Într-o discuție recentă cu oameni pe care ii respect mult, a fost atins și subiectul evanghelizării și mai ales al modului de a duce vestea bună celorlalți oameni. Discuţia a gravitat în jurul celor două modalități pe care le avem la dispoziție, respectiv vorbele și faptele. Trebuie să recunosc că am fost singurul de partea faptelor, ca metodă eficientă și pe termen lung de evanghelizare, dar discuția a fost benefică ”ambelor tabere”.
În realitate, evanghelizarea doar prin una din metode, e aproape imposibilă și nu este de preferat decât în condiții extreme. Să zicem că trenul gonește de la București spre Brașov și ai în față un om, față de care Dumnezeu ți-a deschis ”ușa de cuvânt”. Acolo nu ai timp de fapte, deși măcar gesturi tot au fost văzute de celălalt la tine. Este una din situațiile pe care eu le numesc extreme, alături de cazurile în care mergi la patul unui muribund sau ești invitat ca predicator la o evanghelizare.
Dacă o luăm după termenul folosit în Scriptură ”propovăduirea” la care sunt trimiși ucenicii Domnului Isus, are de a face cu verbalizarea unor concepte religioase, cu spunerea unei vești, cu transmiterea verbală. Așadar, cei mai mulți preferă să interpreteze așa termenul, pentru că e mai simplu. Nu? E mai simplu să vorbești evanghelia decât să o trăiești! Merge treaba asta dacă ieșim pe stradă într-un sat vecin, dacă ieșim pe stradă în oraș și nu ne cunoaște lumea. Dar ar putea fi un deserviciu adus evangheliei dacă facem acest mod de evanghelizare, în zone în care credincioșii trăiesc de ceva vreme și viața lor nu a fost o evanghelie.
Dacă evanghelizarea verbală vine să completeze pe cea a faptelor este situația perfectă aș spune. Dacă propovăduirea vine la ”un suflet nedreptățit”, atunci e foarte posibil să stârnim doar adversitate.
Hai să privim modul în care se desfășoară cele mai multe din evanghelizări azi.
Comitetul bisericii sau păstorul, decide că e timpul de o nouă evanghelizare. Se dă de știre în biserică sau chiar se vorbește mai întâi cu ”invitatul”. Între timp, oamenii, enoriașii, trebuie să ”facă rost” de ascultători pentru vorbele invitatului sau ale invitaților. Pentru asta, cei mai mulți aleargă prin vecini, în speranţa să îi convingă. În această muncă de convingere, se aduce ca argument ”greutatea invitaților”, ”prestigiul cântăreților”, ”măreția programului” și alte argumente externe celui care invită. Din păcate, răspunsul la aceste invitări este tot mai slab. Ajung cel mai adesea la evanghelizare bătrânici la care le-au mai ajutat copiii noștri și cărora le e rușine să refuze, atâta vreme cât ar mai avea nevoie de ajutor. Ajung oamenii care mai cer una sau alta de pe la noi sau colegi cărora le mai împrumutăm bani până la salar. Nu zic că nu sunt suflete și că nu sunt importanţi. Spun doar că avem o problemă în a atinge omul de pe linia medie, unde de altfel e marea majoritate. În fața lui nu avem șanse se pare. Așa se face că după ”evanghelizare” începe critica că nu ne-am străduit, că s-au investit resurse și nu au fost invitați oameni, că formația sau grupul au venit degeaba și pentru a evita asta s-a dezvoltat o practică nouă. Dacă e evanghelizare la baptişti vin și penticostalii și creștinii după evanghelie și tot așa prin rotație. Că deh, nu toată ziua vine un nume mare prin oraș sau o formație bună. Și uite cum avem sala plină, dar nu ridică nimeni mâna, că doar ăștia au ridicat-o măcar odată.
E clar că undeva există o problemă mare. Și opinia mea subiectivă este că, această problemă e legată de fapte, de stilul de viață. De ce ar veni oamenii, dacă viața noastră nu diferă de a lor? De ce ar veni dacă faptele noastre nu spun despre Dumnezeul nostru? La ce? Cluburi există destule. Ca să îi ispitești trebuie să le promiți beneficii și din păcate, sau fericire, faza cu ajutoarele s-a cam dus. Oamenii nu mai sunt mișcați de afișul sau invitația pe care scrie mare ”EVANGHELIZARE”, e un termen ce a devenit deranjant și irelevant pentru ei, din cauza noastră.
Pe de altă parte, evanghelizarea prin viața trăită, are imense avantaje despre care voi scrie mâine dacă ajută Dumnezeu. Scriptura vorbește despre asemănarea între noi și sare, despre asemănarea dintre noi și lumină, cu alte cuvinte, despre modul nostru de viață exemplar printre oameni. Nu exemplar în a trăi în conformitate cu chipul veacului, ci exemplar în a trăi în deplină dependență de Dumnezeu și Cuvântul Său. Mai multe porunci găsim în Scriptură privitor la un trai exemplar, decât de a vorbi evanghelia. Viața trăită este o evanghelizare pe termen lung, cu impact în viața întregului bloc sau cartier, pe când vorba fără fapte e de impact pe moment, în cel mai bun caz.
Poate te-ai frământat mereu cu zbaterea de a vesti evanghelia și cu lipsa curajului necesar unei asemenea acțiuni. Poate ești îngrijorat că tu încă nu ai avut curajul de a invita pe nimeni la evanghelizare sau să evanghelizezi cu gura ta. Poate chiar ți se reproșează că tu nu ai spus nimănui despre evanghelie, dar vreau să te întreb altceva, ceva ce necesită trai nu vorbă. Viața ta e o evanghelie? Pentru asta nu ai nevoie de talente oratorice, de curaj de a vorbi. Ai nevoie doar să te lași stăpânit și călăuzit de Duhul Sfânt. Sunt eu o evanghelie vie acolo unde trăiesc și acționez?
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 