Categorie: „IZVOR” de GÂNDURI

Îmi amintesc de perioada în care eram un țânc în biserică și de ce se predica pe atunci. Probabil una din cele mai abordate teme după cea a răpirii era mândria. E posibil să fiu subiectiv acum, dar îmi amintesc bine aceste tematici. Poate nu au fost neapărat primele două ca frecvență, dar în top 5 cu siguranţă erau. Mândria era des condamnată și incriminată, dar într-un mod convenabil pentru predicator, adică, într-un mod care să nu îl incrimineze, pentru că în realitate, mândria era, ca și azi, infiltrată în viața de zi cu zi a fraților și surorilor. Atunci nu vedeam asta, azi o văd.

Se predica despre mândria oamenilor fără Dumnezeu, că noi aveam Dumnezeu, despre mândria celor bogați, că noi nu eram, despre mândria celor învățați, că noi nu eram, despre mândria celor cu mașini, că noi nu aveam, despre mândria celor cu funcții, că noi nu eram între ei și despre multe alte mândrii. Unele erau penalizate, doar din cauză că noi nu ajungeam la ele, nu că ar fi fost rele. Ce rău era să ai mașină, dar în optica de atunci, din mândrie îți luai. Acum, aceiași predicatori, se mândresc că le vin copiii acasă și au la întrunirile de familie, câte 20 de mașini la poartă. În fine, se predica mult împotriva mândriei pe care ne permiteam să o criticăm și puțin sau deloc, despre mândria caracteristică nouă.

De exemplu, să ai mulți copii era o mare mândrie, de comun acord apreciată și nicidecum criticată. Să postești ”nuștiucâte” zile era iar o mândrie de apreciat. Să fii predicator, mamă, mamă, ce mândrie pe părinți sau neamurile fetei pe care o curtai. Să te fi păstrat curat până la căsătorie era iar mândrie mare, când ceilalți, păcătoșii, nu erau în stare. Să fii pocăit era un alt soi de mândrie, dar din aia considerată rafinată și bună. Era o mândrie chiar să suferi că ești pocăit. Ehe, când veneai cu un incident din ăsta în fața bisericii… deși avusei de suferit, mustața îți râdea, în fața uralelor care ți se aduceau. Să ai printre părinți sau bunici, ”înaintașii credinței” era o mare mândrie. Păi bunicul meu a adus credința în sat… ehe, mai putea careva să-ți stea alături pe bancă? Nu, nu încăpea de bunică-tu, care deși era mort într-un mod onorabil, pentru credință poate, îl cărai cu tine peste tot, așa, invizibil fizic, ca să vadă lumea ce origini ai.

Erau multe motive  de mândrie necriticate, nepredicate sau mândrie bună, rafinată, acceptată. Bine, practicile acestea nici azi nu au încetat, doar s-au rafinat. Știi că religia baptistă e cea mai tare la organizare? Dacă nu știi află. Știi că religia penticostală e cea mai tare la descoperiri? Află acum. Știi că religia creștină după evanghelie e cea mai echilibrată? E timpul să afli. ”Ne mândrim cu mândrie” cu religiile din care facem parte, considerându-le cele mai tari, iar noi, care am ales acele religii, suntem la fel de tari. Spune nu ceva unui penticostal critic față de religia lui, sau unui baptist de religia lui, sau unui ortodox de religia lui. Ai încurcat-o. Dar… e o mândrie de care ar trebui să fim mândri.

Apoi mai este mândria pocăinței. Păi evlavios ca mine… nu știu dacă mai găsești pe rază de 100 de kilometri. Eu, aștept pe Domnul și strig mereu: Vino Doamne Isuse! Eu mă duc în fiecare zi la grupul de rugăciune. Eu nu am lipsit de 5 ani la nici un serviciu în Casa Domnului. Eu am 30 de ani de slujire ca pastor/prezbiter. Eu am suferit pentru credință. Eu am toți copiii credincioși. Eu am dat mâna cu președintele cultului și de atunci nu m-am spălat pe mână. Eu postesc în fiecare săptămână. Eu am postit odată 40 de zile. Eu am o relație vie cu Dumnezeu. Pe mine Domnul m-a binecuvântat cu de toate. Eu îl iubesc pe Domnul. Iată câteva din afirmațiile care pot ascunde lejer mândrie în ele și care sunt, de comun acord, acceptate și nescanate de virusul mândriei. În fapt, cele mai multe dintre ele sunt realități ale vieții care ar trebui să ne caracterizeze, în realitate, pot fi un mare motiv de mândrie îmbrăcată în evlavie.

Mândria e un păcat ”de la tata lui” direct din inimă. Lucifer pentru asta ”a luat-o pe cocoașă”, cum spunea cineva, de a ajuns pe pământ, aruncat. Mândria merge înaintea căderii spunea cineva, mai deștept ca mine, pe undeva prin Scriptură. Dacă își închipuie cineva, că la primul gest de mândrie, vine o cădere mare, se înșeală. Uneori ai voie să te mândrești mult până să cazi. Este foarte convenabil să fii apreciat, să fii în centrul atenției, să primești osanale și e tare ispititor să mai ajustezi adevărul puțin, să îi cobori puțin pe ceilalți, ca să te vezi mai bine, numai că, nu știu de ce, Dumnezeu nu tolerează mândria. Când cineva vrea să ia ceva din slava Sa, intră în concurență cu Dumnezeu și e bai.

Nu sunt nici de concepția ultra, a celor care spun mereu: ”nu mie, Domnului mulțumește-i”, ”nu eu, Domnul a făcut-o”, ”nu spune asta frate, spune Slavă Domnului” pozând într-o smerenie de toată mândria. Cred că trebuie să ne caracterizeze echilibrul și să respectăm recomandarea ”spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”

Continuarea pe…http://www.filedinjurnal.ro/

Aşezată pe o bancă de lemn din curtea frumos pavată, ascult rugăciunea tremurată a lui P. Cuvintele lui sunt simple pentru că  P. nu are prea multă şcoală… îmi taie inima pentru că, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de reale, scoase brut din sufletul lui care nu ştie să cosmetizeze. Mută, mă uit la rugăciunile mele şi le compar cu ale lui.

P: “Îţi mulţumesc, Doamne pentru că ziua de azi a fost mai călduroasă decât cea de ieri.” Iar eu ştiu că pentru el, căldura de astăzi înseamnă că nu a mai tremurat pe stradă, şi că, poate la noapte, nu va fi la fel de frig în canalizarea unde doarme el.

Eu: “Te rog să faci să fie şi azi cald.” Şi ştiu că de fapt frământ în mine gândul că aş vrea să mă pot încălţa cu pantofi şi nu cu cizme.

P:  “Îţi mulţumim pentru că am venit aici, ca să ne întâlnim cu oamenii aceştia care ne ajută.”  Iar eu ştiu că el că este recunoscător pentru oamenii care l-au găsit pe străzi şi care i-au spus despre un Tată care îl iubeşte. Nu are pe nimeni altcineva şi de când i-a întâlnit pe ei, nici nu mai caută prieteni, pentru că în lumea lui e greu să te încrezi în oameni.

Eu: “Iar m-am aşezat pe un scaun de unde nu văd bine până la amvon !” Şi ştiu că am uitat să mă bucur de cei pe care îi numesc fraţii şi surorile mele.

P: “Îţi mulţumesc, Doamne că a venit şi M. astăzi, ca să audă şi el despre cei doisprezece paşi spre vindecare despre care învăţăm aici.” Şi ştiu că P. chiar se bucură că şi alţii ca el pot veni la această casă unde sunt primiţi cei marginalizaţi. E uimitoare legătura de suflet între oamenii care suferă împreună.

Eu: “ Aaaah, am ascultat şi ieri o predică, tot despre acelaşi subiect.” Şi ştiu că la începutul vieţii mele cu Hristos, preţuiam orice cuvânt despre Dumnezeu.

P: “Te rog, Doamne, să ne ajuţi să scăpăm şi noi de patima alcoolului!” Şi ştiu prea bine cum arată P. şi M. şi toţi cei pe care îi cunosc eu în lumea lor când sunt tentaţi. Le-am auzit strigătele de atâtea ori. E atât de tare funia care îi ţine legaţi!

Eu: “A, da! Ajută-mă şi pe mine să nu mă mai înfurii aşa de lesne pe aproapele meu…mi-e ruşine că nici acum nu am ajuns un model pentru cel de lângă mine.” Şi văd că rugăciunea mea păleşte şi scade în cuvintele lipsite de viaţă pe care le spun.

P: “Ajută-ne să scăpăm de băutură ca să fim şi noi OAMENI!” Şi plâng ascunsă în gulerul hainei, amintindu-mi de zecile, ba nu…de sutele de feluri în care P. şi ceilalţi ca el reaţionează crezând că nu sunt destul de buni pentru a fi numiţi oameni. Cât doare în mine respingerea care l-a făcut pe copilul acesta mare să creadă că nu e bun de nimic! Cât doare în mine amorţirea confortabilă în care intru atât de des!

E frig. Dalele de piatră abia se mai văd. S-a lăsat întunericul… P. s-a ridicat demult de pe băncuţa de lemn. Acum e înăuntru. Mănâncă. Îl văd prin fereastra aburită. Are spatele încovoiat şi într-o mână îşi ţine căciula murdară. Cu cealaltă mână mănâncă. M. este aşezat lângă el. În faţa lor, stau doi dintre OAMENII minunaţi de la care am învăţat atâtea. Oameni care continuă să lupte în linia întâi în tranşeele din Galaţi. Împreună, stau la masă. La fel ca într-o familie. Unde cu toţii sunt oameni. Unde oamenii înţeleg chemarea din “oridecîteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” (Matei 25:40). E atât de simplu…şi fără prea multă teologie. Simplu, aşa cum sunt cuvintele lui P.

De unde stau, mă rog şi eu zdrobită: “Ajută-mă, Doamne să fiu şi eu un creştin la care să te uiţi cu plăcere. Ia bisturiul cel mai ascuţit şi taie calusul acesta urât care s-a depus pe sufletul meu. Ajută-mă să mă rog cu intensitatea cu care se roagă cel care Îţi cere “pâinea cea de toate zilele” din cauză că îi este foame şi nu poftă. Ajută-mă să Te iubesc la fel ca cel care Îţi înţelege îmbrăţişarea de Tată după ce a cunoscut un tată care l-a alungat. Vreau să nu mai uit că nu sunt cu nimic mai presus decât cel care nu ştie că nu trebuie să facă nimic pentru a fi primit printre OAMENI. Vreau să mă foloseşti în continuare pentru ca P. să afle că Tu vrei să-i spui că este prinţ şi că vrei să şadă la masă cu Tine.”

P. este un băiat de pe stradă care vorbeşte în cuvinte simple.

Eu…sunt creştinul prea obişnuit cu biserica, şi cu statutul de cetăţean al cerului, creştinul căruia i-a crescut cálus pe suflet.

Tu…cine eşti?

https://cristinatudosechelariu.wordpress.com