Categorie: FAMILIE

Ce scrie Biblia despre bărbații care le aplică soțiilor pedepse fizice?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în DILEME, FAMILIE

Întrebare:

Ce poziție aveti vizavi de fenomenul violenței fizice la care sunt expuse unele soții de către soții lor? Exista vreo relatare in Biblie despre pedepsirea fizica a vreunei neveste/femei de catre barbati/soti? Eu nu-mi amintesc si sunt in mod clar impotriva unei asemenea practici, cu atit mai mult cu cit si mama mea a avut de suferit uneori din partea tatalul meu din cauza asta…si ca in coran sint scrise asemenea practici necrestine total. Va multumesc si Doamne ajuta!

 

Raspunde la intrebare: PREOT VASILE FILAT

Da, este adevărat că în Coran bărbaților le este spus că sunt superiori femeilor și sunt încurajați să-și pedepsească soțiile  dojenindu-le, părăsindu-le în așternuturi (refuz să întrețină relații sexuale) și lovindu-le. Așa este scris în sura 4 aya 34:

Bărbaţii sunt mai presus decât femeile, fiindcă Dumnezeu le-a dat întâietate asupra lor şi fiindcă ei cheltuiesc din averi pentru ele. Femeile cinstite sunt pioase, păstrând în taină ceea ce Dumnezeu păstrează. Dojeniţi-le pe cele de a căror neascultare vă este teamă! Părăsiţi-le în aşternuturi! Loviţi-le! Nu le căutaţi însă gâlceavă, dacă vă dau apoi ascultare. Dumnezeu este Înalt, Mare. (4:34)

Cred că textul menționat este destul de clar și nu mai necesită nici o explicație.

Spre deosebire de Coran, nicăieri în Biblie nu veți găsi astfel de “indicații” date bărbaților, ba mai mult, nici măcar nu este menționat vre-un bărbat care și-ar fi bătut soția, cel putin, nu-mi amintesc eu să fi întâlnit așa ceva în Biblie. Dacă mi-a scăpat ceva din vedere, invit cititorii să mă corecteze.

În Biblie bărbații sunt învățați să-și trateze soțiile cu dragoste și să se îngrijească de toate nevoile lor. În Epistola lui Pavel către Efeseni este scris astfel:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup.” Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). – Încolo, fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.

Conform acestui text, bărbații sunt învățați să-și iubească soția

  • cum a iubit Hristos Biserică, până la sacrificiu, și să fie gata să se dea pe sine pentru ea
  • ca pe trupurile lor și să le hrănească și îngrijească cu drag
  • să nu le provoace pată, zbârcitură, sau altceva de felul acesta pentru că vor înfățișa pe soțiile lor înaintea lui Dumnezeu
  • să iubească soțiile ca pe ei înșiși

Sfântul Apostol Petru în prima sa epistolă a scris astfel:

Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor„ moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre. (1 Petru 3:7)

Iar în Epistola către Coloseni mai este scris:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele. (Coloseni 3:19)

Chiar și atunci când soțul este cuprins de gelozie față de soția lui (des prilej în care soții aplică violență fizică) , soluția era să vină la preot împreună cu soția și să prezinte problema, iar preotul apoi urma să facă rânduiala stabilită de Dumnezeu pentru a scoate la iveală vina dacă era prezentă sau pentru a o elibera pe femeie de sub învinuirile care îi erau aduse neîntemeiat.

Este trist să vedem că în țări pretinse creștine ca Moldova și România este larg răspândit fenomenul violenței fizice aplicate soțiilor de către soți. Ba încă au mai și fost răspândite proverbe ca cel care zice că “soția nebătută este ca casa nemăturată” sau ca “țolul nescuturat”. Cum s-a putut să se ajungă la așa ceva în țări creștine? Pentru că este lipsă de învățătură sănătoasă din Sfintele Scripturi și oamenii se mulțumesc cu o religie formală în timp ce trăiesc ca păgânii. Este datoria slujitorilor bisericii să dea învățătură sănătoasă bisericii. Totdeauna când soții abuzează fizic soțiile aceasta le afectează nu doar pe ele, ci și pe copiii lor și, deseori,  copiii caută soluții cum să oprească violența, iar uneori pot ajunge la extreme grave. Unii bărbați care își bat soțiile mai au și tupeul să se pretindă că sunt creștini adevărați.

Pretuieste-ti sotul – pretuieste-ti sotia!

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în FAMILIE

“Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui nevasta?” [1 Corinteni 7:16 ]

Aceste versete s-au indeplinit in viata mea, in mod neasteptat…pentru a ajunge acolo trebuie sa incep cu inceputul.
L-am cunoscut pe sotul meu acum aproape 10 ani, eu eram o razvratita ce fugise de Dumnezeu…am descoperit ca el este ateu….nu are idee despre ce inseamna Dumnezeu…si iubirea de oameni…in timp Dumnezeu s-a indurat de mine si m-am intors la el.
La inceput sotul meu nu putea intelege atasamentul meu fata de biserica si era impotrivitor si gelos pe ideea de adunare…in timp insa ateismul s-a dus si a inceput sa inteleaga mai mult, a inceput sa ii iubeasca pe unii crestini..a ajuns sa se predea..apoi…o lovitura puternica la cap i-a cauzat probleme grave si a ajuns la spital, a fost operat pe creier… am crezut ca Dumnezeu face totul pentru a-l schimba si a-l pune in lucrarea Lui…insa l-a luat in vesnicii..
Poate uneori e greu sa traiesti cu un crestin (mai mereu e greu), poate nu te intelege dar e bine sa facem tot ce tine de noi pentru a-i aduce la Dumnezeu.

“Eşti legat de o nevastă? Nu căuta să fii dezlegat.” [1 Corinteni 7:27a ]

Acum sunt singura,dar cu Dumnezeu si cu 2 fetite, vaduva la 27 de ani.. insa stiu ca Dumnezeu are un plan cu viata mea asa cum a avut un plan si cu sotul meu.
Pretuiti-va sotii si sotiile chiar daca nu sunt crestini, chiar daca mai spun cate un cuvant urat…sau fac unele lucruri care va supara…rugati-va pentru ei; va asigur ca in momentul in care nu mai sunt, veti simti lipsa chiar si a lucrurilor care va displac, poate nu poti dormi de sforaitul lui dar bucura-te ca e langa tine, in momentul in care nu ar mai fi langa tine nu ai putea dormi mai mult si sigur ar fi mai rau.
Daca ai sot sau sotie necredincioasa, pretuieste-o, pretuieste-l si fii un exemplu pentru el… daca ai sot sau sotie credincios(oasa) esti binecuvantat(a).
PRETUIESTE-O,PRETUIESTE-L!!

Ca parinte ai mari responsabilitati

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în FAMILIE

Ca sa poti sa-ti aduci copilul la Dumnezeu este nevoie mai intai de un plan bine gandit. Totul incepe inainte de nasterea lui si continua pana la maturitatea acestuia. Cineva spunea ca s-a rugat pentru sotia si copii lui inca inainte de a se casatorii si pot sa spun ca nu a fost zadarnica truda lui, are o familie minunata. In orice situatie increde-te in Dumnezeu, ca El sa-ti dea pricepere in toate lucrurile. Apoi nu te plange cand iti trimite incercari menite sa-ti asigure intelegerea necesara a lucrurilor. Roaga-te ca Duhul Sau sa-ti dea pricepere si intelepciune in experientele prin care treci.
Iata cateva lucruri care ar trebui sa le respecti in relatia ta cu el:

  1. Acorda-i increderea ta!  Spune-i din cand in cand ca tu crezi a in adanc in inima lui el vrea sa faca ceea ce trebuie, vrea sa fie fericit si ascultator, cu toate ca nu intelege de ce nu reuseste de fiecare data si ca tu si mama lui doriti sa-l ajutati in acest sens.
  2. Observa-l!  Uita-te sa vezi ce face, ce interese are. Ia parte la interesele lui si directioneaza-le. Tu trebuie sa sti ce gandeste copilul tau. Vorbeste-i despre lucrurile obisnuite si despre toate problemele vietii din ziua nasterii lui pana la maturitatea lui. Atunci vei sti ce gandeste si vei putea sa-i modelezi gandirea.
  3. Nu ridica tonul cand vorbesti cu el, nici chiar atunci cand il mustri au cand il certi!  Ai grija ca intotdeauna copilul tau sa simta bunatate si blandete ( cu toate astea trebuie sa fi ferm) in vocea ta cand ii vorbesti lui sau altor copii.
  4. Nu-l cicali niciodata!
  5. Nu-l compara cu altii atunci cand ii vorbesti!  vorbrstei doar despre ceea ce este bine si ceea ce este rau si confrunta-l cu aceste principii, nu-l compara cu altii.
  6. Fii rezonabil in ceea ce astepti de la el!  Nu atepta de la el mai mult decat poti tu sa traiesti in fata lui. Cu cat unaintam in varsta cu atat ne dam mai bine seama de ceeea ce a fost sau ar fi putut fi un motiv pentru esecurile copiilor nosti. Fi cinstit cu tine in acest sens. Aceasta este o relatie foarte importanta dintr tine si copii. Copiii nostii urmeaza mai usor exemplu faptelor decat al vorbelor noastre.
  7. Convinge-te ca stie ce astepti de la el si nu il certa pana cand nu esti cat se poate de sigur ca el a inteles despre ce este vorba.
  8. Exprima-ti aprecierea atunci cand a facut ceva bine – felul in care a raspuns sau a procedat in relatia lui cu alt copil, felul in care si-a facut temele si sa mai departe.
  9. Ai grija ca el sa stie cand ti-a facut sau nu pe plac!  Copilul ar trebui sa fie liber in relatie cu tine stiind ce astepti de la el si sa se simta bine in prezenta ta, cunoascand din experienta ca vei fi rezonabil si cinstit cu el chiar daca nu intelege si greseste.
  10. Cand greseste sau nu te asculta, clarifica lucrurile intre tine si el.Pedepseste-l dar nu-l lasa sa plece fara sa-l asiguri ca s-a rezolvat totul intre voi. Pedeapsa trebuie sa fie eficace, dar el trebuie sa simta mai apoi ca l-ai iertat si ca in mintea ta problema e rezolvata. Niciodata sa nu-i amintesti copilului greselile din trecut. Domnul spune ca atunci cand ne iarta, uita si arunca pacatele noastre in fundul marii. Tot asa trebuie sa facem si noi. Pedeapsa este eficienta doar atunci cand este insotita de iertare. Multi parinti prin pedeapsa aspra aplicata copiilor lor dovedesc ca nu-si pot ierta copilul. Nu este corect sa-ti reversi frustarile si necazurile asupra copilului tau, pedepsandu-l. Domnul in nici un caz nu procedeaza asa cu noi. Autoritatea excesiva, fara mila, fara dragoste, fara bunatate si blandete este zadarnica. Ea va produce doar teama si urafiind insotite de liosa de respect.
  11. Fii consecvent, astfel incat familia sa te poata citi, sa stie ce sa astepte de la tine si ce astepti tu de la ei.
  12. Traieste avand nadejde in Dumnezeu, fiind mereu multumitor in fata familie tale si nu numai, recunoscandu-ti esecurile si nevoile cerandu-le sa se roage pentru tine si fi intelegator fata de slabiciunile si nevoile lor asa cum este si Dumnezeu fata de ale tale.

Dumnezeu sa binecuvinteze stradania ta de a-ti creste copilul in ascultare de El, spre slava Lui vesnica.

http://valycrestina.blogspot.ro

Mântuirea copiilor mici: Cum sunt mântuiţi şi pe ce bază?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, FAMILIE

Când eram mic, mama mă lua cu ea la cimitir pentru a face curat la mormântul fratelui meu care a murit la vârsta de doi ani. De fiecare dată când mergeam, mama plângea foarte mult şi mă înduioşa atât de tare că plângeam şi eu. După ce am devenit creştin, am început să mă întreb ce s-a întâmplat cu el, unde a ajuns după ce a murit. A ajuns în cer sau în iad?
Întrebările mele sunt întrebările a milioane de oameni şi ceea ce a frămânatat mintea mea multă vreme o frământă şi pe a lor, poate chiar mai mult. Statisticile spun că 50 % dintre părinţii care pierd un copil devin foarte mânioşi, 90 % dintre femei şi 50 % dintre bărbaţi se simt foarte vinovaţi pentru pierderea unui copil, 65 % îşi pierd motivaţia de a trăi, 90 % au probleme de tulburare a somnului, iar aproape 100 % manifestă tristeţe profundă.

Ce le poate spune Dumnezeu acestor oameni despre copiii lor?

Ce răspunsuri are Biblia la această întrebare?
O sarcină din patru se încheie înainte ca embrionul să ajungă la douăzeci de săptămâni şi trei sfeturi din aceste cazuri se întâmplă în primele douăsprezece săptămâni. Cu toată tehinica medicală super-sofisticată a secolului XXI, 4.350.000 de decese infantile au loc în fiecare an. În Afganistan, 15 % dintre copii nu vor apuca vârsta de majoratului iar în Angola 20 %. Unii mor în atacurile armate, alţii de foame, alţii din cauza diferitelor boli. Ce mângâiere oferă Biblia părinţilor lor? Orice părinte are nevoie să ştie care este destinul veşnic al copilului lui.
Punctul de vedere Ortodox şi Romano-Catolic este că orice copil care moarte nebotezat să duce, fie în iad, fie în limbus infantis, care este un fel de purgatoriu pentru copii. Dar ce spune Biblia? De unde începem?

În analizarea unei probleme atât de sensibile, trenuie să ne asigurăm că lăsăm Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu să vorbească.

A. Mai întâi, trebuie să spunem că Dumnezeu ştie toate zilele unei fiinţe omeneşti. Nicio persoană nu moarte mai repede decât a hotârât Dumnezeu şi nimeni nu trăieşte mai mult decât a rânduit El. David spune: „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi vreuna din ele” (Ps. 139:16). În înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu ştie absolut totul despre noi.
B. Apoi, Dumnezeu determină destinul nostru pământesc şi veşnic. Versetul citat anterior spune că înainte de naşterea nostră, Dumnezeu a completat în cartea Lui când ne vom naşte, câte zile vom trăi, când vom muri şi unde ne vom duce. În suveranitatea Sa, Dumnezeu a hotărât şi unde vor merge copiii, născuţi sau nenăscuţi. Viaţa unui om este atât de preţioasă înaintea lui Dumnezeu încât fiecare zi este sub atenta Sa supraveghere.
C. În al treilea rând, fiecare om conceput vreodată, a fost conceput în păcat. Tot David spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Aici încep să apară adevăratele probleme, care generează cele mai dureroase întrebări. Dacă orice copil este conceput în păcat şi plata păcatului este moartea, înseamnă că şi copilul meu a mers în iad? Atunci, de ce l-a mai creat Dumnezeu, doar ca să aibă conmbustibil pentru focul iadului?

Teologii oferă câteva răspunsuri acestei întrebări.
i). Primul este cel mai simplu şi lipsit de implicaţii biblice şi sentimentale, şi anume: copiii se nasc puri, fără păcat. Există sămânţa de păcat în orice fiinţă umană, dar ea începe să încolţească abia când săvârşeşte primul păcat. Omul devine păcătos prin săvârşirea păcatului şi prin nimic altceva. (Aceasta este poziţia promovată de Pelagius undeva spre sfârşitul secolului al IV-lea d. Cr., şi, deşi a fost condamnată ca erezie în conciliile bisericeşti, ea continuă să fie promovată de unii arminieni până în zilele noastre). Însă această perspectivă, nu ia în considerare afirmaţia lui David din Psalmul 51:5, conform căreia toţi suntem zămisliţi în păcat. Noi suntem păcătoşi înainte de a ne naşte, pentru că moştenim o natură adamică păcătoasă şi, prin urmare moştenim şi vina adamică. Sămânţa păcatului este plantată în ADN-ul nostru spiritual: „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşi se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3).
ii). Al doilea face referire la o vârstă a responsabilităţii, vârstă la care copilul în mod conştient alege să păcătuiască. Dar care este vârsta aceea a responsabilităţii morale? Răspunsul celor mai mulţi este că această vârstă diferă de la copil la copil, în funcţie de dezvoltarea lui psihică, intelectuală şi emoţională. Or, dacă aşa stau lucrurile, atunci problema se complică şi mai mult pentru că intră în scenă şi categoria celor care nu se dezvoltă din punct de vedere mental (oligofrenii şi imbecilii). Majoritatea teologilor sunt de părere că cei cu un grad ridicat de retard se înscriu din punct de vedere al responsabilităţii morale în aceeaşi categorie cu copiii.
Personal, nu m-aş grăbi să iau de bună această teorie, pentru că nu are niciun suport biblic; nu întâlnim nici măcar o singură dată în Biblie o astfel de teorie. La urma urmei, cine este responsabil de vârsta la care copilul devine responsabil din punct de vedere moral? El însuşi? Nu cred, pentru că nu a ales el ca la 4, 5 ani sau 10 ani să devină responsabil. Părinţii? Nici atât? Dumnezeu? Se prea poate! Atunci, de ce nu e Dumnezeu cel vinovat pentru că acel copil a murit înainte de a avea posibilitatea de a se pocăi şi de a-şi cere iertare pentru păcatele sale? Pe lângă faptul că este nebiblică, această poziţie complică şi mai mult lucrurile.
iii). Cel de-al treilea răspuns deşi nu apare explicit în Scriptură, poate fi cel mai veridic dacă punem cap la cap mai multe pasaje care vorbesc despre Dumnezeu, copii şi mântuire. Spurgeon, omul care a încercat să reformeze teologia baptistă din Anglia, spunea că: „Doar un criminal sadic şi-ar putea închipui că Dumnezeu condamnă la pedeapsa eternă copiii mici. Din contră, Dumnezeu iubeşte atât de mult copiii, încât i-a ales din veşnicie pe toţi copiii care mor înainte de a-l putea mărturisi pe Cristos ca Domn şi Mântuitor”.
Are suport biblic o astfel de poziţie? Explicit, nu, imlicit, da. Cristos a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Matei 19:13-14). Împărăţia cerurilor este a celor ca ei. Punct! Cristos a spus-o! „Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” (Mat 18:14). Niciunul! Deşi sunt păcătoşi din momentul conceperii, Dumnezeu nu doreşte ca să piară, ci îi mântuieşte pe aceeaşi bază a mântuirii noastre: harul Său nemărginit. Ştiind toate zilele lor şi ştiind că vor fi puţine, că nu vor avea niciodată posibilitatea să-l mărturisească pe Cristos ca Mântuitor şi Domn, Dumnezeu i-a ales din veşnicie pentru mântuire şi i-a mântuit prin har, pe baza meritelor Domnului Isus Cristos de Golgota. Comentând aceste versete, marele teolog A.H. Strong (1836-1921) spune:
Cu toate că aceste cuvinte ale Domnului Isus par să vorbească despre ideea că pruncii sunt salvaţi prin neprihănirea lor naturală şi prin sfinţenia lor, fără imputarea ispăşirii binecuvântate, dată prin Cristos, ele vorbesc despre faptul că aceşti copii au parte de binecuvântările dumnezeieşti. Cu alte cuvinte, dragostea lui Cristos pentru copii este atât de mare, încât îi numeşte deja drept beneficiari ai binecuvântării şi ispăşirii Lui, iar prin aceasta, deja cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor.
D. Harul lui Dumnezeu este singura metodă de mântuire. Cum sunt oamenii mari salvaţi? Doar prin har! Cum sunt copiii mici salvaţi! Exact prin aceeaşi metodă! Unii ar vrea ca adulţii să fie mântuiţi prin har, iar copii pe baza legii. Dar Dumnezeu are acelaşi metodă pentru toţi, fie mari, fie mici. Dacă Dumnezeu ţi-a luat copilul la El, acesta este un har, pentru că nu l-a lăsat să vadă toate mizeriile acestui pământ supus deşertăciunii şi robiei stricăciunii. Mântuirea copiilor este cea mai mare dovadă a harului lui Dumnezeu. Domnul Isus a venit să caute şi să mântuiască (Luca 19:10), numele Lui este: Mântuitor (Matei 1:21), prin urmare ceea ce ştie şi poate să facă cel mai bine este să mântuiască. Chiar şi copiii foarte mici sau chiar nenăscuţi.
B.B. Warfield, marele teolog de la Princeton, spunea că: „Destinul copiilor mici este detrerminat de Dumnezeu prin alegerea Sa suverană, prin harul Său nelimitat… Poate vei spune: «Dar ei n-au crezut în Cristos!» E adevărat! Ei n-au crezut, pentru că nu puteau să creadă în pântecele mamelor, aşa că rămâne doar harul lui Dumezeu”.
Nu există nici măcar un singur pasaj în Scriptură care să vorbească despre condamnarea copiilor mici. Ştiţi de ce? Pentru că orice om care va fi condamnat la pedeapsă veşnică, va fi condamnat pe baza faptelor lui. Suntem mântuiţi prin har, dar judecaţi după faptele noastre. Ioan spune în Apocalipsa 20: „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise.

Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apoc. 20:12).

Orice om va fi judecat după faptele lui, înregistrare fiecare în parte în cărţile cereşti.

Dar copiii mici şi nenăscuţi nu au nici o faptă înregistrată în cărţile acuzării.

În dreptul lor scrie doar: „Mântuit prin har”.

Articol de la  http://www.gtgospel.wordpress.com

Ce ar merita copiii noștri?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Articole cu copii, FAMILIE

Copiii sunt minunați. Ne lăsăm uimiți de ei iar atunci când îi privim uităm de toate greutățile vieții. Sunt frumoși. Drăguți. Inteligenți. Lipicioși. Dulci.

Dar uneori sunt greu de iubit. Sunt enervanți. Cicălitori. Mofturoși. Plini de o energie care te istovește. Neascultători. Manipulatori. Și lista poate continua.

Ca și părinte îmi dau seama că am tendința să uit una din cele mai eficiente metode de iubire față de copiii mei: dragostea necondiționată.

Știu, știu! Nu-i ușor de iubit necondiționat. Dar avem un model: Tatăl nostru ceresc așa ne-a iubit pe noi. Fără condiții! Și dragostea aceasta ne-a copleșit și biruit.

Mi-am amintit zilele acestea de o conferință la care am participat alături de soția mea în anul 2003. Am învățat acolo câteva lucruri esențiale despre creșterea copiilor.

Cum aș putea și eu să-mi iubesc copiii necondiționat?

Va trebuie să fac efortul să nu mai uit câteva lucruri:

1) Băieții mei sunt încă copii.

2) Vor tinde să se comporte ca și copii.

3) Comportamentul copilăresc este în general neplăcut. Nu pot să uit nervii pe care i-am simțit zilele trecute când le-am cerut băieților mei să fie pentru câteva momente tăcuți și ei au început să râdă unul la altul necontrolabil.

4) Dacă fac ce depinde de mine ca părinte pentru a-i iubi în ciuda comportamentului lor copilăresc, ei vor reuși să se maturizeze și să-și schimbe comportamentul.

5) Dacă îi iubesc doar atunci când se comportă satisfăcător după părerea mea ( dragoste condiționată ) și dacă numai atunci le comunic dragostea mea, ei nu se vor simți iubiți cu adevărat. Acest lucru le va crea un sentiment de nesiguranță și îi va împiedica să se maturizeze și să se auto-stăpânească. Ca urmare, comportamentul și dezvoltarea lor este atât responsabilitatea mea cât și a lor.

6) Dacă iubesc doar când ei îmi împlinesc cerințele și așteptările, ei se vor simți incompetenți. Nesiguranța, anxietatea și imaginea de sine defectuoasă îi vor afecta negativ, împiedicând permanent dezvoltarea lor emoțională și comportamentală.

Cum stați cu dragostea necondiționată față de copiii d-voastră?

http://ambasadorul.wordpress.com