Categorie: FAMILIE

Timpul și iubirea copiilor – II

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, FAMILIE, MEDITAŢII

timpul declaratie de iubire pentru copii

Așadar, aproape orice convertire a timpului în altă valută pentru a acoperi nevoile copiilor noștri e taxată și impozitată. La conversie se pierde mult timp, efort, emoții, gânduri, vise și putere. Când timpul îl folosesc pentru a cumpăra bunuri, bani, obiecte, servicii copilului meu, eu pierd o cantitate însemnată de timp. Când am aflat asta mă gândeam cum pot face pentru a fi pierderea mai mică și singura concluzie la care am ajuns a fost că e mai eficient să îi dau lui/lor timp brut, neconvertit în altceva. Timp de calitate maximă, timp încărcat de emoții puternice, de valoare și de putere.

Am văzut că muncind îmi arătam egoismul față de copii. Alegeam varianta cea mai comodă pentru mine. Munca e grea, dar tot era mai ușor de suportat decât ceva nou. E mult mai comod se pare să muncești 12 ore pe zi, decât să îți faci timp zilnic să stai câte două ore cu copiii și doar cu ei. Asta o spun pe baza mărturiei unei mari părți din părinții care au venit la consiliere. E mai comod chiar de suportat depărtarea de casă și munca în străinătate decât investirea timpului direct în viața copiilor.

Hai să dau un exemplu la extreme pentru a ilustra situația: Dan (cel din meditarea trecută) se caracterizează a fi muncitor, dedicat dar neștiutor în a relaționa cu copiii. Pentru el e mai simplu să muncească și să aducă bani mulți acasă și astfel să poată încredința formarea copilului celor mai buni profesioniști. Așa se face că la 5 ani are și dădacă cu facultate și meditatoare care vine separat pe engleză și germană iar de la anul va tocmi pe cineva pentru matematică. Privit din afară, acest tată vrea și dă ce e mai bun pentru copiii săi. Investește în formarea lor. Mulți părinți poate și-ar dori să aibă posibilitățile sale sau să le fi avut. În realitate situația nu e foarte roz. Dorința lui Dan e ca pruncii lui să nu ducă lipsurile de care el a avut parte, ci să aibă tot ce își doresc în viață. Motivația sa e construită problematic, pe lipsurile sale din copilărie și procedura urmată e fix ca a lui. Părinții au lucrat în uzine toată viața și le-a simțit dramatic lipsa. El trece dincolo de limitele lor și după cum mărturisește își vede copiii de cele mai multe ori deja adormiți. Dan e speriat de varianta în care ar avea doar un serviciu de 8 ore și apoi să se ocupe el de copii. Ce să le spun? Ce să îi învăț? Cum să mă joc cu ei atât? Nu e pierdere de vreme? Nu mai bine muncesc și plătesc pe cineva „care se știe”? Dacă mă vor judeca copii că puteam să le ofer mai multe și nu am făcut asta?

În realitate, copii lui Dan numai biologic și legal vor fi ai lui dacă continuă așa. Emoțional nu prea vor avea legături cu el. Mai mult, șansa de a le eșua viața este imensă. Copii când au de-a gata lucrurile nu mai învață să le prețuiască. Dacă vreți mai e un pericol, acela de a pune copii pe drumul pe care vrea tata în viață, asta poate aduce multă nefericire și frustrare pentru căriscul de a nu mai trăi ei, ci tatăl lor prin ei este imens.

Dragii mei, timpul este cea mai mare declarație de dragoste pe care o putem face copiilor noștri. Ei au nevoie de prezența mamei și tatălui în viața lor zilnică, nu de prezența banilor și bunurilor cu miros de mamă și de tată. EI au nevoie să se joace cu părinții, să învețe cu părinții, să muncească cu părinții, să își observe părinții, să copieze părinții și să îi simtă fizic să se arunce în brațele lor când sunt exuberanți, să vină să li se pupe mânuța sau piciorul rănit de la căzătură. Să se cuibărească în brațele lor când tună afară sau bate vântul, să se urce „după capul lor” ca să vadă lumea ca un om mare. Au nevoie să își vadă mama și tata rugându-se, citind biblia, plângând și bucurându-se.

Copiii noștri au nevoie să ne tragă în jocurile lor, să le citim povești sau dacă sunt mai mari să le explicăm cărțile pe care tocmai le-au citit. Au nevoie să muncească cot la cot cu mama și tata ajutându-i la diferite treburi pe care mai târziu vor trebui să le facă. Din păcate copiii de azi știu la vârste fragede 2-3 limbi străine dar se tem să treacă strada să meargă la magazin să cumpere ceva. Ei au nevoie de cât mai mult timp brut, neprelucrat investit în viața lor. Ei trebuie să vadă cum trăiește mama, cum trăiește tata pentru a se antrena pentru viață.

Timpul investit direct în viața copiilor noștri este cea mai bună declarație de dragoste pe care le-o putem face. Nu vă lăsați înșelați crezând că telefonul cumpărat vă va apropia de copii, în realitate vă vor depărta după sărutarea de mulțumesc veți constatat că tocmai ați mai bătut o mare scândură în gardul de separare între voi. Nici laptopul performant nu produce apropiere ci mai degrabă să împartă același calculator cu tata sau cu mama. Nici hainele de brand nu produc apropiere, nici meditatorii plătiți. Apropierea o produce timpul brut investit în relație. Asta va face din copii noștri oameni echilibrați, oameni dezvoltați emoțional, oameni cu o inteligență emoțională mare.

Vrei să priceapă copilul tău că îl iubești? Joacă-te cu el, ia-l cu tine la cumpărături, treburi, spălat rufele sau mașina. Vrei să priceapă adolescentul sau tânărul iubirea ta? Ieși cu el în oraș la un suc, vorbește cu el, fă-l parte din viața ta, povestește-i de adolescența ta, fă temele sau proiectele cu el, condu-l până la școală sau așteaptă-l când iese. Iată câtva modalități de a investi timp brut în relația cu copiii. Astea sunt declarații de dragoste care nu se vor uita. Puțini din ei își vor aminti peste 10 ani că au avut un super telefon la 12 ani dar faptul că tata juca fotbal cu el sau tenis, faptul că îl aștepta când ieșea de la școală sau că a reparat mașina de spălat împreună cu el îi vor rămâne în amintire.

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/page/6/

Timpul și iubirea copiilor – I

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în FAMILIE, MEDITAŢII

declaratie de dragoste pentru copii1

Dan e un soț și un tată ca tine. Își iubește mult soția și copiii și face tot ce îi stă în putință pentru ei. Soția sa Dana tot așa. Au împreună doi copii unul de 3 altul de 5 ani și vor tot ce e mai bun pentru ei. Se zbat să așeze deja o viață lipsită de griji pentru ei. Seara când vin de la serviciu se uită peste copiii care de cele mai multe ori dorm deja și se roagă pentru ei ca Dumnezeu să îi binecuvânteze, apoi vorbesc cu persoana care a avut grijă de ei ca să vadă cum a fost acea zi și dacă totul este în regulă.

După ce pleacă acea femeie se uită unul la altul resemnați și cu toate că se iubesc și își declară asta, pică ambii „rupți” de oboseală în pat după pupicii de noapte bună. Ambii visează înainte de a adormi că viața asta agitată de acum se va termina și când își vor fi realizat scopul vor avea timp și de ei. Consideră că merită plătit prețul pentru binele copilașilor lor.

La prima „aruncare de privire” îți vine să zâmbești cu înțelegere și compătimire. Ce nu face un părinte pentru copii săi? Parcă deja te vezi pe tine în această ecuație și îți amintești unele detalii care sunt la fel. Poate ai tăi sunt deja mai mărișori și ai și anumite frustrări că ai făcut eforturi similare, dar apare lipsa de respect, contestarea, opoziția și aste manifestări care sunt parcă contrare efortului făcut de tine. Dar hai să nu mergem așa de departe, vreau mai întâi să privim la situația de acum a acestei familii.

De când este lumea, dragostea s-a declarat verbal de cel mai multe ori. Expresia „te iubesc” cu variantele sale internaționale e ca mai comună formă de arătare a iubirii.  Din păcate „cele două cuvinte” au devenit atât de infantile și vulgare încât avem rezerve să le mai folosim. Totuși, declarațiile de dragoste faptice sunt cele care exprimă cu mult mai mare acuratețe iubirea pe care o purtăm cuiva. Și principiul este: dacă iubesc pe cineva fac pentru el/ea ceva, mă costă, mă sacrific. În fața unei astfel de declarații de dragoste nu prea se pot depune contestații pentru că este oricum mult mai clară decât rostirea „celor două cuvinte”.

Problema este că întotdeauna mintea noastră „pornită spre rău” va căuta satisfacția sa în relațiile de iubire. Adică, dacă avem un câștig iubim, dacă nu avem niciunul, nu prea mai avem chef. În cazul celor de mai sus poate nu găsim iubire de sine, dar este. Dorința de a fi apreciați ca părinți buni, dorința de a avea conștiința liniștită că au făcut tot ce au putut pentru copii lor, dorința de a ști că nu le-a lipsit nimic acelor copii, dorința de a avea o bătrânețe liniștită după aceea, dorința de a ști copii fericiți și altele. Unele din aceste dorințe sunt legitime. Ce e greșit în a îți ști copiii îndestulați nu? Nu e greșit dar poate fi greșit dacă devine un scop al vieții.

Știți, noi credem adesea că cea mai înaltă formă de arătare a iubirii pentru copii este să le asigurăm fondul de bani îndestulător din care să aibă parte de mâncare bună, haine de calitate, școlarizare bună și altele. Cădem în plasa societății de azi care ne transmite ideea că banii pot acoperi orice nevoi. Așa se explică de ce unii părinți își sacrifică viața la muncă pentru copii lor apoi se întreabă nedumeriți: ce le-a lipsit copiilor mei?

Hai să rezumăm puțin, să reducem tot calculul la elemente de baza. A face bani, a asigura cele necesare, a asigura confort înseamnă a munci, a munci înseamnă a cheltui energie și timp. În fond, modalitatea în care noi putem arăta dragostea eficient este să jertfim viața noastră, mai exact timpul nostru, pentru persoana iubită. Uneori noi suntem persoana iubită dar în orice caz, modul în care arătăm iubirea cel mai eficient este prin oferirea de timp pentru persoana iubită. Acest timp poate fi schimbat în bani, bunuri, posesiuni, dispozitive și alte „valute” pe care le considerăm tentante. În fond, nu e rău să cumpărăm acea valută care are eficiență la o anumită persoană, dar trebuie să ne asigurăm că schimbul valutar e corect și eficient. Deci, avem singura monedă disponibilă: timpul (pentru că emoțiile nu pot fi tranzacționate) pe care nu avem nici o garanție a disponibilității și totuși, jertfim acel timp pentru a arăta iubirea cuiva. Asta înseamnă iubire.

Problema mare apare la schimbul valutar pentru o valută foarte volatilă. Nu știm dacă mai putem cumpăra și următoarea tură valută pentru copii noștri. Nu știm dacă mâine ne aparține, așadar ar trebui să cheltuim cu mare eficiență ce avem azi. Noi credem că știm „valuta” de care au nevoie copii noștri, dar întrebarea este: de unde știm asta? Piața vrea să vândă, apar reclame luminoase, presa scrie despre cele mai avantajoase valute, clipurile publicitare prezintă copii fericiți că au primit haine, electronice, case, educație, mașini, excursii, bani și altele și e o mare zarvă și gălăgie. Oferta este uriașă, toți vor timpul nostru și promit să ne dea pentru copii noștri cele mai fantastice valute, cele mai iubite și apreciate dar oare de acele valute au nevoie ei? Oare nu pierdem mult la „schimbul valutar”?

Dan și Dana au timp pe care îl cheltuie până la ultima picătură pentru copii lor care sunt foarte mici. Ei vor să se asigure că au cumpărat multă valută pentru copii lor pentru ca aceștia, când vor crește, să aibă depozit astfel încât să o ducă bine. Dar oare valuta depozitată de ei îi va ajuta pe copii lor? Continuăm mâine dacă ajută Dumnezeu.

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/page/6/

În viața de familie orgoliul și mândria sunt dușmanii cei mai periculoși

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, FAMILIE

27138

În filme – probabil și în viață, de altfel –, se întâlnește următoarea scenă: după 10-15-20 de ani, soțul și soția se află alături, în același pat, și deodată unul dintre ei înțelege că alături de el se află un om cu desăvârșire străin, cu care nu are ce să discute. Care este problema reală: faptul că la vremea respectivă nu și-a ales pe cineva cu interese apropiate sau faptul că dragostea a pierit și din această cauză deosebirea, să zicem de gusturi muzicale, i se pare o problemă foarte mare?

Înseamnă că ei n-au rămas cu nimic din experiențele prin care au trecut. În general, ce este dragostea? Cuvântul acesta acoperă trei aspecte: cel duhovnicesc, cel trupesc și cel sufletesc. Componenta duhovnicească trebuie să fie neapărat prezentă în dragostea dintre soți. Cea trupească poate slăbi, dar cea duhovnicească nu face decât să crească odată cu anii, într-o căsnicie deplină.

Ce dragoste au în vedere soții atunci când spun că dragostea a pierit? După cum se vede, dragostea trupească a trecut, iar cea duhovnicească nu s-a manifestat încă. Sau nici nu a existat… Iar de aceasta sunt vinovați chiar ei, întrucât Domnul a zis: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34). Dacă cineva vrea să iubească pe altcineva (adică să-și iubească soțul, respectiv soția), Domnul îi va da har s-o facă.

Se pune adeseori întrebarea : „Dar ce să facă dacă s-a îndrăgostit de altul?”. Fără îndoială că vom întâlni de-a lungul vieții noastre oameni mult mai frumoși, mai inteligenți, mai interesanți decât soțul, respectiv soția noastră. Domnul îngăduie să-i întâlnim pe acești oameni ca să fim puși la încercare, să dovedim că suntem creștini. Dacă rămân credincios familiei mele, îi rămân credincios lui Dumnezeu.

Nimic din ceea ce poate călca integritatea și sfințenia Bisericii casnice nu trebuie să intre în ea

Deseori, cauza divorțului are la bază influența mamei ori prietenelor (prietenilor) soției, respectiv soțului.

Atunci când, după săvârșirea cununiei, le predic tinerilor însurăței, le amintesc cuvintele Apostolului, care arată că familia este o „mică Biserică”, iar Biserica cea sfântă este și neprihănită. Ca atare, nimic din ceea ce poate călca integritatea și sfințenia Bisericii casnice nu trebuie să intre în ea.

Atât soțul, cât și soția trebuie să păzească din toate puterile această mică Biserică. Nu trebuie să le faceți confidențe deosebite altora, nici măcar cu privire la lucrurile care vă îngrijorează. Este absolut inadmisibil să discutați despre viața voastră familială cu prietenele, mai ales cu cele nemăritate. „Uite ce mi-a zis!” / „Păi, răspunde-i și tu așa și pe dincolo!” – și deja a și fost aruncată sămânța viitorului divorț! Soția nu trebuie să-și permită să-și pună nici măcar în gând întrebarea „Cum a putut să-mi zică așa ceva!?”, pentru că totul începe de la gânduri…

Același lucru se întâmplă și cu mamele. Știu câteva cazuri când mamele și-au divorțat fiicele. Cauzele principale sunt dorința de a fi singurele posesoare ale copiilor lor, și invidia, căci se întâmplă, din păcate, ca mamele nemăritate să fie invidioase – poate inconștient – pe fericirea fiicelor măritate și sapă, sapă, până când clădirea căsătoriei fiicei se prăbușește.

„Poate l-ai făcut să se simtă inferior…”

Cum să treci peste divorț, dacă el este deja inevitabil?

Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că orice om este o ființă liberă. Copiii devin foarte des altfel decât am vrea noi să-i vedem, însă acesta este dreptul lor. E copilul tău, dar nu e sclavul tău. Dumnezeu l-a făcut prin tine, însă i-a dat voință liberă. Până și copilul, trup din trupul tău, are dreptul la propria viață! Dacă părinții nu-i respectă părerea, dreptul lui la viață personală, nu va avea o relație bună cu ei. Cu atât mai mult soțul sau soția. El este alt om. Are dreptul să dispună singur de viața sa. Și chiar s-o distrugă. Lucrul acesta trebuie înțeles. Poate că este dureros, dar este indispensabil.

Căsătoria îi unește pe soț și pe soție într-un singur trup, divorțul sfâșie acest trup comun. Dureros. Se întâmplă însă ca oamenii să sufere un accident de mașină, să se îmbolnăvească de boli cumplite. Tot dureros este, dar trăiesc mai departe… Închipuiți-vă că vi s-a cangrenat piciorul. Ce este de făcut? Fără picior este foarte rău, dar el trebuie tăiat. Trebuie să te obișnuiești să trăiești fără picior.

Să treci printr-un divorț este mult mai greu dacă ții la ranchiună – împotriva soțului sau soției ori împotriva sorții, adică lui Dumnezeu… Cea mai mare piedică este în această privință orgoliul. „Cum adică, a preferat altă femeie? Ce, eu sunt mai proastă, mai urâtă?”

Foarte des omul își părăsește tovarășul sau tovarășa de viață pentru cineva care nu se distinge prin frumusețe, prin bogăție. Trebuie reflectat: de ce mi se întâmplă asta? Poate te-ai îngâmfat față de el fără să-ți dai seama?

Știu un caz: soția cu studii superioare, soțul – fără. S-au căsătorit de timpuriu. Au făcut doi copii. Și el a plecat deodată. Ea se miră: „Nu pot să înțeleg; o cunosc ce fel de femeie este, s-a culcat cu tot cartierul. Și el a plecat cu ea!?”. I-am spus: „Poate că tu, soția lui, l-ai făcut să se simtă inferior…”

Cum să aplicăm la noi înșine cuvintele: „Iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său (I Corinteni 7, 13)”?

Trebuie să-ți evaluezi forțele și să alegi cel mai mic dintre două rele. Dacă nu poți să păstrezi celibatul, poți să intri în a doua căsătorie, dar e mai bine să rămâi așa, chiar dacă prin infidelitate a păcătuit celălalt. Dacă se va căi și va vrea să se întoarcă? Poate când se va smeri și se va întoarce va deveni un soț mai bun decât era înainte de a înșela. Dar chiar dacă nu se va întoarce, păstrarea celibatului va fi mai valoroasă din punct de vedere duhovnicesc.

Dar poate că, la vârste mai tinere, se întâmplă și invers: omul „a călcat strâmb”, s-a convins că e așteptat, că poate să plece și să se întoarcă, iar data următoare va pleca și mai ușor.

Există și oameni fără conștiință. Profunzimea căderii morale poate fi oricare. Într-un asemenea caz, dacă omul pur și simplu te epuizează prin comportamentul său, dacă e lipsit de speranță, poate fi părăsit. Ce să-i faci, se întâmplă și așa: „În mine a murit totul față de el”.

În spatele acelorași cuvinte, în diferite familii se ascund situații diferite, stări sufletești diferite. Aici nu poate fi vorba de sfaturi universale. Fiecare trebuie să-și examineze situația. Recomandările pot fi doar orientative. Omul trebuie oricum să-și asculte conștiința.

Acasă

Tu ești în tabloul de familie? – de Nicolae Geantă

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, FAMILIE, MEDITAŢII

happy family

John Maxwell povestea că o vetiță de clasa I a venit acasă plină de mãndrie, fluturând un desen de la școală. „Ce ai pictat acolo?”, o întrebă tata privind curios opera micului picasso. „Portret de familie, a spus micuța. Învățătoarea ne-a dat tema asta”. Tatăl se uită surprins călipsește din pictură. „Dar eu… nu sunt în tablou”. „Tati, asta este o imagine de familie cu noi acasă, iar tu nu ești aici niciodată!”, a replicat copila. Evident ca parcă Cerul i-a turnat plumb în cap bărbatului! A trebuit să facă o curbă de 180 de grade din seara aceea.

Mulți tați, ba chiar mame, nu sunt niciodată acasă. Nu doar călătoriile, concediile fără copii ori jobul, ci și televizorul, smartfonul – acest drac online cu care ne pierdem vremea și în pat!, discuțiile interminabile telefonice cu colegii de muncă sau frați de biserică, ne fac să nu prea fim niciodată acasă, deși de familie ne despart doar pereții! Un frate bătrân, din vechea noastră biserică, e acuzat și azi de cei 11 copii ai săi că, atunci cãnd ei erau mici, el lua Biblia la subțioară și pleca în misiune!”. Uneori, chiar și preocuparea intensă cu problemele bisericii ne pot ține departe de familie (vezi situația caselor lui Samuel ori David din Vechiul Testament și e suficient).

În America (pentru că ăștia fac tot felul de statistici), un cuplu obișnuit petrece cam 37 minute pe săptămână purtând o discuție plină de sens, și de cinci ori mai mult stând în fața televizorului, spunea Bob Gass. În Romãnia, cred că timpul pierdut în fața lăzii de gunoi virtual e dublat de timpul pierdut prin cârciumi. Văd o mulțime de copii singuri la televizoare sau pe internet, făra tata, fără mama. Mai mult, zeci de mii de copii cu părinții pribegind prin diaspora după adidași, lego și faianță. Și plozii? Singuri, ori cu babacii.

Știu, familii avem, dar întrebarea este mai suntem prezenți în ele? Mai facem parte din tablou? Familia ta fără tine e ca și cum ai face un selfie în care tu să nu apari! Se poate?

Ce-ar fi să schimbi puțin macazul? Schimbă-te tu și se vor schimba și ei!

Nicolae.Geantă
Tăuții Măgherăuș, MM

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2016/07/tu-esti-in-tabloul-de-familie-de.html

Credem în Dumnezeu sau în părinți?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, FAMILIE, MEDITAŢII

cred in Dumnezeu sau in parinti

Una din cele mai mari provocări ale unui consilier este să aibă de a face cu convingeri greșite pe care persoana le-a căpătat din copilărie și care îi sabotează viața în prezent. Să ai de a face cu astfel de convingeri înseamnă multă muncă și de obicei nu se poate realiza o curățare decât parțială de ideile toxice care între timp au generat comportamente dăunătoare.

Prin credința în părinți nu mă refer doar la părinții biologici, ci la toate persoanele care au influențat valorile individului în perioada sa de formare, inclusiv la grupul religios din care face parte acea persoană. Părinte în acest articol înseamnă persoană sau grup care a pus tipare de gândire sau comportament în individ.

După cum probabil știți, noi suntem creați să ne adaptăm și adaptare înseamnă și crearea de tipare de gândire sau acțiune care ne permit să ne ușurăm activitatea decizională. Dacă facem de mai multe ori un lucru, acel lucru devine obicei. La nivel de gândire, dacă executăm o anumită logică de mai multe ori acea logică devine obicei. Dacă vorbim de partea biologică asta ajută foarte mult. Învățăm trasee, operații matematice, poezii, meserii plus alte abilități și teorii care ne ajută la trăirea unei vieți cât mai nestresate. Totuși, nu toate deprinderile noastre, nu toate șabloanele dezvoltate sunt constructive și benefice. De exemplu, dacă ne-a speriat un câine putem dezvolta frică de câini pe are să o păstrăm toată viața. Cunosc pe cineva care era să fie lovit de mașini de câteva ori din cauză că a sărit pur și simplu în stradă la auzul lătratului de câine. Aici mai putem adăuga obiceiuri nesănătoase privind alimentația, mersul, trezitul și culcatul și altele.

Când vorbim însă de tipare de gândire în ce privește psihicul lucrurile se complică mult iar dacă mai combinăm și cu spiritul e și mai greu de descurcat problema tiparelor. Tiparele de gândire pot ruina o viață sau o pot construi. Cine capătă o înțelegere a acestor tipare poate face aproape orice. De fapt, cele mai multe limite ale vieții sunt doar în mintea noastră. Sunt tipare pe care le-am primit ca atare de la părinții noștri sau pe care le-am dezvoltat ca urmare a unor condiții ale lor. Toată discuția se învârte în jurul mediului în care am crescut.

Mulți oameni pretind că sunt credincioși. Aproape toți își declară credința în Dumnezeu dar foarte puțini din ei cred cu adevărat în Dumnezeu și devin făpturi noi. Cei mai mulți din credincioși cred de fapt în doctrinele și șabloanele părinților lor de la care nu au curajul sau dispoziția să se abată. Nu este o credință a lor personală în existența și prezența lui Dumnezeu, ci o credință a cuiva care a trăit cu ceva vreme înaintea sa, de cele mai multe ori nu e nici măcar credința părinților lor biologici, ci a cuiva mai îndepărtat. Asta fac cei mau mulți oameni religioși indiferent de cultul din care fac parte. Deși neoprotestanții acuză oamenii din ortodoxie sau catolicism de „credința în tradiții” și ei se află în aceeași situație doar că sunt alte tradiții, tipare, stereotipuri.

Să încerci să gândești în afara cutiei religioase e o treabă grea și necesită sinceritate și efort. E tare ciudat să-ți pui întrebări împotriva tiparelor pe care deja ți le-ai asumat. E greu să gândești măcar o secundă critic despre „înaintașii credinței” e aproape un sacrilegiu să pui la îndoială teoriile emise de un „stâlp al credinței” de parcă acei oameni nu ar fi putut greși. Pe asta de fapt se bazează rezistența religiilor, pe neanalizarea informațiilor. Așa se face că sunt religii care numără imens de mulți membri au la origine oameni îndoielnici, imorali sau hedoniști cu acte în regulă.

Nu afirm că ceea ce credeți e greșit dar vă provoc la un efort mare. Încercați să răspundeți la întrebarea: Cred eu în Dumnezeu sau cred ce cred părinții mei? Apoi completăm: Credința părinților mai este bună? A fost o credință a lor în Dumnezeu sau le-a fost impusă?

Nu toate credințele noastre privitoare la Dumnezeu sunt „credință” unele din convingerile noastre nu au fundament Biblic, altele sunt exagerări, altele sunt diminuări. Avem nevoie de o credință personală în Dumnezeu care vine doar din relația noastră cu El. Avem nevoie ca El să fie în noi ca să putem umbla noi cu El. Asta ne dă anxietate și teamă, faptul că nu îl cunoaștem direct ci cunoaștem și credem într-un Dumnezeu al altcuiva, care poate fi Dumnezeul bun dar necunoscut de noi.

Tema asta este vastă și îmi propun să mai scriu, mai ales pentru faptul că eu însumi sunt în procesul descotorosirii de tipare nesănătoase și de construirea de tipare noi pe care Dumnezeu le construiește. Întreaga mea viață religioasă fusese construită pe tipare eronate deși principiile erau corecte, care îmi acordau mie însumi puterea de a trăi sfânt, tipare care m-au dus la eșec lamentabil și care m-au dus la prăbușire. Acum știu sigur că am credință în Dumnezeu și am credință în Hristos Isus Fiul Său, e credința pusă în mine de El nu de părinții mei. Dar tiparele vechi nu sunt ușor de destructurat și implică durere, renunțare, zdrobire. E greu să accepți că ani de zile ai crezut și ai acționat greșit. E greu să recunoști eșecul dar asta aduce eliberare. Tu în care Dumnezeu crezi?

Ioan 20:31  Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/