Categorie: „IZVOR” de GÂNDURI

De ce este dragostea atât de importantă?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă, DILEME, MEDITAŢII

De ce este dragostea atât de importantă?

“Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” (Apocalipsa 4:5)

De ce este pierderea dragostei atât de gravă? De ce Îl mâhneşte atât de tare pe Domnul nostru? De ce este ameninţarea judecăţii Sale atât de severă? De ce este aceasta o problemă de viaţă şi de moarte pentru biserica locală? Răspunsurile sunt oferite de Însuşi Hristos şi de cei însărcinaţi ca apostoli.

În primul rând, Isus a învăţat că “cea mai mare şi cea dintâi poruncă” este să Îl iubeşti pe Dumnezeu în mod complet, total şi fără rezerve – cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea (Matei 22:37-38; Marcu 12:28-34). Însumarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi a întregei slujiri religioase este dragostea pentru Dumnezeu. Aceasta este prima prioritate a credinciosului. Este motivul pentru care am fost creaţi. Nimic în viaţă nu este mai drept şi nu aduce mai multă împlinire şi satisfacţie decât a-L iubi pe Dumnezeu Creatorul şi Salvatorul nostru.

În al doilea rând, Isus a afirmat că a doua poruncă este asemănătoare cu prima: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:39). Isus face din dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproape doi tovarăşi inseparabili. El a sumarizat esenţa religiei adevărate, a spiritualităţii interioare adevărate şi a întregii conduite morale în dubla poruncă de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Propria Sa evaluare cu privire la dragoste este: “În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii” (Matei 22:40) şi “Nu este altă poruncă mai mare decât acestea” (Marcu 12:31).

Astfel, urmaşii lui Hristos trebuie să fie marcaţi nu numai de un devotament total faţă de Dumnezeu, ci şi de o slujire jertfitoare a aproapelui lor. Această dragoste faţă de semen, potrivit lui Isus, include a ne iubi duşmanii, persecutorii şi pe cei care nu sunt vrednici de iubit (Matei 5:43-48). Înainte de a citi mai departe, asigură-te că ai înţeles importanţa acestor două porunci pentru trăirea vieţii de creştin.

În al treilea rând, adevărata ucenicie necesită lepădare de sine şi iubirea Lui mai presus de toţi ceilalţi: “Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37-38). Toate celelalte relaţii, chiar şi cele mai apropiate legături de familie, devin idolatre atunci când Hristos nu este iubit în primul şi în primul rând.

În al patrulea rând, Isus le-a lăsat urmaşilor Săi o poruncă nouă: “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu… Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13:34-35). Isus arată către propriul exemplu de dragoste care se jerfeşte pe sine, ca un model pentru a ţine porunca cea nouă. În plus, El a afirmat că, prin acest fel de dragoste jertfitoare de sine pe care o vor avea unul pentru altul, lumea îi va identifica pe urmaşii Săi. Într-adevăr, dragostea “trebuie să fie semnul distinctiv al urmaşilor lui Hristos”.

Niciun filozof antic sau modern – Platon, Aristotel, Kant, Russell – nu a învăţat vreodată asemenea idei cuprinzătoare despre dragoste. Niciun om politic, de la Iulius Caesar până la Winston Churchill nu a cerut o astfel de dragoste urmaşilor săi. Şi niciun învăţător religios, fie Buddha, Confucius sau Mohamed, nu a poruncit vreodată urmaşilor săi să se iubească unul pe altul aşa cum el i-a iubit pe ei şi şi-a dat viaţa pentru ei. Niciun alt sistem teologic sau filozofic nu spune atât de mult despre motivaţia divină a dragostei (şi a sfinţeniei), nu exprimă dragostea la gradul morţii lui Hristos pe cruce, şi nu cere o astfel de dragoste aşa cum o cere învăţătura lui Isus Hristos şi a apostolilor Săi.

“Porunca cea nouă”, scrie Carl Hoch, “este acel sine qua non al vieţii creştine.” Sine qua non este o expresie latină care înseamnă “fără de care nimic”. Astfel, porunca cea nouă este un element esenţial al vieţii creştine şi al mărturiei înaintea lumii. A neglija porunca cea nouă ar face viaţa de creştin un “nimic” – ar face-o necreştină. În cuvintele profesorului scoţian de Noul Testament, John Eadie, “Nu există ceva atât de departe de exemplul lui Hristos ca o dispoziţie dură şi lipsită de dragoste.”

În al cincilea rând, Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a afirmat că “Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8,16). Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, trebuie să privim la Trinitate. În centrul doctrinei creştine a dragostei se găseşte natura triună a lui Dumnezeu. Modelul suprem de dragoste există între cele trei Persoane ce compun Trinitatea – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt – care sunt trei în unul şi unul în trei şi perfecţi în dragostea reciprocă. “Orice dragoste”, spune Kelly Kapic, “nu este nimic altceva decât o reflexie sau o umbră a dragostei intratrinitariene.” Din veşnicie a existat o relaţie socială dinamică între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt caracterizată de dragoste (Ioan 17:24). Iar noi am fost chemaţi să fim părtaşi ai acestei comunităţi sfinte a dragostei (Ioan 17:26; 14:21; 15:9-10).

Proclamaţia autoritativă a lui Ioan că “Dumnezeu este dragoste” susţine de fapt principala sa chemare la a ne iubi unul pe celălalt: “Căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7-8). Deci, a nu te iubi unul pe celălalt în familia lui Dumnezeu este un păcat extraordinar.

În al şaselea rând, Pavel a numit dragostea “o cale mai bună” de a trăi. Dragostea este virtutea principală care ar trebui să guverneze tot ceea ce facem şi spunem în viaţa noastră de creştini. Pentru a aduce claritate deplină asupra acestui adevăr fundamental, Pavel scrie:

Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună. Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. (1 Corinteni 12:31-13:3)

Într-o formă parafrazată, Pavel spune:

  • Fără dragoste, până şi limbile îngereşti sună enervant

  • Fără dragoste, a cunoaşte totul din punct de vedere teologic şi filozofic nu ajută pe nimeni

  • Fără dragoste, credinţa puternică ce îşi asumă riscuri este zadarnică

  • Fără dragoste, a da totul săracilor nu foloseşte la nimic

  • Fără dragoste, chiar şi sacrificiul suprem al vieţii cuiva este fără sens

[…]

Pavel sumarizează 1 Corinteni 13, măreţul capitol al dragostei, cu această afirmaţie: “Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” Fiecare creştin trebuie să fie marcat de credinţă, nădejde şi dragoste. Aceste virtuţi esenţiale sunt fundamentale atât pentru o viaţă regenerată cât şi pentru o biserică locală înfloritoare. Totuşi, chiar şi între acestea trei, Pavel spune: “cea mai mare dintre ele este dragostea”. Deci, fie că este vorba de roadele Duhului, fie de virtuţile fundamentale, dragostea este cea mai mare!

Fragment din cartea “Love or Die” (Iubeşte sau mori), pag. 12-17

Sursa: http://illbehonest.com/romana/de-ce-este-dragostea-atat-de-importanta-alexander-strauch

Temerile credincioșilor – II

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Temerile credincioșilor – II

Una din temerile le credincioșilor care e și evlavioasă și drăcească e teama de a pierde. Fie că vorbim de aspecte mici cum ar fi pierderea unei sume de bani, a unui bun sau din cele mai serioase cum ar fi pierderea unei relații a unei funcții, a unui loc de muncă apoi pierderea sănătății, capacităților, copiilor, soției sau soțului, vieții.

Ar fi așa de multe aspecte de lămurit la acest capitol că mi-ar lua zile să scriu pe scurt despre ele. Temeri care deși par normale nu sunt deloc, deși par mici ne sabotează viața, deși par foarte întâlnite sunt totuși distructive. Voi încerca să scriu pe scurt despre unele din ele, din gama pierderii.

În consiliere numim „doliu” cel mai adesea pleiada de trăiri de după o pierdere. E un termen oarecum generic dar nu privește doar pierderea cuiva drag când acesta a murit ci orice fel de pierdere, chiar și cea a serviciului sau a pisicii deoarece emoțiile și sentimentele trăite sunt aproape aceleași diferind ca intensitate și durată în funcție de mulți parametri. Starea de doliu poate dura o anumită perioadă și să fie bună. E nevoie de trăirea doliului și nu e indicată negarea sa sau reprimarea emoțiilor și sentimentelor. În acest fel omul se vindecă, precum și corpul în urma unei răni are anumite procedee de autocurățire, protecție, sensibilitate etc.

Dacă perioada de doliu a cuiva în urma pierderii experimentate e prea mare înseamnă că ceva nu e bine. Așa cum ne alarmăm dacă o rană se închide greu și nu se cicatrizează, tot așa și în cazul doliului dacă durează prea mult ne indică o problemă ce impune atenție.

Problema mare cu temerile este că ne fac să trăim o parte din doliu înainte de a pierde acel ceva la care ținem. Practic nu ne mai putem bucura de ce avem, nu mai putem mulțumi pentru ce avem întrucât simțim deja senzațiile specifice perioadei în care nu vom mai avea acel lucru sau nu vom mai fi în acea situație.

TEAMA DE A PIERDE SOȚUL SAU SOȚIA

Tot prin exemple mă exprim mai bine. Teama Mirelei în urma consilierii maritale în care a fost împreună cu soțul era că îl va pierde. „E prea bine ca să fie adevărat” așa că, deși relația lor mergea bine de aproape un an și mergea spre mai bine, ea era cuprinsă de o depresie specifică doliului prelungit. Se temea că își va pierde soțul, de fapt aproape programa acea pierdere. Se temea ba că î-l va seduce alta, ba că va avea un accident, ba că se va sătura de ea și va pleca în lumea largă și teama era așa de reală încât fura aproape complet bucuria relației bune din prezent.

Teama de a pierde soțul sau soția am depistat-o în multe persoane care au venit la consiliere. Dacă înainte posibilitatea de a pierde soțul sau soția avea o incidență redusă, astăzi se întâmplă așa des și așa ușor că nu poți să nu iei serios în calcul și aspectul acesta. Înainte te temeai să nu moară, să nu se îmbolnăvească dar azi divorțurile curmă mai ceva ca epidemia de ciumă viețile multor familii. A devenit foarte ușor de divorțat și e la îndemâna oricui așa că teama de a pierde pe cel drag există și trebuie să facem ceva cu privire la ea. Trebuie să ducem situația de la teamă la grijă astfel încât să nu trăim paralizați de frică ci să ne putem bucura de prezent făcând în același timp tot ce ne stă în putință pentru a preveni o asemenea pierdere.

Având des discuții pe teme familiei cu oamenii ce vin la consiliere sunt întrebat ce rol are credința în toată treaba asta? Pe noi nu ne păzește Dumnezeu? Iar răspunsul meu e descurajant oarecum pentru cei mai mulți: Dumnezeu va de biruință celor ce își păzesc căsnicia, nu se angajează să împlinească nevoile soțului pe care trebuie să le împlinească soția și nici nevoile soției de care trebuie să se îngrijească soțul decât în situații extraordinare. Cu alte cuvinte un soț sau o soție care își tratează biblic relația maritală vir primi puterea, inspirația și vigilența necesară pentru a își păzi căsnicia. Pentru cei ce nu au acest scop Dumnezeu nu se angajează să fie paznic.

Și totuși soția sau soțul nu sunt veșnici. Ei la un moment dat vor pleca fie prin moarte fie că vor decide să plece sau că vor fi „furați efectiv” 😊. Ce fac eu atunci? Ei bine, până atunci există azi. Ce se poate face azi trebuie făcut. Lasă mânia, părăsește iuțimea, lasă îngrijorarea și trăiește viața cu nevasta/bărbatul tinereții tale. Făcând asta nu va alege să plece, va vrea să rămână lângă acel om calm, iubitor, protector, atent, credincios. Nimeni nu pleacă de lângă o nevastă iubitoare de lângă un bărbat iubitor, numai moartea poate smulge pe cel drag în asemenea contexte. Și da, moartea vine la un moment dat dar când va veni eu voi fi gustat deja din plin viața cu nevasta mea. E dramatic când vine prea devreme, dar mai dramatic este să nu te bucuri anticipând acel moment. Ajunge zilei necazul ei. Dacă ne temem să pierdem acționăm greșit și vom vedea ulterior cum și de ce acționăm greșit.

Sursa: https://www.filedinjurnal.ro/2017/04/20/temerile-credinciosilor-ii/

Temerile credincioșilor – I

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Temerile credincioșilor - I

Viața de pe acest pământ e una tare nesigură. Ce avem azi putem pierde aproape instant și mâine să nu mai avem. Banii, bunurile, sănătatea, putințele, frumusețea, cunoștințele, relațiile și chiar viața stau mereu sub semnul incertitudinii și există mereu riscul să le pierdem. Nu putem avea siguranță absolută pe nimic.

Așa se face că s-au inventat asigurările. Se pot asigura casa, mașina, pensia, sănătatea dar și alte chestii mai puțin întâlnite în acest domeniu cum ar fi: buzele, vocea, sânii femeilor, picioarele, câinele, frumusețea și multe alte lucruri sau aspecte la care oamenii țin mult din cauză că le sunt dragi sau din cauză că le asigură un oarecare confort financiar sau material ori prestigiu. Unele  asigurări sunt obligatorii și vrei nu vrei ți se asigură sănătatea (ce bine ar fi) sau pensia dacă lucrezi (dar nu mai apuci să o încasezi).

De ceva vreme nouă ca români ne merge bine, nu perfect, nu ca în alte țări dar ne merge bine. Mult mai puțini oameni fac foamea, tot mai mulți s-au transformat din producători consumatori. Magazinele au multe case de marcat și o mare parte din timp ticăie scannerele continuu. Nu am avut conflicte militare iar conflicte interne deși au fost nu au răbufnit. Calamități naturale au fost puține și izolate nu au afectat decât puțini oameni sau gospodării. Cu alte cuvinte în ultima vreme nu prea am pierdut ci am adunat iar aceasta stare oferă un confort plăcut și nu am vrea să se schimbe.

În ultimii ani acea siguranță că totul va fi bine a fost atacată constant pe multe fronturi. Pe undeva datorită comunismului aveam ca națiune o încredințare că ne merităm și noi partea de bine, de progres, pe de altă parte acest progres a fost mic față de așteptările noastre dar ne-am obișnuit așa până la urmă. Probleme mai mare e că de ceva vreme ne simțim în pericol de a fi deposedați (daca am posedata vreodată) de bunuri, pace, prosperitate. Ne simțim amenințați de prezența tot mai vizibilă a islamiștilor în Europa, pe care o considerăm de ceva vreme a noastră. Ne simțim în pericol cu mișcările geopolitice vechi cum ar fi relația SUA – Rusia care se tot hârâie și tot își demonstrează potența una alteia fie prin mutări de trupe fie prin intervenții prin diferite țări. Tot acest cadru e completat de tot felul de alte conspirații mai mult sau mai puțin fondate cum ar fi cele legate de medicamente, vaccinuri, alimente modificate generic, digitalizarea diferitor documente, avansul extraordinar al tehnologiei etc. parcă ne transmit o sezație puternică de pericol.

Dacă privim la parcursul ultimilor ani vom constata că e foarte efervescent. Aproape nimic nu a mai rămas din calmul secolelor trecute. Totul se întâmplă repede și ne afectează fie că vrem fie că nu vrem. Asta ne injectează o cantitate periculoasă de stres și temeri în minte și ne face să devenim anxioși și temători. Eu recunosc că adesea mă trezesc că nu mă pot bucura de viață pe principiul că „oricum nu va rămâne”. Cineva spunea ceva de genul „cânt pare prea frumos să fie adevărat ori e minciună ori se va termina repede de tot”. Știu, nu sunt un model la acest capitol dar am si eu temerile mele de care nu mă tem (ce ciudat) dar care nu mă lasă să mă bucur de viață uneori pentru ca nu cumva bucurându-mă să fiu tare dezamăgit ulterior, așa că logica mea defectă zice: „decât să te bucuri și apoi să fii dezamăgit tare, mai bine las-o moartă” sau „una e să cazi de la etajul 10 si alta e să pici de la parter”.,

Și dacă aș avea doar eu temeri m-aș întări și îmbărbăta de la frați și surori, dar cam toată lumea e anxioasă. O anxietate că ne face să fin plouați mai tot timpul și iritați dacă cineva se ia de stilul nostru de viață. Asta face ca mulți să prefere izolarea și retragerea în locul socializării. Foarte vulnerabili devenim datorită fricilor și relațiile cu cei din jur ne pot provoca răni extraordinar de repede, ca la cei cu hemofilie, rana se face ușor și se vindecă greu.

Da da, dar cum stă treaba cu credința?

Ei bine credința se pare că ne este bolnavă întrucât cel puțin în mediile neoprotestante s-a predicat o credință care are de a face cu viața de după moarte și despre viața „de aici” numai rele, restricții, limitări etc. De fapt mesajele cel mai adesea predicate nu au abordat viața pământească decât la aspectul legal: ce să faci, cum să faci, de ce să faci și reversurile lor cu „nu” în față. Despre bucuria de a trăi pe acest pământ mai nimic, despre plăcerea de a trăi această viață rânduită de Dumnezeu iar puțin, despre plăcere în general se vorbește acuzativ și insuflând vinovăție. Așa se face că avem credință gata de jertfă când vine vorba de Dumnezeu, viața veșnică, mărturie dar care aproape nu ne ajută când e vorba de aici, azi, acum deși și astea fac parte din același plan măreț al lui Dumnezeu.

Avem o disperată nevoie să ne apucăm serios de studiu pe acesta temă. De regulă teama vine din neștiință și din necredință. Ca să dispară avem nevoie de informare din scriptură iar acolo unde nu ține de informații avem nevoie de o credință care să aibă incidență deopotrivă și asupra celor veșnice și asupra celor trecătoare. Prea am apucat o credință schizoidă și disproporționată în care se manifestă autismul spiritual, trăim în altă lume ignorând prezentul și uneori negându-l.

Nu închei înainte de a spune câteva din plăcerile pe care le am pe acest pământ pentru a înțelege cadrul mai bine: ceai, dimineață, rouă, adiere, prospețime, rufe spălate, cafea, lavandă, primăvară, cireșe, harbuz, munte, cascadă, zâmbet, mulțumire, flori de câmp, poze alb-negru, dantele, vintage, plimbare, simplitate, seară de vară, curăție, ploaie, ploaie, ploaie. (continuăm)

Sursa: https://www.filedinjurnal.ro/2017/04/19/temerile-credinciosilor-i/

Cronologie din Saptamana Patimilor – Miercuri – Revolta împotriva lui Mesia

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Miercuri – Revolta împotriva lui Mesia

Autor: Johnathon Bowers

„Atunci Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la conducătorii preoţilor ca să-L dea pe mâna lor.” (Marcu 14:10)

Preoții cei mai de seamă L-au vrut mort. Dar ei nu-L puteau ucide în aer liber. Nu, oamenii L-au plăcut prea mult. Și imaginea lor publică era deja destul de fragilă. Isus a văzut asta.  Curățirea Templului. Pildele. Rezolvările Lui istețe la orice capcană verbală pe care ei ar fi putut s-o scoată înainte. Aveau nevoie de o modalitate de a se năpusti asupra Lui în particular. Și trebuiau să o facă rapid.

El era în Ierusalim, deci a sosit timpul. Dar Paștele urma să fie în două zile. Două zile. Ce vor face?

În acest moment, în Marcu 14, lăsăm preoții de seamă cu setea lor de sânge și cu mâinile pline de griji și ne îndreptăm atenția spre o casă din Betania, doar la câțiva kilometrii de Ierusalim. Simon leprosul găzduia o masă. Isus, ucenicii și alții ședeau în jurul mesei. Și apoi, a venit ea. Ioan 12:3 ne spune că femeia a fost Maria sora lui Lazăr, dar Marcu se mulțumește fără să-I spună numele: „A venit o femeie care avea un vas de alabastru, plin cu mir de nard curat, foarte scump. Ea a spart vasul de alabastru şi a turnat mirul pe capul lui Isus.” (Marcu 14:3)

Foarte costisitor. De fapt, pentru unii de la masă, era prea costisitor.

    Trădător printre cei doisprezece

Valoarea salariilor timp de un an a căzut din acel vas. Iar pentru unii dintre invitați, parfumul care a umplut sala a devenit duhoarea unei oportunități pierdute. „De ce a fost mirul irosit așa?” s-au plâns. „Căci mirul acesta s-ar fi putut vinde cu peste trei sute de lei, iar banii să fie daţi săracilor!” (Marcu 14:4-5) Prostii. Lor nu le păsa de cei săraci. Ceea ce vroiau cu adevărat era o pungă plină cu monede pentru bugetul de binefacere. Cel puțin, asta e ceea ce a vrut Iuda. Vânzarea mirului i-ar fi dat o pungă proaspătă de fonduri din care să fure (Ioan 12:6).

Isus a certat murmurul, mai mult decât a făcut certat Marea Galileii. Dar revolta era în mișcare. Marcu mută accentul său narativ din Betania înapoi la preoții cei mai de seamă. Iuda, spionul, fiind tărăgănat de cei doi kilometrii înapoi la Ierusalim, a găsit liderii religioși în vizuina lor. Poate că clocotea din cauza rușinii pe care a avut-o la casa lui Simon. Poate dragostea sa pentru bani i-a întunecat gândirea încât el nu a putut trece peste risipirea pe care tocmai o văzuse. Și nu doar risipire, ci risipirea pe care Isus a aprobat-o. „Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine!” a spus Isus. „Mi-a uns trupul mai dinainte, în vederea pregătirii Mele pentru îngropare.” (Marcu 14:6-8)

Poate că Iuda a fost atât de agitat de aceste cuvinte încât i-a sărit țandăra și s-a întors înapoi pe drumul spre Cetatea Sfântă. „Bine, Isus. Ești pregătit pentru înmormântare? Mă voi asigura că veți obține una. La urma urmei, mi-ar părea rău să văd acel mir irosindu-se.”

    Treizeci de arginți

Photo credit www.tawicolleges.com

Și așa, Iuda a oferit preoților soluția pe care o așteptau: își va trăda Stăpânul. Dar nu fără ceva în schimb. Marcu, pur și simplu, consemnează faptul că preoții cei mai de seamă au promis să dea bani lui Iuda (Marcu 14:11). Cuvântul „promite” sugerează că Iuda nu a fost surprins de ofertă. Se pare că el i-a presat pe preoți pentru plată. Matei ne spune la fel de mult, de fapt că: „Atunci unul dintre cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la conducătorii preoţilor şi i-a întrebat: „Ce vreţi să-mi daţi ca să-L dau pe mâna voastră?” Ei i-au plătit treizeci de arginţi.” (Matei 26:14-15)

Drama din Marcu 14 se învârte în jurul a două personaje – femeia și Iuda – și reacțiile lor opuse în fața lui Isus. Dar există un al treilea personaj, un potrivnic atât de sinistru cât și de ascuns.

Banii.

Observați cât de repede Iuda și colegii săi, oamenii nemulțumiți, sunt în măsură să aprecieze valoarea mirului la casa lui Simon. Fiind cămătari veterani, aceștia puteau intui dintr-o ochire cât de mult valora un lucru. Mirul de abia își părăsise vasul, iar ei deja calculau: „Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de lei.” (Marcu 14:5)

    Orbi față de valoarea lui Hristos

Și totuși, ironia din Marcu 14 este că Iuda a putut vedea valoarea mirului turnat pe capul lui Isus, dar nu a putut vedea adevărata valoare a lui Isus. Iuda a fost un cămătar care suferea de cataractă. De aceea el a fost atât de ofensat pe acea femeie. Femeia, pe de altă parte, a putut vedea atât valoarea mirului cât și valoarea lui Isus. De aceea, ea a spart vasul de alabastru.

Miercurea dinaintea vinderii lui Isus este un memeto tragic al versetului din 1 Timotei 6:10: „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, iar unii, care au tânjit după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri.”

Dar miercurea dinaintea vinderii lui Isus este, de asemenea, plină de speranță, pentru că ne arată că frumusețea lui Isus poate rupe vraja câștigului financiar. Acesta este mesajul femeii pentru noi, un mesaj pe care Isus a vrut ca noi să-l auzim din nou și din nou: „Adevărat vă spun că oriunde va fi vestită Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut această femeie, în amintirea ei.” (Marcu 14:9)

Sursa: www.desiringgod.org via Resurse Crestine

https://rodiagnusdei.wordpress.com

Născut Golanu… caut mântuire!

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, Interviuri

  • IMG_1860
  • Partea introductivă

Era într-o după amiază de noiembrie, când eram adunați vreo 50-60 deținuți în clubul de pe secția a V-a a penitenciarului. Predica cu putere un frate drag care, la rândul lui, L-a cunoscut pe Dumnezeu într-o pușcărie. La un moment dat, către finalul mesajului, a întrebat dacă este cineva care dorește să se roage pentru el înaintea Domnului. Din grupul de deținuți, cineva a ridicat o mână.

 

– „Cum te numești?”, a întrebat fratele.

– „Golanu”, a răspuns deținutul.

Fratele a deschis larg ochii și l-a întrebat din nou:

– „Golanu te cheamă; ăsta e numele tău?”

– „Da”, a răspuns deținutul.

– „Bine atunci”, zise fratele; „spune-mi celălalt nume”.

– „Gheorghe”, zice colegul meu iar fratele a ridicat mâinile spre cer și a început să se roage, zicând: „Doamne, ai milă de Gheorghe”.

Ne-am rugat cu toții pentru el. Câteva luni mai târziu, Golanu Gheorghe îl mărturisea pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor personal în apa botezului. Dumnezeu a lucrat și încă o face la inima colegului meu. Mai multe detalii despre viața lui și cum Dumnezeu i-a vorbit personal, vă las să citiți în rândurile care urmează. Este bine să le aflați direct de la el.

Am încercat așa cum am făcut-o și altădată, să pun mărturia acestui frate într-un interviu. Făcând lucrul acesta, este mai ușor atât pentru el cât și pentru mine, și de asemenea, pentru voi cei care citiți aceste rânduri. Nu pot spune dacă a ieșit bine sau rău, pentru că nu am experiența unui jurnalist, însă am încercat din toată inima să scriu ceva care să fie de folos, iar ceea ce nu am putut face, știu că va face Domnul Iisus Hristos în care mă încred. Am auzit această replică și o voi folosi și eu: „Dacă a ieșit, dați slavă lui Dumnezeu; dacă a ieșit rău, dați vina pe mine”.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Ghiță Ignat: Cum te numești, câți ani ai și de unde vii?

Golanu Gheorghe: Mă numesc Golanu Gheorghe, am 38 ani și sunt născut în comuna Ungureni, jud. Botoșani. În acest moment, mă găsesc încarcerat în penitenciarul Botoșani.IMG_1864

Ghiță Ignat: Pare să ai un nume predestinat. Când spui Golanu unui om care se află în detenție, pare că ai spus totul.

Golanu Gheorghe: Ce-i drept, am avut mult de suferit din cauza acestui nume. Dar, este numele meu de familie pe care l-am moștenit de la părinții mei și-l voi duce mai departe.

Ghiță Ignat: Crezi că acest nume ți se potrivește? – Gheorghe a zâmbit pentru o clipă, apoi a încruntat sprâncenele și mi-a zis:

Golanu Gheorghe: A fost o vreme când acest nume mi se potrivea ca o mănușă. Asta se întâmpla cu ceva timp în urmă. Acum vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru că Golanu a rămas doar un nume în cartea de identitate.

20161106_122417

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ghiță Ignat: Spune-mi, te rog, câte ceva despre locul de unde vii, familia ta, despre copilărie …

Golanu Gheorghe: Am crescut la câțiva km de Botoșani, în satul Borzești, fiind al doilea copil al familiei Golanu Gheorghe și Elena. În total, suntem 6 frați (doi băieți și 4 fete) crescuți într-o familie modestă, de doi părinți care ne-au iubit și ne iubesc și astăzi. Nu a fost ușor; dimpotrivă, chiar foarte greu de multe ori. Părinții s-au sacrificat mult pentru noi, dorindu-ne doar binele în viață.

Țin minte că mama suferea de mai multe boli și stătea mult internată în spital, tot greul gospodăriei fiind pe umerii tatălui meu. Însă, el fiind angajat la stat era plecat mai tot timpul cu munca, așa că ne-am crescut între noi copiii, unii pe alții.

Ghiță Ignat: Să înțeleg că copilăria nu a fost tocmai ușoară. A trebuit să muncești de copil.

Golanu Gheorghe: Mama fiind prin spitale iar tata plecat mai tot timpul la serviciu, trebuia să am grijă de cei mai mici, împreună cu fratele meu mai mare. Spălam rufele, făceam curățenie, făceam mâncare, îi schimbam pe cei mici, tot ceea ce era de făcut la o gospodărie. Țin minte că odată s-a îmbolnăvit vaca pe care o aveam și de unde ne hrăneam. Tata a dat-o la abator, dar pentru că era bolnavă, a primit puțini bani pe ea. Neavând să pună alți bani pentru diferență, nu am reușit să cumpărăm o altă vacă. Pentru că surorile mele mai mici încă aveam nevoie de lapte, am început să muncesc cu ziua prin vecini, fiind plătit în litri de lapte. După o zi de muncă, primeam cam 2 litri de lapte.

Ghiță Ignat: Spune-mi, te rog, cum au decurs lucrurile mai departe.20161106_122424

Golanu Gheorghe: La vârsta de 14 ani am primit buletinul în mână. Când am văzut acel act de identitate, am răsuflat ușurat știind că din acel moment, pot pleca oriunde. Aveam de ceva vreme în minte să plec cât mai departe în lume, să muncesc și să-mi fac un viitor pentru a-mi putea ajuta mama bolnavă și surorile mai mici. La scurt timp, am aflat că lângă Ploiești este nevoie de forță de muncă la cules de struguri și că era bine plătită. Câțiva vecinii noștri plecaseră deja acolo. Cu buletinul în mână mă simțeam deja bărbat, așadar am luat decizia de a pleca la Ploiești. Părinții mei au aflat că sunt acolo la muncă printr-o scrisoare câteva săptămânii mai târziu. După ce s-a încheiat sezonul, m-am întors cu ceva bănuți acasă. Mi-am cumpărat pentru prima dată haine noi și am dat ceva bani și părinților din câștigul meu. Eram atât de bucuros și mulțumit de mine și simțeam că în sfârșit pot face și eu ceva util.

Ghiță Ignat: Te-ai întors după aceea la cules de struguri?

Golanu Gheorghe: Nu m-am întors la Ploiești, ci am plecat spre Ardeal, din dorința de a câștiga mai mult. Prinsesem deja gustul banilor, auzisem că lucrând în construcții, în vestul țării ești plătit mult mai bine ca la culesul strugurilor.

Ghiță Ignat: Ce a urmat după ce ai luat această hotărâre?

Golanu Gheorghe: Am ajuns la Arad. Acolo aveam o verișoară primară din partea mamei mele și ea s-a oferit să-mi ofere găzduire și, de asemenea, m-a ajutat să găsesc un loc de muncă. Lucrurile au început să intre pe un făgaș normal. Munceam mult în condiții foarte grele, dar eram plătit bine ceea ce mă bucura și mă ambiționa să continui.

Ghiță Ignat: Câți ani ai muncit acolo?

Golanu Gheorghe: În jur de 2 ani de zile am muncit pe brânci. Pusesem bani deoparte, trimisesem și acasă ceva bănuți, învățasem meserie… așadar, mi se întrevedea un viitor bunicel.  Toate acestea până într-o zi …

Ghiță Ignat: Pare că obținusei ceea ce îți doreai când erai copil. De ce toate până într-o zi? Ce s-a întâmplat?

Golanu Gheorghe: Departe de casă, fără cineva matur lângă mine care să mă sfătuiască, am simțit nevoia să îmi fac prieteni. Așadar, am cunoscut câțiva băieți tineri din acea zonă. Ne-am împrietenit și am început să ies cu ei prin baruri și discoteci. Eu nu fumam și nici nu consumam alcool, dar a trebuit să intru în horă, nu puteam rămâne în urmă. Așadar, în scurt timp, bănuții mei agonisiți prin muncă, s-au risipit pe distracții. Începusem să lipsesc de la muncă, petrecând mult timp cu gașca de prieteni. În cele din urmă, cel pentru care munceam a fost nevoit să renunțe la serviciile mele.

A început o nouă etapă a vieții mele alături de acești „noi prieteni”. Îmi petreceam timpul prin baruri și pe la ștranduri, căutând mereu noi distracții. Făceam banii foarte ușor, spărgând locuințe și furând tot ceea ce prindeam în cale. Totul se împărțea în mod egal între noi cei din gașcă. Găsisem parcă o familie în acei băieți cu care mă împrietenisem.

Anii au trecut repede. La fel și banii obținuți pe căi necinstite. Nu reușeam să mai pun un leu deoparte, deși câștigul era mai mare ca atunci când munceam. La un moment dat, realizând că tot ceea ce făceam nu putea avea decât o singură destinație, și anume pușcăria, am hotărât să mă rup de acel anturaj, să las în urmă acea perioadă și mă retrag măcar pentru un timp acasă, în Moldova. Zis și făcut, dar acasă nu am găsit decât ceea ce lăsasem. După un timp, am hotărât să plec către București pentru a munci iarăși legal. Aveam nevoie de bani, însă nu mai vroiam să fur. Știam că pot mai mult de atât.

 

Ghiță Ignat: Ai realizat că trebuie să schimbi ceva și te-ai apucat din nou de muncă. Cum se face că astăzi scriem împreună această scrisoare într-un penitenciar? Cum ai ajuns în pușcărie până la urmă?

Golanu Gheorghe: Eram la Snagov, lângă București. Munceam din nou în construcții. De data aceasta, făceam echipă bună cu tatăl meu și cu fratele meu. Aveam de lucru, eram solicitați pentru diferite lucrări. Toate păreau să mergă strună, până într-o zi…

Ghiță Ignat:  Ce s-a întâmplat în acea zi?

Golanu Gheorghe:  Am sunat-o pe mama să-i spun că îi pusesem niște bani la poștă și că trebuie să meargă să-i ridice. Toată discuția a fost în ordine, doar că am simțit în vocea ei o oarecare întristare. Era supărată și vroiam să știu de ce. Am insistat și până la urmă mi-a zis că în acea zi un consătean a făcut scandal și i-a vorbit foarte urât, acesta fiind cunoscut ca un scandalagiu. M-am mâniat la culme și fără să gândesc prea mult, i-am zis mamei: „Când ajung acasă, îl omor”.

În acea săptămână am ajuns acasă, eram plin de amărăciune și doream mult să mă răzbun, să-i dau o lecție acelui consătean, fiind a doua oară când se lua de cineva din familia mea. Spusesem că am să-l omor, dar nu asta îmi doream în realitate. Vroiam doar să-i dau o lecție pe care s-o țină minte toată viața. Așadar, după ce luasem câteva pahare de vodcă cu un prieten, l-am întâlnit pe cel care îmi supărase mama, undeva pe drumul spre casă. Mânia și alcoolul m-au făcut să nu mai gândesc limpede, l-am lovit cu pumnii și picioarele până a rămas inconștient acolo jos, în drum. A fost dus de urgență la spital, însă după 6 zile a decedat.

Ghiță Ignat: Ce a urmat apoi?

Golanu Gheorghe: Am fost șocat când am auzit că a murit. Chiar nu îmi dorisem să se întâmple lucrul acesta, însă cel rău a făcut ca vorbele spuse mamei mele la telefon, să se întâmple în realitate. Am stat fugar vreo două luni, însă în cele din urmă am fost arestat și condamnat la 16 ani de închisoare.

Ghiță Ignat: În ce an se întâmplau toate acestea?

Golanu Gheorghe: În anul 2006.

Ghiță Ignat: De atunci ești închis?

Golanu Gheorghe: Da, din anul 2006 și mai am un timp de stat după gratii. Însă știu un lucru: că viața nu are preț și că oricât aș sta în închisoare, niciodată nu voi putea răscumpăra acea viață.

Ghiță Ignat: Cum e conștiința ta? Ai mustrări?

Golanu Gheorghe: Mustrările de conștiință au început din primul moment când am aflat că omul pe care îl bătusem, murise. Cei care au comis astfel de fapte, cunosc greutatea vinei care apasă pe conștiința criminalului.

Ghiță Ignat: Cum ai acceptat pedeapsa?

Golanu Gheorghe: Nu mi-a fost ușor, însă de fiecare dată când cădeam în depresie, știind că 16 ani nu voi mai vedea libertatea, îmi aduceam aminte de fapta comisă, puneam în balanță totul și mă gândeam că meritam mai mult. În primele luni de pușcărie, diavolul îmi șoptea mereu să îmi iau viața. Mereu îmi venea în minte lucrul acesta. Într-una din zilele când eram în curte, la plimbare, mi-a venit gândul de a evada. Știind că nu am șanse de reușită și știind că dacă voi face lucrul acesta gardianul va trage cu arma, mă gândeam că așa voi scăpa de pedeapsă și de vina care apăsa conștiința mea. În momentul în care cercetam gardul, să văd pe unde aș putea urca, în spatele meu s-a oprit un deținut care mi-a zis: „Ceea ce vrei să faci, aveam de gând să fac și eu când am primit 22 ani de condamnare. Te sfătuiesc să nu faci asta, timpul trece și vei trece și tu peste asta”. Atunci nu știam, dar astăzi știu că nu la voia întâmplării a venit acel om pe care nu-l cunoșteam, ci Dumnezeu l-a trimis ca să-mi scape viața.

Ghiță Ignat: Gheorghe, astăzi suntem frați în credință. Tu ți-ai predat viața în mâinile lui Dumnezeu, mărturisindu-L pe Domnul Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor personal. Eu cunosc aproape toate detaliile împăcării tale cu Dumnezeu, pentru că am fost martor la schimbarea pe care a făcut-o Dumnezeu în viața ta. Însă, vreau să scriem împreună ceea ce a făcut Dumnezeu în viața ta, pentru ca acei care citesc aceste rânduri să-L slăvească și să-L glorifice pe Dumnezeu, care prin bunătatea Lui este singurul care poate schimba cu adevărat viețile oamenilor.

Golanu Gheorghe: În anul 2010 am fost trasferat la penitenciarul de maximă siguranță Iași. Acolo, am fost scos la muncă la blocul alimentar, fapt pentru care m-au mutat la o cameră de munci. Acolo, l-am întâlnit pe fratele Ilie Moroșanu care frecventa întâlnirile fraților creștini. Am luat și eu parte la aceste întâlniri pe care le consideram foarte plictisitoare, dar din prietenie pentru Ilie, participam și eu. Tot fratele Ilie Moroșanu mi-a dat pentru prima dată un Nou Testament  și, deși a insistat să mai vin, mă simțeam stingher în acel loc și am renunțat să mai merg, căutând de fiecare dată să fiu ocupat când era vremea pentru adunare. Timpul a trecut și, în toamna lui 2015, am fost transferat la Botoșani întrucât mi-a schimbat regimul de executare a pedepsei, din închis în semi-deschis.

Ghiță Ignat: Ce a însemnat pentru tine revenirea la penitenciarul Botoșani?

Golanu Gheorghe: Am venit mai aproape de locurile natale, întrucât părinților le-a fost mai ușor să mă viziteze. Aici am întâlnit vechi prieteni pe care i-am cunoscut cu ani în urmă tot în penitenciar, dar mai important decât toate aceste lucruri este faptul că v-am întâlnit pe voi (Gheorghe zâmbește) iar prin voi, L-am întâlnit pe Domnul Iisus Hristos, slăvit să fie Numele Lui.

Ghiță Ignat: Dar până să te întâlnești în mod personal cu Domnul Iisus Hristos, care era relația ta cu Dumnezeu?

Golanu Gheorghe: Despre Dumnezeu știam doar vag câteva lucruri auzite de la părinți și de la întâlnirile cu pocăiții din penitenciarul Iași. Însă, nici măcar acele lucruri puține pe care le știam, nu le puneam în practică. Trăiam exact ca un om fără Dumnezeu, biruit de toate lucrurile murdare cu care diavolul îi ispitește astăzi pe majoritatea tinerilor. Lucrurile din trecutul meu, de care îmi pare rău, sunt multe. Însă, regret în mod special două dintre ele: primul, că i-am luat viața acelui om și, al doilea, că atunci când am primit prima Biblie din viața mea, în pușcărie fiind, în loc să mă apuc de citit și studiat, eu am început să rup foaie cu foaie din Cuvânt și să le folosesc pentru a-mi face țigări.

Ghiță Ignat: Revin la momentul când erai deja la Botoșani și veneai la întâlnirile zilnice de studiu biblic și rugăciune. Cine te-a invitat, sau cum ai aflat că noi ne întâlneam zilnic la clubul de pe secție?

Golanu Gheorghe:  Alți doi deținuți, Alin și Sami, care deja mergeau de ceva vreme la întâlnirile voastre, m-au invitat și pe mine, zicându-mi că este frumos și că voi cântați Domnului și Îl lăudați, și că astfel de momente sunt unice și benefice nouă care suntem în pușcărie.

Ghiță Ignat:  Ce s-a întâmplat în continuare?

Golanu Gheorghe: Am venit la club pe la ora 10 dimineața, când mi-au spus băieții că veți fi adunați acolo. V-am găsit pe toți, vreo 15-20 deținuți, cântând. Mi s-a părut deosebit de frumos. Erați toți în jurul acelei mese mari și deși vă cunoscuserăți toți de curând, aveam senzația că vă cunoașteți de o viață. Erați ca o familie mare.

Ghiță Ignat: Îți amintești când Dumnezeu ți-a mișcat cu adevărat inima?

Golanu Gheorghe:  Am continuat să frecventez întâlnirile, chiar și la cele de vineri și sâmbătă când vin frații din afară. A început să-mi placă foarte mult să fiu cu voi. Mi-a plăcut că nu se înjura, nu se vorbea urât și nu se fuma, deși eu aveam o mare problemă cu acest viciu. Într-un cuvânt, deși Dumnezeu încă nu vorbise clar inimii mele, cred că El este Cel care m-a făcut să-mi fie drag de voi și să-mi placă să fiu în prezența voastră.

Ghiță Ignat: Ok. Însă, vreau să scriem în mod special despre momentul acela când te-ai hotărât pentru Domnul Iisus Hristos?

Golanu Gheorghe: Era într-o vineri la amiază și eram vreo 50 deținuți adunați pentru a asculta din Cuvântul lui Dumnezeu. Veniseră frați din afară. După ce s-au cântat câteva cântări și frații au vestit Evanghelia, unul dintre ei a avut și o scurtă mărturie a întoarcerii lui la Domnul. Am fost oarecum mișcat de mărturia lui pentru că și acest frate trecuse prin închisoare. La urmă, tot el a întrebat dacă este cineva care dorește să își predea viața Domnului Iisus Hristos, să ridice o mână sus pentru a se putea ruga pentru el.

Îmi amintesc că, deși mă încerca un sentiment de rușine, totuși am simțit un impuls mai puternic decât frica sau rușinea, și în timpul ce capul era plecat, mâna dreapta aproape involuntar s-a ridicat deasupra capului, semn că doream din toată inima ca ei să se roage pentru mine, iar Dumnezeu să lucreze în viața mea, să o schimbe așa cum a făcut-o cu mulți alții, inclusiv cu acel frate care făcuse pușcărie. Mi-am zis în inima mea că dacă cu el a putut, sigur și cu mine va putea.

Și așa a fost, slăvit să fie Dumnezeu! La câteva săptămâni când te-am auzit vorbind de botezuri, am știut din prima secundă că acesta este următorul pas. Ți-am spus acest lucru și te-ai bucurat foarte mult. M-ai trecut pe o listă. Atunci încă nu știam dacă conducerea penitenciarului va aproba un botez nou-testamentar aici în penitenciar.

Ghiță Ignat: Continuă, te rog. Nu pentru mine; au am fost aici și am văzut. Însă, spre slava lui Dumnezeu, vreau să citească și alții.

Golanu Gheorghe: Botezul a fost fixat pe data de 25 Martie 2016. Trebuie să spun că din momentul în care m-am hotărât să-L urmez pe Domnul Iisus Hristos și până în clipa când am pășit în apa botezului, au fost câteva săptămâni de război lăuntric. Colegii de cameră nu au privit cu ochi buni decizia mea, nici faptul că începusem să nu mai iau parte cu ei la tot felul de lucruri murdare, pe care altădată le săvârșeam cu plăcere. Dumnezeu vorbise inimii mele iar eu am hotărât că, dacă doresc cu adevărat să fiu creștin, trebuie să renunț la tot ceea ce era rău. Am început să am biruință după biruință, deși eram zilnic bombardat cu vorbe de ocară. Dumnezeu îmi dădea putere să renunț la vechiul Golanu.

Ghița Ignat:  Cum a fost acea zi, când ai intrat în apa botezului și L-ai mărturisit pe Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor și Domn personal al vieții tale?

Golanu Gheorghe: Pe de-o parte, așteptam ziua aceea,  iar pe de-altă parte eram foarte zbuciumat în mintea mea. Erau parcă două voci care îmi vorbeau constant. Una îmi zicea să mai amân acest pas pentru că nu sunt pregătit, iar alta să intru în apa botezului și să Îl mărturisesc public pe Iisus Hristos ca Mântuitor personal cu toată inima pentru că aceasta avea să fie singura mea șansă.

Țin minte cum în acea dimineață, în timp ce eu mă frământam, am primit îndemnul de care aveam nevoie ca să pot face ceea ce trebuia. Ghiță Ignat a intrat în celula mea, a salutat pe toată lumea și mi-a zis că vrea să vorbim câteva minute. Am mers împreună la club, unde se spăla pe jos și se făceau pregătirile pentru botez. Ghiță Ignat mi-a pus mâna peste umăr, și mi-a zis: „Gheorghe, Dumnezeu mi-a zis să-ți spun că Te iubește, că Te iartă de tot trecutul tău și că Te așteaptă în împărăția Lui!” Am simțit aceeași cercetare a Duhului Sfânt ca atunci când am ridicat mâna pentru a-mi preda viața Domnului Iisus Hristos. Am fost convins că sunt pregătit, dar nu pentru că eu eram pregătit să fac pasul acesta, ci pentru că Dumnezeu a hotărât că sunt. Slăvit să fie Numele Său.

Am mers la celulă cu fața senină, zâmbind. Parcă pluteam și nici nu atingeam pământul. Eram atât de bucuros că Dumnezeu ștersese și ultima urmă de îndoială din inima mea. Nu am vrut să mai vorbesc cu nici un coleg de celulă, am trecut pe lângă ei cu un zâmbet larg pe față, am făcut o baie, m-am bărbierit, mi-am pus hainele cele bune pe mine și am ieșit din celulă la fel cum intrasem, zâmbind larg. Mergeam să mă împac cu Dumnezeu iar nimeni nu mă mai putea opri să fac lucrul acesta. Am intrat în apa botezului împreună cu alți 12 deținuți. A fost o zi minunată, de care îmi voi aduce aminte mereu cu mare drag. Zilele acestea s-a împlinit un an de atunci, slăvit să fie Domnul Iisus Hristos pentru tot ceea ce a făcut și face cu viața mea.

Ghiță Ignat: Cum s-a schimbat viața ta?

Golanu Gheorghe:  S-a schimbat enorm de mult. Am reușit să biruiesc țigara, limbajul urât, multe alte lucruri care mă robeau de foarte mulți ani. Am înțeles care este rostul meu pe acest pământ. Înainte nu aveam o țintă și un scop în viață, însă acum țința mea este Împărăția lui Dumnezeu și mă lupt ca nimic să nu mă oprească să ajung la țintă. Dumnezeu își face simțită prezența zilnic aici în pușcărie. Ne întâlnim în Numele Lui în fiecare zi, cântăm, ne rugăm, citim Scriptura… într-un cuvânt, este minunat. Suntem ca o familie, formată din deținuți care-L iubesc pe Domnul Isus Hristos. Fac pușcărie de peste 10 ani, am fost în multe penitenciare din țară, dar nicăieri nu am întâlnit ceea ce a făcut Dumnezeu aici.

Ghiță Ignat:  Cum vezi viitorul?

Golanu Gheorghe:  Atâta timp cât sunt în brațul Domnului Iisus Hristos, viitorul meu va fi cu adevărat strălucitor. Dacă Domnul se va îndura de mine, în 2018 voi fi eliberat. Nu știu ce mă va aștepta afară, însă dorința mea sinceră este să-L slujesc pe Dumnezeu. Nu îmi doresc altceva decât să rămân credincios Domnului. Știu că de restul se va ocupa El.

Ghiță Ignat: Dumnezeu să te binecuvânteze!

Golanu Gheorghe: Și pe tine. AMIN!

Aceasta este, în mare, ceea ce a trăit Golanu Gheorghe. Cred că ar fi fost mai multe de spus dar deja ne-am întins mai mult decât plănuisem. Nu vrem să punem la încercare răbdarea celor ce citesc, cu toate că mă rog ca Dumnezeu să ducă aceste rânduri acolo unde știe El că este nevoie, pentru a încuraja cât mai mulți oameni să caute la El ceea ce nu pot găsi nicăieri.

Viața de pușcăriaș este lipsită de multe lucruri, însă nu poate fi lipsită de dragostea nespus de mare a lui Dumnezeu. Asta nu se poate niciodată. Personal, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face în viața mea, a familiei mele și a multora dintre colegii mei deținuți.

Lăudat și glorificat să fie Numele Domnului Iisus Hristos în veci!

Sursa: https://georgeignat.com/2017/04/07/nascut-golanu-caut-mantuire/