi cele care ajung să ne rănească. Iertarea lor este însă cea care ne oferă puterea de a înţelege lecţia pe care o avem de învăţat din experienţa unui episod negativ. Iar această lecţie învăţată prin iertare te va putea feri mai târziu de repetarea greşelii.
Iertarea deschide drumuri noi şi calea către dragoste. Nu toţi cei pe care îi cunoşti vor rămâne alături de tine întreaga viaţă, unii pur şi simplu se vor „retrage” după ce te-au ajutat să deschizi un nou capitol din viaţa ta, este de părere Angel. Iertându-i pe cei care ţi-au greşit, permiţi altor oameni noi să pătrundă în viaţa ta şi îţi oferă deschiderea necesară pentru a „îmbrăţişa” noi experienţe.
Chiar dacă poate părea puţin sarcastic, Anne afirmă că „iertarea este cea mai bună răzbunare„. Seninătatea şi sinceritatea cu care oferi iertare şi zâmbetul pe care îl afişezi pentru a pecetlui această acţiune este exact opusul a ceea ce se aşteaptă „adversarii” tăi, cei care te-au rănit şi care ţi-au provocat suferinţă. Iertarea te ajută să mergi mai departe şi să îţi construieşti o viaţă mai bună, mai frumoasă.
Iertarea aduce beneficii şi sănătăţii tale fizice. Experţii sunt de părere că acest gest contribuie la micşorarea tensiunii arteriale, ritmului cardiac, a nivelului colesterolului şi îmbunătăţeşte calitatea somnului, notează US News. De asemenea, o cercetare efectuată de oamenii de ştiinţă de la Universitatea Duke a găsit o asociere puternică între actul de iertare şi creşterea imunităţii în cazul pacienţilor infectaţi cu HIV.
Alte studii au arătat că prin iertare, oamenii îşi micşorează nivelul de anxietate, depresie sau mânie, se simt mai fericiţi, mai optimişti şi construiesc relaţii interumane mai bune.
Aşa cum nota psihologul Robert Enright, autorul cărţii Viaţa iertătoare (The Forgiving Life), „iertarea ne ajută să renunţăm la mânie, pentru ca aceasta să nu se verse asupra celor care nu au nicio vină”, citează US News.
De multe ori, atunci când ceilalţi ne provoacă suferinţă, avem tendinţa de a ne autoproteja. Nu ne vine uşor să îi iertăm pe cei care ne-au greşit şi uităm să avem milă şi înţelegere faţă de cei care ne-au făcut un rău, susţine în articolul său de peAbout.com Mary Fairchild, care este implicată în lucrarea creştină din 1988 şi autoare a numeroase articole pe teme biblice şi cărţi creştine. Ea este de părere că iertarea celorlalţi este o decizie care aparţine fiecăruia. Aceasta însă este motivată de ascultarea de Dumnezeu şi de dorinţa sa de a ne ierta unii pe ceilalţi (vezi Coloseni 3:13). Credinţa fiecăruia este cea care ne oferă puterea de a ierta chiar şi cele mai cumplite fapte, iar prin rugăciune putem să ne eliberăm de toată mânia şi furia acumulate din pricina persoanei care ne-a stârnit suferinţa.
Prin iertarea celorlalţi ne eliberăm nu numai de sentimentele negative acumulate. Ci ne apropie mai mult de Dumnezeu. (vezi Matei 6:14-16)
Categorie: FAMILIE
Poate fi mântuită femeia care își părăsește soțul și se căsătorește cu altul?
Întrebare:
Bună ziua, dle pastor! Vă rog, dacă se poate să răspundeți la o întrebare: dacă într-o căsătorie (creștină) unul din soți îi spune partenerului că nu-l iubește și merge cu altă persoană, fiind încă căsătorită, poate o așa persoană să se considere mântuită? Sub pretext că Dumnezeu nu e un monstru și El înțelege situația, că nu mai poate trăi cu persoana dată, mai ales când nici nu e pocăită persoana la care vrea să meargă? Deci, omul ăsta mai poate merge în cer sau nu, făcând așa?
Nu, așa o persoană nu se poate considera mântuită, pentru că merge în mod conștient și insistent la comiterea adulterului, iar în Epistola către Corinteni este scris:
Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. (1 Corinteni 6:9-10)
De două ori în acest pasaj se repetă că nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu oamenii care se pretind a fi creștini, dar sunt curvari sau preacurvari. Ceea ce face această femeie este preacurvie de care trebuie să se grăbească a se pocăi și să nu-și caute îndreptățiri înșelătoare. Să ia seama la îndemnul din acest text, care spune să nu se înșele. Și să nu numească această patimă adulteră că este dragoste. Dragostea adevărată te face să-i fii credincios sau credincioasă partenerului toată viața, iar atunci când îți părăsești soțul legământului căsătoriei tale și mergi la un alt bărbat, aceasta este preacurvie.
Și încă ce înșelăciune… să spui că „Dumnezeu nu este monstru ca să nu o înțeleagă”. Tocmai pentru că nu este monstru, Dumnezeu nu poate să-i treacă drept neprihăniți pe cei imorali. Fapta ei este imorală și una izvorâtă din firea pământească, despre care este scris astfel:
Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. (Galateni 5:19-21)
Ați văzut cum iarăși apostolul a spus că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Și în Epistola adresată Efesenilor a repetat Apostolul Pavel același lucru când a scris:
Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. (Efeseni 5:5)
Presupun că este cineva care încearcă să o „consoleze” pe această doamnă imorală, care își părăsește acum bărbatul, zicându-i că, „uite, Dumnezeu înțelege, El nu este monstru, etc..”. Tocmai cu privire la astfel de oameni și, având în vedere astfel de gândire, a scris apostolul Pavel următorul îndemn:
Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. Să nu vă întovărăşiţi, dar, deloc cu ei. (Efeseni 5:6-7)
Dacă această doamnă zice că este creștină, atunci trebuie să trăiască creștinește, să-i fie credincioasă bărbatului ei și să se ferească de curvie. Dumnezeu să-i dea lumină și minte sănătoasă acum ca să-și vină în fire, să se pocăiască de păcatul ei grav și să se întoarcă la soțul ei.
Mai sunt bărbați care rămân fideli soțiilor pentru toată viața?
Întrebare:
Aș vrea să vă adresez o întrebare care mă macină de ceva vreme: Mai sunt bărbați care să rămână fideli soțiilor lor pe toată perioada căsniciei, mă refer în special în ce privește privirile și gandurile lor? Într-o lume în care ispita sexuală e la tot colțul, femei îmbrăcate provocator, revistele, televizorul, internetul propagă aceleași lucruri, e posibil ca bărbatul să rămână integru mereu și mereu? Dacă chiar și David a căzut în acest păcat. Nu putem cunoaște gândurile bărbaților, dar de ce o femeie ar trebui să accepte ca soțul ei să vină acasă cu “agenda vizuală” plină de imaginile femeilor din ziua respectivă, cu gândurile și poftele lui, din moment ce aceasta este preacurvie? Tot mai mulți se complac în aceste lucruri și le găsesc de bune. Dacă tot mai puțini bărbați rămân fideli din toate punctele de vedere nevestelor lor, atunci căsnicia e mai degrabă un iad decât un “colț de rai”. E chiar atât de greu ca bărbatul să își controleze privirea, să facă un legământ cu ochii lui? ( Iov 31:1) Atâtea cărți care dezbat problema aceasta, atâta teorie pe acest subiect, dar în mod practic – nimic. Tot mai mulți se complac în aceste lucruri și le găsesc de bune. O întrebare dintr-o carte: De ce îi vine atât de ușor să se uite și atât de greu să uite ce a văzut? Mulțumesc anticipat.
Voi încerca să răspund pe rând la întrebările care le adresezi…
Mai sunt bărbați care să rămână fideli soțiilor lor pe toată perioada căsniciei, mă refer în special în ce privește privirile și gândurile lor?
Cum ai observat singură, într-o lume în care ispita sexuală este la tot colțul, unde tot mai multe femei se îmbracă provocator, unde Satana folosește și revistele, și televizorul și internetul ca să-i seducă pe bărbați și pe femei în aceeași măsură și să-i atragă în imoralitate, nu este ușor pentru un bărbat să rămână în mintea lui credincios soției. Dar, vestea bună este că și acum, ca în toate vremurile, mai sunt bărbați care rămân credincioși lui Dumnezeu și soțiilor lor în căsătorie. Degradarea morală și apostazia l-au făcut odată și pe prorocul Ilie să spună:
„Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să-mi ia viaţa.” (1 Regi 19:14)
Dar Dumnezeu după ce a anunțat pedepsele care vor veni pe cei ce au apostaziat, a mai adăugat…
Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat.” (1 Regi 19:18)
Așa este și în ziua de azi, chiar dacă poate sunt mai puțini, dar sunt bărbați care au rămas credincioși lui Dumnezeu și legământului căsătorie în care au intrat.
Nu putem cunoaște gândurile bărbaților, dar de ce o femeie ar trebui să accepte ca soțul ei să vină acasă cu “agenda vizuală” plină de imaginile femeilor din ziua respectivă, cu gândurile și poftele lui, din moment ce aceasta este preacurvie?
Deja ai răspuns la întrebare. Tocmai pentru că nu cunosc gândurile bărbaților, femeile nu trebuie să se grăbească a judeca ceea ce nu cunosc. Și ce ar fi trebuit să facă bărbații în așa caz, să-și lege ochii ca să nu mai vadă ce se întâmplă în jur? Sau să se refugieze în mănăstiri toți? Orice femeie înțeleaptă va înțelege că acestea nu sunt soluții, iar luma interioară din inima și mintea bărbatului este cunoscută doar de Dumnezeu care și poate interveni ca să aducă neprihănire și îl poate ajuta să-și controleze gândurile.
Tot mai mulți se complac în aceste lucruri și le găsesc de bune. Dacă tot mai puțini bărbați rămân fideli din toate punctele de vedere nevestelor lor, atunci căsnicia e mai degrabă un iad decât un “colț de rai”?
Da, dacă vei trăi cu un bărbat care nu a învățat să-și controleze gândurile și pasiunile lui, căsătoria se poate transforma într-un iad. Dar și dacă vei fi o soție care totdeauna îl cicălește pe bărbatul ei și îl învinuiește pentru lucruri pe care nu le cunoaște, tot nefericită vei fi. Cu o atitudine ca cea din mesaj și având convingerea că toți bărbații sunt infideli și preacurvesc în mintea lor, este mai bine să nu te căsătorești niciodată, căci tot bine nu va ieși dintr-o așa căsătorie unde îl consideri pe celălalt ratat din start.
E chiar atât de greu ca bărbatul să își controleze privirea, să facă un legământ cu ochii lui? ( Iov 31:1)
Da, nu este simplu, dar nu este imposibil. Doar bărbații care au primit Duhul Sfânt prin credință în Domnul Isus și care ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt pot să-și înfrâneze firea și privirile. Pentru ceilalți este ceva imposibil și care nici măcar nu încearcă să-și imagineze. Doar un bărbat care a intrat în Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos și a primit Duhul Sfânt va putea să facă acel legământ cu ochii despre care a scris Iov:
Făcusem un legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare. (Iov 31:1)
Atâtea cărți care dezbat problema aceasta, atâta teorie pe acest subiect, dar în mod practic nimic. Tot mai mulți se complac în aceste lucruri și le găsesc de bune.
Poate în contextul în care te afli și este adevărat ceea ce spui, dar în mod general – nu. Eu cunosc mulți băieți și bărbați (la o parte din ei le sunt păstor și învățător) care au crezut din toată inima în Domnul Isus Hristos și care au învățat să-și păstreze vasul în sfințenie. Și nici cu privire la cărți că nu ar avea efectul pretins tot nu este adevărat totdeauna. Da, presupun că unele cărți nu aduc schimbări în viețile celor ce le studiază. Vreau să recomand tuturor bărbaților cursul de studiu biblic inductiv “Cum își poate controla un bărbat gândurile, dorințele și pasiunile?” de Bob Vereen. Acesta este un curs biblic foarte practic și mulți au primit eliberare prin studierea lui. Cu bărbații Bisericii Bunăvestirea planificăm în luna iunie să facem o călătorie pe jos de trei zile, în timpul căreia vom studia acest curs. Invităm și pe alți băieți și bărbați să meargă cu noi în această călătorie dacă doresc să studieze cursul respectiv.
Și încă câteva sfaturi pentru femeile a căror soți nu-și controlează privirile…
Nu vă cicăliți bărbații și nu-i învinuiți pentru orice vă pare că sunt priviri cu tentă sexuală. Nu presupuneți lucruri pe care nu le cunoașteți și nu încercați să dominați și să controlați lumea interioară a soțului. Prin aceasta doar veți crea conflicte și vor fi ruinate relațiile. Purtați-vă cu respect cu soții și faceți-le bine în toate privințele. Dacă ați văzut priviri și purtări care vă deranjează, spuneți-i odată despre aceasta și faceți-o înțelept, dar nu cicăliți zilnic. Mai mult ca atât, rugați-vă totdeauna pentru soți ca să le ajute Dumnezeu să rămână integri și fideli. Îndepliniți-vă bine datoria de soții, pentru că Sfânta Scriptură spune că atunci când soția nesocotește datoria ei conjugală, îi dă prilej Satanei să-l ispitească pe soț. La aceleași ispite este expusă și femeia când soțul nu-și îndeplinește datoria de soț.
Și nu generalizați lucrurile. Vă place să auziți că în ziua de azi nu au mai rămas fecioare? Sau că toate femeile sunt desfrânate? Bineînțeles că nu, pentru că nu este adevărat. Atunci nu generalizați nici cu privire la bărbați. Așa să vă ajute Dumnezeu.
Împăcarea – treabă grea
Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele. Coloseni 3:19
Cei căsătoriţi cu siguranţă ştiu subiectul acesta bine şi eu la fel. Deşi nu mi-aş dori să îl cunosc, aş fi vrut ca în viaţă să nu îmi fi supărat soţia ca să trebuiască să mă împac, recunosc că a fost nevoie de împăcare. Nu zbierăm unul la altul, nu facem scandal dar supărări tot au fost aşa că a fost nevoie şi de împăcări.
Dacă ar fi căsnicia tot numai „lapte şi miere” ce bine ar fi, însă are şi doze considerabile de acreală şi necaz provenite mai ales din egoismele soţului şi ale soţiei. Uneori egoismul celor doi se ciocneşte frontal cauzând „avarii serioase” relaţiei. Puţine, foarte puţine dintre conflictele maritale sunt cele în care doar unul din parteneri e vinovat. De regulă ambii sunt tare vinovaţi şi se crează un fel de echilibru al tensiunii care e atât de bine fixat, încât e foarte greu ca unul din soţi să declanşeze „slujba împăcării”.
Am ajuns de destule ori în punctul în care să trebuiească să renunţ la „hachiţele” mele pentru binele relaţiei şi soţia mea la fel. Nu ştiu care a renunţat la mai multe şi nu vreau să fac un clasament ca să generez cumva „tensiune” 
dar un lucru e foarte clar – căsătoria înseamnă renunţare, multă renunţare şi dezbrăcare de eu. Drama e că uneori e foarte greu de dezbrăcat costumul acesta şi după ce crezi că ai reuşit se pune înapoi pe tine aproape instantaneu.
Cine trebuie să declanşeze „împăcarea” în căsnicie? Egoistul din mine zice că „cel care a început-o”, adică cel care a început cearta sau conflictul dar uneori pentru a afla cine e iniţiatorul e mai greu decât să afli cu ochiul liber câte fire de păr ai în cap. Aşa că nu e o soluţie. Cred totuşi că am greşit de fiecare dată când am aşteptat ca Ana să declanşeze procesul împăcării, pe considerentul că ea a început-o, slujba asta îmi revenea mie de fiecare dată şi am greşit când m-am aşteptat ca de la ea să pornească.
Procesul de împăcare trebuie iniţiat de cel mai matur din relaţie, asta înseamnă că de fiecare dată când ea a început împăcarea eu am fost mai egoist şi mai infantil decât ea. Procesul de împăcare e iniţiat de cel care iubeşte mai mult. Procesul de împăcare e iniţiat de cel care aplică cel mai bineScriptura în viaţa sa şi de cel căruia îi pasă mai mult de celălalt decât de sine. Să declanşezi şi să continui procesul de împăcare e dovadă de putere.
Un asemenea demers de cele mai multe ori te rupe în bucăţi. Eul din tine va fi zdrobit şi asta doare extraordinar de tare. Cine îi dă sus şi tare, că îi face plăcere să îşi vadă eul zdrobit ori nu l-a zdrobit vreodată ori e sadic. Să zdrobeşti eul înseamnă durere, o durere cruntă care îţi afectează mintea, stomacul, ficatul etc. Ei bine unele împăcări dintre soţ şi soţie înseamnă o astfel de zdrobire şi sunt foarte foarte grele.
Totuşi am senzaţia că bărbaţii sunt cei care sunt primii chemaţi să facă această slujbă. De altfel nu le spunea Pavel colosenilor să nu ţină necaz pe soţiile lor. Nu ştiu ce o fi auzit Pavel de acolo sau ce o fi văzut, dar un lucru e destul de clar, bărbaţii au tendinţa să ţină necaz pe soţiile lor (cam aşa cum fac eu uneori). De la ce? Nu ştiu, uneori „necazul” e cel mai important, nu mai contează de la ce a pornit. Cauza se estompează şi în prim plan rămâne necazul care devine aşa de important încât soţul nu mai mănâncă, e îmbufnat, e nervos, se retrage, devine sarcastic, absent etc. Ştia el Pavel ce ştia când făcea o astfel de recomandare. Probabil văzuse multe „exemplare” masculine supărate pe soţiile lor.
E foarte greu când eşti în conflict să vrei să te împaci. Adică nu „vrerea” e problema ci paşii care trebuiesc făcuţi. La un moment dat ai dori să se termine cu cearta sau cu tensiunea dar nu poţi să faci ceva sau nu ai tăria să o faci. Iubirea te imboldeşte să rezolvi situaţia şi deşi eul este deja zdrobit nu ai tăria şi puterea să acţionezi.
Cred că sunt multe de scris despre împăcare. Voi medita mai mult însă unele „trucuri” le ştiu că funcţionează. Nu sunt şmecherii ieftine ci sunt un fel de chei importante.
- Opreşte conflictul înainte de a se produce. Nu te lăsa angrenat în discuţii în care la nervi să acţionezi iresponsabil şi să agravezi situaţia.
- Vorba dulce mult aduce. Un cuvânt bun potoleşte mânia spune Scriptura şi trebuie să dispunem de acele cuvinte bune oricând şi pentru a preveni mânia şi pentru a dezamorsa bomba.
- O îmbrăţişare face cât o mie de cuvinte. În mod normal îmi sunt plăcute îmbrăţişările şi chiar tânjesc după ele dar în conflict parcă braţele îmi sunt de lemn şi picioarele de plumb. E aşa de greu să calci pe orgoliu şi să iubeşti.
- Iubire ca a lui Hristos. O astfel de iubire rezolvă destul de repede conflictul. Să iubeşti când celălalt merită cel mai puţin… unde mai încape supărare?
- Iartă-mă. Cuvântul magic nu merge totdeauna. Deja unii au automatisme, au casete înregistrate cu expresii de genul acesta şi pentru că au fost puse de multe ori benzile astea deja sunt uzate, nu mai au efect.
- Renunţare. E un aspect care trebuie să intre bine “la bibilică” oricărui bărbat şi oricărei femei căsătorite. Căsătoria înseamnă multă renunţare. Renunţare la aşteptările despre partener construite o viaţă întreagă. Renunţare chiar şi atunci cănd ai dreptate doar de dragul păcii. Renunţare la egoisme şi la a avea dreptate. Renunţare la „ştiu eu cum e mai bine”, Renunţare la: „mama sau tata aşa făceau”. Renunţare la „ ce o să zică lumea” şi mai sunt. Viaţa de căsnicie înseamnă renunţare.
Cu siguranţă azi voi medita mult la tema aceasta şi voi avea de învăţat multe. Trebuie să mă perfecţionez mai mult, să devin expert în a evita şi a dezamorsa conflicte. Ciudat este că dacă e vorba de alţii cam ştiu ce trebuie făcut dar când vine vorba de mine… e mai greu decât la toţi ceilalţi. Am de învăţat încă.
Vă doresc pace în căsnicie şi vă recomand să nu ţineţi mânie pe soţiile voastre sau pe soţii voştri.
A venit vacanţa, ce ne facem…
Deşi sunt părinte nu se poate să uit sentimentul deosebit şi “aroma” ultimelor zile de şcoală şi a primelor zile de vacanţă. S-au estompat cumva mai “în spate” însă sentimentele acelea mă încearcă de fiecare dată când elevii iau vacanţă. Era o mare veselie pe strada unde locuiam. Copiii mişunau în toate direcţiile iar seara… seara era “furnicar” toţi ţâncii, care nu trebuiau să se mai culce devreme, erau pe afară şi era o hărmălaie extraordinară.
Celor mai mulţi le veneau şi “întăriri” ba verişori ba fraţi de pe la şcoli sau diferite rude. Când “ne încingeam” la joacă apăi să te ţii. Săracii vecini… pentru noi nu conta prea tare că ei trebuie să se trezească la 4 sau 5 pentru a merge la muncă, la noi era distracţie, voie bună şi copchilărie.
Ce ne jucam… păi tot ce făceam era “AFARĂ” astea erau opţiunile; afară dacă era vreme bună sau în casă dacă ploua. Afară era cuvântul magic, toţi voiam afară. Ascunsa, cureluşa, împuşcata, prinsa, concursuri, ţările, şi câte şi mai câte concursuri de alergat de căţărat prin copaci, de putere etc. De departe deliciul meu era să fac cu “Mărdărel” harta stelelor. Aveam caiete în care desenam seara configuraţia lor si ni se părea că unele se deplasează de la o seara la alta, calculam şi socoteam de ne săreau capacele iar a doua seară ne întâlneam iar şi analizam ce calcule ne-au ieşit.
Fetele aveau un loc special în capitolul acela. Priviri timide şi fugare pe vecine sau prietenele acestora şi asta doar seara să nu fim văzuţi. Te treceau fiorii de la o simplă atingere când jucam “atinsa” sau “prinsa” iar dacă prindeai la vreun joc locul în care să ţii o fată de mână erai tare fericit şi nu prea te dădeai dusului. Nu ştiam nimic de săruturi, de pipăieli sau sex sau ştiam dar era ceva… nepermis şi chiar nu ne jucam cu astea. Un schimb de priviri între o fată şi un băiat pe atunci avea o încărcătură emoţională imensă şi de la asta erai în stare să scrii cât Eminescu sau Creangă. Nici vorbă de priviri “unde nu trebuie” acestora li se aloca maxim o fracţiune de secundă şi erau rare. Eram copii cuminţi zic eu.
Vacanţa era cel puţin la început veselie totală, satul avea zumzetul unui stup doar că la o intensitate muuult mai mare. Ziua mergeam la muncă cu părinţii, aveam grijă de animale şi trebăluiam prin curte. Nu aveam timp de plictiseală deloc iar la televizor ne adunam pe la care avea, la câte un desen înainte de ştiri cum era Macron sau Cartea Cărţilor.
Acum e iar vacanţă. Toţi copiii sunt liberi de şcoală dar nu mai regăsesc trăirile copilăriei. Cuvântul de ordine azi e: “Naşpa, mă plictisesc de mor” Toţi copiii şi tinerii, sau aproape toţi, se plictisesc de moarte în vacanţă. Să meargă la ţară pentru cei mai mulţi e ceva similar cu deportarea. Să iasă afară… plictiseală, nu mai ştiu să se joace şi dacă ies doar îşi arată unul altuia noul telefon cum ne arătam noi tenişii când aveam parte de unii noi.
Mami, mă plictisesc, ce să mai fac? este expresia auzită la mine în casă şi încă în câteva. Ei nu mai ştiu să trăiască decât în lumea virtuală. Dacă i-ai lăsa la calculator ar fi o oarecare alinare pentru ei da baiul mare e că de acolo se vor ridica şi mai plictisiţi, morţi de plictiseală. Dacă încerci cumva să îi pui la treabă rişti să te trezeşti cu reclamaţie la Protecţia Copilului sau la poliţie Fetele de multă vreme nu mai au secrete pentru că fie s-au uitat pe net la ce au vrut fie deja “au explorat” planeta Venus. De alergat… ce e aia? Mai joacă unii fotbal dar muuult mai puţini ca înainte.
Totul se învârte în jurul biroului. Dacă pentru noi deliciul suprem era “afară” pentru cei de azi el este “în casă” dacă se poate singuri în cameră şi cu laptopul pe braţe dar asta îi face tare nefericiţi pentru că “e împotriva firii” nu sunt făcuţi pentru a sta ci pentru a fi activi, efervescenţi, pentru a alerga, ţipa, zburda. Copilăria este plină de energie şi vitalitate iar îngroparea ei în virtuale nu e benefică deloc.
A venit vacanţa… ce ne facem acum? Cum putem să îi ajutăm pe copii noştri să trăiască copilăria? Iată câteva sugestii:
- Faceţi împreună cu ei un program. Cât de lejer vreţi dar să existe un program. Stabiliţi orele meselor, orele de trezire si culcare, orele de stat la computer şi orele de “trecut prin cărţi”. Programul este un mare ajutor pentru cei care se plictisesc. Ştiu că vor trece la faza următoare şi asta îi scoate dintr-o stare de plictiseală.
- Limitaţi timpul de calculator şi televizor. Copiii până în 7 ani medical au voie maxim 2 ore pe zi. Nici ceilalţi nu cred ca au nevoie de mai mult. Calculatorul îi ţine într-o stare de excitare mentală puternică şi când îi veţi scoate de acolo totul va fi foarte plictisitor pentru ei în lumea reală. Salvaţi copiii de calculator şi televizor
- Integraţi copiii în activităţi casnice. Curăţenie, ajutat pe tata sau pe mama, piaţa şi orice se mai poate face pe acasă.
- Trimite-i la mişcare. Fie la un club de sport, fie la un fotbal sau unde credeţi că se poate dar au nevoie să se mişte.
- Temele. Da, e corect ca 2-3 săptămâni să îi lăsăm cu cititul şi temele dar ulterior le face foarte bine să aibă în programul zilnic de a face cu teme cu privitul în cărţi (nu şeptica) la un program lejer dar le face foarte bine creierului lor.
- Taberele. Pe cât posibil trimite copilul în tabere. Socializează, se joacă, ştiu de u program, se orientează, cunosc oameni, au amintiri faine.
Timp pentru copii
Faceţi-vă timp pentru ei. Cea mai mare nevoie a lor este ca mama şi/sau tata să aibă timp pentru ei. Aşa se leagă relaţii durabile şi trainice care vor cântări mult. Jucaţi-vă cu ei, exploraţi, mergeţi în drumeţii, povestiţi-le “Amintiri din copilăria dvs” etc.
Fiecare părinte are libertatea să găsească soluţii pentru vacanţă, nu îi lăsaţi să vegeteze să moară de plictiseală, să nu trăiască copilăria. Ajutaţi copiii să trăiască şi nu vor uita toată viaţa vacanţele.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 