Categorie: „IZVOR” de GÂNDURI
Viaţa predicatorului
Sunt un predicator tânăr, aşa că nu sunt în măsură să dau altora sfaturi despre predicare. Totuşi, aş dori să împărtăşesc câteva rânduri dintr-o carte despre predicare pe care o citesc în perioada aceasta şi care mi-au dat de gândit. Pot să spun, m-au speriat. Michael Knowles analizează în We Preach Not Ourselves, predicarea apostolului Pavel, aşa cum este descrisă în primele 6 capitole din 2 Corinteni. Suferinţa şi încercările sunt necesare şi sunt folositoare în viaţa predicatorului pentru că ele îl duc aproape de Hristos, substanţa şi viaţa mesajelor sale. Aceasta înseamnă a fi un predicator de succes. Ce perspectivă diferită faţă de şcolile moderne de predicare: să ai grijă cum urci la amvon, să ştii să te joci cu vocea, să ştii să cânţi câte un pic, să strigi, dar să te linişteşti când ai speriat prea tare audienţa. Nici numărul mare de ascultători, nici frumuseţea sălii bisericii, nici aranjarea discursului, Ci prezenţa Hristosului mort şi Înviat este ceea ce contează, iar El este cel mai aproapre de predicator în mijlocul suferinţei. Un lucru este clar: dacă vrei viaţă liniştită, tihnită…aceasta nu va fi viaţa de predicator! Viaţa creştinului, şi în mod special a predicatorului,
are forma unei Cruci! (nu a unei vile…)
Iată ce spunea Knowles:
„Concluzia neaşteptată la care el (apostolul Pavel, în 2 Cor.) ajunge este că predicatorul nu se va apropia de Hristos prin puterea personală, darurile şi abilităţile sale, ci prin permanente slăbiciuni şi suferinţă, nu doar în debutul lucrării, ci de-a lungul întregii lucrări. De fapt, moartea şi învierea lui Hristos nu determină doar mesajul predicatorului, nu doar forma vieţii creştine în general, ci, într-un mod cu totul special, actul predicării. Acesta este un act de dependenţă totală faţă de harul şi generozitatea Dumnezeului cel dătător de viaţă.” (We Preach Not Ourselves, de Micheal Knowles, pg.33. Traducerea îmi aparţine.)
Sursa : https://valentinfat.wordpress.com
Aici sunt talanții dumneavoastră
În urmă cu câțiva ani, un ministru al transporturilor din România, a avut ideea montării unor plăcuțe pe marginea fiecărui drum reabilitat din banii proveniți dintr-o nouă taxă, pe care scria „Aici sunt banii dumneavoastră”. În felul acesta, cetățenii plătitori de taxe puteau să vadă unde mergeau dările lor către stat. Timpul a trecut și drumurile astfel marcate s-au stricat din nou și au apărut gropi. În mod ironic, inscripțiile pot fi văzute exact în dreptul unor gropi de dimensiuni considerabile, astfel că mesajul transmis indirect este „Banii dumneavoastră sunt îngropați aici.“
În pilda talanților (Matei, capitolul 25), un stăpân împarte averea sa
slujitorilor săi, așteptându-se ca aceștia să pună talanții primiți în negoț și să câștige alți talanți cu ei. Unul din robi, însă, alege să îngroape talantul primit. Dumnezeu, ca și stăpânul din pilda talanților, a investit în fiecare slujitor al Său talente, fiecăruia după puterile lui.
El așteaptă rod tot așa cum contribuabilul român așteaptă să circule pe drumuri bune. Noi în schimb îi oferim biserici mari cu nume frumoase și cu un număr mare de membri înscriși în registre. Realitatea este că bisericile noastre sunt de multe ori ca plăcuțele de pe marginea drumurilor: creează așteptări, dar uneori dezamăgesc. Slujirea și, implicit, rodirea devin apanajul unui procent tot mai mic de credincioși, transformându-i pe creștini din slujitori în spectatori. Lucrul acesta se întâmplă din cauza faptului că mulți și-au îngropat talantul ca și slujitorul al treilea din cunoscuta pildă. Te invit, stimate cititor ca în rândurile care urmează să pornim la identificarea celor mai frecvente gropi în care creștinii obișnuiesc să își îngroape talanții. Poate sub cercetarea Duhului Sfânt vei descoperi ceva de preț lăsat chiar de tine în aceste gropi. Din Sfânta Scriptură vom găsi și modalitatea de a recupera ce a fost îngropat. Prima groapă se numește groapa „nu pot”.
Prima groapă se numește groapa „nu pot” sau „a complexului de inferioritate”. S-au împiedicat în această groapă nume mari din Biblie, precum Ghedeon sau Moise. Primul era complexat de originile sale modeste, cel de al doilea de vorbirea lui greoaie. Motive, reale sau imaginare, să avem o părere exagerat de slabă despre noi înșine pot fi multe, de la aspectul nostru fizic până la potențialul financiar sau intelectual.
Totuși, Dumnezeu a ales în multe rânduri să facă minunile Sale chiar prin lucrurile mici, pentru a le face de rușine pe cele mari. În contextul în care, printr-un rug aprins, Dumnezeu Îl cheamă pe Moise pentru a-i încredința o misiune importantă, Moise pune două întrebări. Prima, „cine sunt eu ?”, (Exod 3:11) își găsește răspunsul în defectele lui Moise și în lucrurile care îl descalifică de la lucrare. Abia spre sfârșitul conversației cu Domnul, Moise pune întrebarea corectă „care este numele Tău”, cu alte cuvinte, „cine ești Tu, Doamne?” Ei bine, drag cititor, exact aici este cheia dezgropării talanților aruncați în groapa „nu pot”. Soluția este să nu insiști a privi la tine și la neputințele tale, ci să privești la Dumnezeul atotputernic care te trimite, te înzestrează și promite să meargă negreșit cu tine, ca și cu Moise (Exod 3:12).
A doua groapă este „mi-a fost frică” sau teama. Aceasta a fost capcana în care a căzut cel de al treilea rob din pilda talanților. Nu de puține ori nouă, copiilor lui Dumnezeu, ne este mai degrabă frică de eșec decât de Domnul. Evităm să pornim într-o lucrare pentru că ne e teamă de ce o să zică cei din jurul nostru dacă o să greșim. Săpăm groapa aceasta pentru talanții noștri din două motive: pentru că nu avem credință și pentru că ne pasă mai mult ce spun oamenii despre noi decât de ce spune Dumnezeu. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, realizăm că am zăbovit de multe ori în dreptul acestei gropi. Soluția este să ne punem încrederea în El fără șovăire și să trăim o viață de lepădare de sine și dedicare totală lui Dumnezeu.
A treia groapă este „să facă alții”. A treia groapă este una foarte mare, deoarece aici s-au înghesuit să își îngroape talanții mulți membri ai bisericilor de pretutindeni, groapa „să facă alții”, sau indisponibilitatea. Din lipsă de timp, lipsă provenită din neînțelegerea adecvată a priorităților, sau pur și simplu din comoditate, mulțimi de „șomeri de biserică” aruncă responsabilitatea slujirii pe păstori, comitet, oamenii din față, pe tineri sau pe bătrâni. Este imperios necesar să amintim că Stăpânul a dat tuturor slujitorilor săi talant după puterea fiecăruia. Tot El a pregătit, odată cu responsabilitatea, și răsplătirile pentru acela care își înțelege chemarea și nu își îngroapă talantul. Să privim spre exemplul lui Moise care a spus „trimite pe altul“, reușind să îl mânie pe Dumnezeu, dar și spre Isaia care a fost pregătit să spună „iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6:8). Te invit dar, drag cititor, să urmezi exemplul celui din urmă.
A patra groapa „cine te crezi?” Groapa „cine te crezi?” sau groapa ucigătorilor de vise este singura pe care ne-o sapă alții ca noi să ne îngropăm talanții în ea. Vi-l amintiți pe fratele lui David care îl „încuraja” acuzându-l de mândrie și interese ascunse? Ei bine, David nu ar fi avut niciodată marea biruință împotriva lui Goliat dacă asculta de acest frate al său, de acest ucigător de vise. Atitudinea lui David putem să o adoptăm și noi atunci când suntem descurajați de cineva.
El nu i-a replicat fratelui său, spunându-i cât e el de mare și tare, ci s-a bazat pe biruințele pe care Dumnezeul său i le dăduse în trecut. Poate nu ai ucis lei ca David dar cu siguranță ai avut experiențe în viața ta, în care Dumnezeu te-a scos biruitor cu mână puternică. El este același și e gata să sprijine pe orice luptător viteaz. Adevărul este că nu putem sluji oricum, ci este nevoie de o viață sfântă și curată înaintea lui Dumnezeu. Dacă ai daruri din partea lui Dumnezeu dar nu le folosești din cauza stării tale spirituale precare, poate ești și tu unul din aceia care au îngropat talantul în groapa necurăției. Există o soluție și pentru aceasta.
Când L-a văzut pe Domnul, Isaia a strigat „vai de mine” (Isaia 6:5) și a cerut să fie curățit. Abia după ce această curățire a avut loc, el a fost pregătit să fie trimis să fie vocea lui Dumnezeu. Aici sunt, dragi cititori, îngropați talanții dumnevoastră. Nu știu în care din aceste gropi v-ați zărit aruncați talanții. Important este să privim cu toții mai mult spre Dumnezeul atotputernic și mai puțin înspre defectele noastre, să lăsăm la o parte frica de eșec și să ne încredem în Domnul vieții, să nu ne lăsăm trași în jos de alții sau de vreo necurăție, ci să fim gata să mergem acolo unde Stăpânul ne-a trimis. El a promis să ne însoțească. Și asta e tot ce avem nevoie.
Ionel Pavel
http://www.apavietii.at/de/aici-sunt-talantii-dumneavoastra/
Valorile familiei se negociază de mii de ani. Ce trebuie să facă Biserica?
Primul episod important din istoria omenirii: Adam și Eva în grădina Edenului. Rolurile au fost inversate și Edenul s-a topit în gura lor.
A urmat poligamia. Violentul Lameh își laudă mânia celor două soții la câteva sute de ani de la instaurarea căsătoriei de către Dumnezeu în grădina Edenului. În cele din urmă poligamia a ajuns norma. Chiar a ajuns să fie legiferată. Inclusiv în Legea lui Moise.
A urmat legiferarea divorțului. Deși nu ne este prezentat niciun caz clar și specific de divorț în Vechiul Testament, a fost nevoie de o legiferare și limitare a unei practici deja larg răspândite în Deuteronom 24. Poligamia și divorțul ajung să fie legiferate de Moise. Valorile căsătoriei vor fi mereu negociate de păcătoșenia umană. Dar știți că istoria prezintă și un scurt episod frumos?
Drumul înapoi nu e ireversibil. Din normă, poligamia a ajuns să fie întâlnită din ce în ce în mai puțin. În vremea Domnului Isus Hristos poligamia nu mai era norma(lă) (Istone-Brewer afirmă că existau și unele excepții)[1] în cultura romană, elenă, evreiască. Creștinismul a transformat culturile în care a ajuns reiterând adevărul că mariajul este între un bărbat și o femeie până la moartea unuia dintre cei doi, Dumnezeu fiind garantul legământului.
Nu numai că poligamia a fost privită cu alți ochi, dar și felul în care era perceput divorțul a fost schimbat. Relația dintre stat și Biserică din secolul al IV-lea a influențat preponderent legile privitoare la căsătorie. Dacă în primul secol î. Hr. romanii au legiferat divorțul prin acordul părților, în secolele IV și V d. Hr. legislația romană privitoare la divorț a devenit mult mai aspră. Apoi a urmat Evul Mediu în care divorțul era rar întâlnit (și doar printre cei „privilegiați”) ca urmare a anulării realizate doar de Biserica Catolică.
Reforma protestantă a adus o reformă și în ce privește divorțul și recăsătoria. Erasmus și Luther au avut un rol esențial în formarea teologică a opiniei despre divorț, iar Calvin a ajutat la formularea conceptului de legământ. Henry al VIII-lea, mânat de nesaționasa lui dorință după un moștenitor a dat frâu liber la negocierea valorilor căsătoriei. Timid, reformatorii nu s-au sfiit să vorbească despre divorț și recăsătorie și să le susțină chiar și în cazuri extrabiblice precum infertilitatea nemărturisită (Luther). De aici încolo granițele s-au extins tot mai mult ca la 400 de ani divorțul prin acordul părților să fie acceptat fără probleme în majoritatea societăților moderne. Luther nu și-ar fi închipuit că reforma sa va fi atât de deformată în pragul aniversării de jumătate de mileniu. S-ar răsuci în mormânt dacă ar ști.
Înainte ca să ne plângem că a fost acceptată căsătoria legală a homosexualilor ar trebui să ne uităm la trecut și să vedem cum valorile căsătoriei au fost treptat și ușor negociate și să învățăm din istorie. Căsătoria, instituția instaurată de Dumnezeu în grădina Edenului ce a supraviețuit și în lumea postedenică, nu va fi eradicată până la venirea Domnului cu siguranță. A vrut-o comunismul, dar nu a reușit. De aceea trebuie să avem mare grijă la pervertirile subtile ale acestei instituții divine.
Cu cât societatea noastră coruptă de păcat va lupta tot mai mult împotriva valorilor lăsate de Dumnezeu în Eden, Biserica va trebuie să stea tot mai tare păstrând Evanghelia lui Hristos așa cum a primit-o. Cum o păstrăm așa? Prin disciplina bisericească. Nenegociind cu păcatul. Unde societatea contrazice voia lui Dumnezeu, noi trebuie să reafirmăm și mai tare adevărul Scripturii plini de dragoste și pasiune.
Pentru a nu face un pas înapoi este nevoie să facem un pas înainte. Nu putem sta pasivi, Biserica trebuie să ia seama la istorie, iar valorile edenice ale căsătoriei trebuie predicate, trăite, văzute în disciplina Bisericii mai mult ca oricând.
Sursa: https://benicruceru.com
“Atentie, se-nchid usile !”
“Atentie, se-nchid usile !”
“Atentie, se-nchid usile !”
Aceia dintre noi care calatoresc cu metroul bucurestean sunt familiarizati cu anuntul care poate fi auzit in difuzoare inainte ca garnitura de tren sa porneasca din statie: “Atentie, se-nchid usile ! Urmeaza statia… cu peronul pe partea …”
Pare un anunt banal, intrat in rutina angajatilor metroului, dar si a calatorilor, care par sa-l ignore total. Insa de acest anunt depind multe lucruri… Uneori chiar viata calatorilor. Cei care-l ignora, fie raman pe peron, pierzand trenul, fie raman in metrou, pierzand ocazia de a cobora in statia dorita.
“Atentie, se-nchid usile !” este o ultima avertizare inainte de a fi pecetluita o anume stare de lucruri , ducandu-ne cu gandul la numeroasele ocazii pe care le intalnim in viata, ocazii pe care fie le fructificam, fie le pierdem iremediabil. Si aceasta in urma deciziilor pe care le luam intr-un moment sau altul al vietii.
Atunci cand intarziem sau refuzam sa urcam la timp in “garnitura” de tren a vietii, urmeaza sa suportam niste consecinte uneori mai mici, alteori mai grave. Cu unele ocazii pierdute ne vom mai intalni in viata, oferindu-ne posibilitatea de a repara ezitarile si refuzurile din trecut. Exista insa si ocazii pe care le intalnim o singura data in viata si, daca le pierdem, ele vor ramane pierdute pentru totdeauna.
Fiecare oportunitate care se deschide inaintea noastra are timpul ei de “har”, uneori mai scurt, alteori mai lung, timp in care trebuie sa decidem daca o vom fructifica sau nu. Dupa ce timpul s-a scurs, “usile” de inchid pentru totdeauna si nu se mai poate face nimic. Omul ramane doar cu regretele…
“Atentie, se-nchide harul !”
Ne-am gandit vreodata cu toata responsabilitatea ca mantuirea este o oportunitate oferita de Dumnezeu oamenilor pacatosi pentru un timp limitat ? Ne-am pus vreodata problema ca timpul de har, in care omul pacatos isi poate redirectiona viata spre Dumnezeu si spre valorile vesnice, nu este infinit si ca el are un sfarsit hotarat de cer ?
In lumea crestina circula tot felul de teorii cu privire la harul lui Dumnezeu oferit omului pacatos. Cercetate in lumina revelatiei Scripturii, acestea par sa apartina mai degraba domeniului SF-ului, decat domeniului teologiei biblice.
Universalismul – o teorie elaborata de Origene ( 185 – 254 d. Chr. ) – sustine ca, in final, toti oamenii vor fi mantuiti. Chiar si cei mai rai dintre ei ca: Hitler, Nero, Stalin, Pol Pot si altii. Chiar daca nu au vrut sa urce in timpul vietii in „garnitura” de tren a mantuirii, potrivit acestei teorii si ei vor fi mantuiti. Argumentul ? „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ), iar un Dumnezeu al dragostei nu Isi poate nimici copiii.
Alte teorii sustin ca, daca in aceasta viata un om neglijeaza sau refuza sa urce in „trenul” salvarii, va avea si alte ocazii sa o faca in timpul mileniului. Exista si invataturi care ii incurajeaza pe oamenii care au pierdut in aceasta viata ocazia mantuirii ca se vor intalni din nou cu ea in suferintele Purgatoriului.
Adevarul Scripturii este insa cu totul altul: Mantuirea este darul fara plata al lui Dumnezeu, un dar oferit tuturor celor care il accepta prin credinta. Insa timpul in care putem intinde mana credintei pentru a beneficia de acest dar este limitat. Este asa-numitul „timp de har”, in care Dumnezeu mai poate fi gasit si dincolo de care nu mai exista mantuire.
Biblia este plina de indemnuri de a-L cauta pe Dumnezeu si mantuirea Lui cata vreme El mai poate fi gasit:
„Cautati pe Domnul cata vreme se poate gasi; chemati-L cata vreme este aproape. Sa se lase cel rau de calea lui si omul nelegiuit sa se lase de gandurile lui; sa se intoarca la Domnul care va avea mila de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseste iertand !” ( Isaia 55, 6.7 ).
„De aceea, orice om evlavios sa se roage Tie la vreme potrivita !” ( Psalmul 32,6 ).
„Caci El zice: „La vremea potrivita te-am ascultat, in ziua mantuirii te-am ajutat. Iata ca acum este vremea potrivita; iata ca acum este ziua mantuirii” ( 2 Corinteni 6,2 ).
„Ci indemnati-va unii pe altii in fiecare zi, cata vreme se zice: „Astazi”, pentru ca niciunul din voi sa nu se impietreasca prin inselaciunea pacatului… Cata vreme se zice: „Astazi daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile ca in ziua razvratirii” ( Evrei 3,13.15 ).
Scriptura ne arata clar ca exista un timp limitat acordat oamenilor pentru a lua decizia in privinta impacarii lor cu Dumnezeu si in vederea mantuirii lor. Istoria potopului este doar unul din exemple. Intreaga perioada in care a fost construita corabia pe uscat, fara sa existe un precedent al vreunei inundatii, timp in care Noe le-a predicat contemporanilor sai si i-a avertizat cu privire la iminenta unui potop universal, a constituit „timpul de har” acordat generatiei antedeluviene pentru salvare. Dupa ce timpul a expirat, nimic nu s-a mai putut face, decat acceptarea consecintelor propriilor alegeri.
Parabola Celor Zece Facioare ( Matei 25, 1-13 ) este un alt exemplu de limitare a timpului de har acordat oamenilor. Intrarea Mirelui in odaia de nunta impreuna cu fecioarele intelepte este urmata de incuierea usii, lasand fecioarele neintelepte pentru totdeauna in afara bucuriei nuntii Mielului, in afara mantuirii:
„Pe cand se duceau ele sa cumpere untdelemn, a venit Mirele. Cele ce erau gata au intrat cu El in odaia de nunta si s-a incuiat usa. Mai pe urma, au venit si celelalte fecioare si au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne !” Dar El, drept raspuns, le-a zis: „Adevarata va spun, ca nu va cunosc !” ( Matei 25, 10-12 ).
Adevarul crud este acela ca timpul de har acordat oamenilor pentru a se impaca cu Dumnezeu nu este un elastic pe care oamenii il pot intinde cat vor. Iubirea lui Dumnezeu pentru omul pacatos este infinita in profunzimea ei. O dovedeste jertfa de pe Calvar a Mantuitorului. Insa aceasta iubire profunda are limite, pentru ca ea este o iubire morala. O iubire fara limite devine imorala, iar lumea in care traim ne ofera suficiente dovezi in acest sens.
Cand „usa” harului se inchide pentru o persoana
Saul, primul imparat al lui Israel, desi a avut un inceput promitator, a sfarsit tragic. Nu doar faptul ca si-a incheiat viata sinucigandu-se este lamentabil, ci mai ales pentru ca si-a incheiat-o fiind in cea mai proasta relatie cu Dumnezeu.
Profetul Samuel inca mai spera si se ruga pentru el, desi nu se intrezarea nicio urma de pocainta in viata imparatului. Insa Dumnezeu ii vesteste clar: Saul a fost lepadat. „Domnul a zis lui Samuel: „Cand vei inceta sa plangi pe Saul pentru ca l-am lepadat, ca sa nu mai domneasca peste Israel?” ( 1 Samuel 16,1 ).
Ce poate insemna aceasta „lepadare” de la Fatza lui Dumnezeu decat o inchidere a usii harului pentru acest om ? Sau, cu alte cuvinte, o pecetluire a unei stari de lucruri la care s-a ajuns prin alegerei gresite din partea lui Saul.
Ce anume a dus la inchiderea harului ( „lepadarea” ) pentru primul imparat al poporului ales ? 1 Samuel cap. 15 relateaza despre razboiul purtat de Saul impotriva amalecitilor, un razboi castigat pe plan militar, insa pierdut pe plan spiritual. De ce ? Din cauza neascultarii lui Saul, care, sub diferite pretexte, a crutat din prada de razboi oile cele mai bune, precum si viata imparatului amalecit Agag, contrar poruncii precise a lui Dumnezeu.
Porunca lui Dumnezeu fusese implinita in proportie de 99,99%. Lipsea insa ceva, iar acel ceva l-a condus pe Saul pe panta decaderii spirituale, avand ca final inevitabil caderea din har. De fapt, ce a determinat teribila hotarare divina de a-l lepada pe imparatul lui Israel ? Marimea vinovatiei sale ? Repetarea pacatului savarsit ? Greutatea faptelor sale nelegiuite ?
Daca am putea cantari si compara vinovatia lui Saul cu cea a lui David, cu totii am considera ca vinovatia celui din urma a fost infinit mai mare decat a lui Saul. Insa lucrurile trebuie privite dintr-o alta perspectiva.
Urmarind viata lui Saul, vom observa ca el nu s-a cait niciodata de pacatele lui, chiar daca au fost mai mici decat cele savarsite de David. Oare de ce n-a scris si Saul un psalm al pocaintei, asa cum a facut mai tarziu David, urmasul sau la tron ?
Intelegem din acest amanunt ca inaintea lui Dumnezeu nu conteaza atat de mult marimea pacatului, ci mai ales atitudinea de perseverare intr-un pacat anume. „Errare humanum est, perseverare autem diabolicum” – spuneau latinii ( „A gresi este omenesc; a persevera intr-o greseala este diabolic” ). Cat adevar contin aceste cuvinte !
Istoria poporului evreu a cunoscut imparati mult mai vinovati decat Saul. Ahab si Manase sunt doar doi dintre acestia. Desi au comis pacate mari, ei le-au marturisit si, ca urmare, au fost iertati de Dumnezeu si au fost reabilitati ( vezi 1 Imparati 21,27-29; 2 Cronici 33,12.13 ).
In cazul lui Saul nu s-a intamplat asa ceva. El a continuat sa persevereze in pacatele sale pana ce a trecut dincolo de limita harului si a rabdarii lui Dumnezeu. Este demn de remarcat ca inchiderea harului pentru Saul nu a insemnat si incheierea vietii sale. El a mai trait inca 23 de ani in postura unui om lepadat de la Fatza lui Dumnezeu.
Sa retinem: Inchiderea harului pentru persoana nu este legata nici de gravitatea pacatului, nici de frecventa pacatuirii, ci mai degraba de continuarea vietuirii in acel pacat cunoscut. Aceasta perseverare constienta intr-un pacat anume este alegerea omului, nu a lui Dumnezeu. De aceea, cand usa harului se inchide pentru o persoana, de fapt omul singur isi inchide usa harului.
Cand „usa” harului se inchide pentru o familie
Si nu o familie oarecare din Israel, ci una de preoti, destinata a fi un model de vietuire pentru poporul de rand. Probabil ca pe paginile Bibliei nu poate fi intalnita o sentinta mai grava si cuvinte mai cutremuratoare ca cele rostite de Dumnezeu impotriva familiei preotului Eli:
„Atunci Domnul a zis lui Samuel: „Iata ca voi face in Israel un lucru care va asurzi urechile oricui il va auzi. In ziua aceea voi implini asupra lui Eli tot ce am rostit impotriva casei lui; voi incepe si voi ispravi. I-am spus ca vreau sa pedepsesc casa lui pentru totdeauna din pricina faradelegii de care are cunostinta si prin care fiii lui s-au facut vrednici de lepadat, fara ca el sa-i fi oprit. De aceea, jur casei lui Eli ca niciodata faradelegea casei lui Eli nu va fi ispasita, nici prin jertfe, nici prin daruri de mancare” ( 1 Samuel 3, 11-14 ).
Dupa o astfel de sentinta divina, este evident ca nimic nu mai poate schimba lucrurile. Insusi Eli constientizeaza acest lucru, raspunzand resemnat: „Domnul este acesta, sa faca ce va crede” ( 1 Samuel 3, 18 ).
Care a fost pacatul casei lui Eli, astfel incat el sa conduca la sentinta atat de grava a lepadarii de la Fatza Domnului ? Istoria sacra consemneaza faptele nelegiuite ale celor doi fii ai lui Eli: Hofni si Fineas. In calitate de preoti ai lui Dumnezeu, acestia pangareau jetfele aduse in sanctuar. Nu era vorba doar de pangarirea unor jertfe de animale, ci mai ales o pangarire a Jertfei lui Christos, simbolizata prin aceste jertfe ( vezi 1 Samuel 2,12-17 ).
La aceste nelegiuiri ale fiilor sai, Eli a mai adaugat una, probabil mai grava decat a lor: lipsa de atitudine fatza de pacatele acestora. Eli a comis „culpa in omitendo” ( „pacatul prin omisiune” ) caci, in calitate de sef al preotilor, si nu atat in cea de parinte, el trebuia sa ia atitudine de partea adevarului si dreptatii. Insa Eli nu a luat atitudinea cuvenita fatza de pacatele copiilor lui si intreaga familie a cazut in disgratia divina, inchizandu-se harul pentru toti.
Ca si in cazul lui Saul, este de retinut faptul ca inchiderea harului pentru familia lui Eli nu a insemnat si incheierea concomitenta a vietii. Membrii familiei lui Eli au trait pana la razboiul cu filistenii, cand chivotul Legii a fost capturat, iar Eli si cei doi fii ai sai au murit ( vezi 1 Samuel 4 ). Finalul dramatic familiei lui Eli poate fi concentrat intr-un singur cuvant teribil, rostit de nora lui Eli pe patul de moarte: „I-Cabod!” – „Nu mai e slava !”
Cand „usa” harului se inchide pentru un popor intreg
Porunca data de Dumnezeu imparatului Saul era clara si fara echivoc: „Asa vorbeste Domnul ostirilor: „Mi-aduc aminte de ceea ce a facut Amalec lui Israel, cand i-a astupat drumul la iesirea lui din Egipt. Du-te, acum, bate pe Amalec si nimiceste cu desavarsire tot ce-i al lui. Sa nu-i cruti, ci sa omori barbatii si femeile, copiii si pruncii, camilele si magarii, boii si oile” ( 1 Samuel 15, 2.3 ).
Porunca lui Dumnezeu suna a genocid, nu-i asa ? Cum putem intelege uciderea copiilor si a femeilor in conditiile in care Israel era poporul ales, iar porunca venea direct de la un Dumnezeu despre care Biblia afirma ca este dragoste ( 1 Ioan 4,8 ) ?
Pentru a inlatura dilema, sa ne intoarcem cu circa patru secole mai inainte, pe vremea Exodului. La Refidim, poporul acela de robi de abia eliberati din crunta robie egipteana si obosit de calatoria prin pustie, este atacat pe neasteptate si miseleste de amaleciti. Lupta este apriga, Moise mijlocind necurmat inaintea lui Dumnezeu pentru biruinta. In final, Israel biruieste cu ajutorul Domnului.
In urma acestui razboi nedrept, pe care amalecitii l-au pornit impotriva israelitilor ( desi cele doua popare erau rude, Amalec fiind un nepot al lui Esau – vezi Geneza 36,9-12 ), Dumnezeu rosteste o sentinta teribila asupra acestui popor:
„Domnul a zis lui Moise: „Scrie lucrul acesta in carte, ca sa se pastreze aducerea aminte, si spune lui Iosua ca voi sterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri… Pentru ca si-a ridicat mana impotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta razboi impotriva lui Amalec din neam in neam” ( Exodul 17, 14.16 ).
Cand s-au implinit aceste profetii in dreptul amalecitilor ? Ca si in cazurile amintite anterior, a existat un timp de har, in care poporul amalecit a avut ocazia sa-si revizuiasca atitudinea. Timp de patru sute de ani, generatie dupa generatie, acest popor a perpetuat aceeasi atitudine ca cea a inaintasilor lui.
Dar de ce au fost ucisi si copiii si femeile ? Ce vina aveau ei ca sa aiba parte de aceeasi soarta cu a intregului popor ? Raspunsul poate fi gasit intr-o contraintrebare: Se asteapta oare cineva ca din buruieni sa iasa grau ?
Timp de patru secole, din poporul amalecit au iesit doar „buruieni”. Iar acestea, fie ca au fost mari, fie ca au fost mici, tot „buruieni” au fost prin natura lor. Este de mirare atunci ca Dumnezeu, in calitatea Lui de Suveran al intregului Univers, smulge si „buruienile” mari, dar si pe cele mici ?
Si totusi, istoria consemnata pe paginile Scripturii ne arata ca o „buruiana” a reusit sa scape pentru o perioada de sentinta divina. Este vorba de Haman Agaghitul, un urmas al regelui amalecit Agag si mare demnitar la curtea imparatului persan Ahasveros.
Ce putem observa la acest om, dupa secole de istorie si de lectii pe care ar fi trebuit sa le invete ? Nimic nou. Aceeasi atitudine ostila fatza de poporul ales al lui Dumnezeu, aceeasi dorinta de a-l nimici cu desavarsire si acelasi caracter iremediabil inclinat spre rau.
Soarta lui Haman Agaghitul, ultimul reprezentant al unui popor lepadat de Dumnezeu, o cunoastem. Haman si-a sfarsit viata atarnat in streangul spanzuratorii pe care o ridicase pentru Mardoheu, dusmanul lui de moarte ( vezi Estera 7, 9.10 ). Haman, ultima „buruiana” a unui popor intreg de „buruieni”, a dovedit inca o data ca acela care nu invata nimic din istorie, risca sa o repete.
Cand „usa” harului se inchide pentru lumea intreaga
Istoria potopului este fascinanta, dar cutremuratoare in acelsi timp. Dupa aproximativ 15 secole de la actul Creatiei, Dumnezeu a privit spre pamant, constatand o stare de fapt dureroasa:
„Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau. I-a parut rau Domnului ca a facut pe om pe pamant si S-a mahnit in inima Lui. Si Domnul a zis: „Am sa sterg de pe fatza pamantului pe omul pe care l-am facut, de la om pana la vite, pana la taratoare si pana la pasarile cerului; caci Imi pare rau ca i-am facut” ( Geneza 6,5-7 ).
Insa hotararea de nimicire a unei intregi civilizatii nu a fost aplicata pe loc. A existat, ca si in toate celelalte situatii amintite, un timp de har si indreptare, un timp in care oamenii au fost avertizati cu privire la sfarsitul iminent al lumii de atunci. Este evident ca Noe a avut nevoie de mult timp pentru a construi corabia, timp in care fiecare lovitura de ciocan pentru construirea navei era in acelasi timp si un avertisment cu privire la hotararea Creatorului de a nimici lumea antediluviana.
Insa cati oameni au luat seama la aceste avertismente ? In afara de familia lui Noe, compusa din opt persoane, nimeni nu a luat in serios avertismentul. Aparent, Noe a predicat in zadar, fara niciun rezultat. Dar sa nu uitam un amanunt: salvandu-si familia, Noe a salvat in realitate lumea.
Istoria potopului nu ne este redata pe paginile Scripturii doar pentru a ne imbogati cultura generala. Nimicirea unei intregi civilizatii antedeluviene ne este revelata pentru a vedea in ea un prototip al sfarsitului acestei lumi. In predica Sa despre semnele revenirii Sale, Mantuitorul spunea:
„Cum s-a intamplat in zilele lui Noe, aidoma se va intampla si la venirea Fiului omului. In adevar, cum era in zilele dinainte de potop, cand mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in corabie, si n-au stiut nimic, pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, tot asa va fi si la venirea Fiului omului” ( Matei 24, 37-39 ).
Ca si pe vremea lui Noe, si astazi exista un timp de har acordat oamenilor, cu scopul de a-si indrepta caile si a se impaca cu Dumnezeu. Hotararea divina de a pune capat istoriei pacatului este deja luata in sfatul ceresc, insa nimeni nu cunoaste ziua, ceasul si clipa in care harul acordat lumii noastre se va inchide.
Insusi Mantuitorul ne avertizeaza in aceasta privinta: „Despre ziua aceea si despre ceasul acela nu stie nimeni, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal… Vegheati dar pentru ca nu stiti in ce zi va veni Domnul vostru… De aceea, si voi fiti gata, caci Fiul omului va veni in ceasul in care nu va ganditi” ( Matei 24, 36.42.44 ).
„Urmeaza statia… cu peronul pe partea…”
Inchiderea harului pentru lumea nelegiuita in care traim si revenirea in glorie a Domnului Iisus Christos nu reprezinta doar sfarsitul unei stari de lucruri. Mai mult decat un sfarsit, aceste evenimente marcheaza un nou inceput. Inceputul vesniciei…
Atunci cand mecanicii metroului anunta: „Atentie, se-nchid usile !” nu inseamna ca cei care au urcat in garnitura de tren vor fi blocati acolo pentru totdeauna. Calatorii au garantia ca vor fi condusi la destinatia pe care o doresc. Cu o conditie insa: anuntul sa ii gaseasca in tren. Pentru cei ramasi pe „peronul” vietii, pentru cei indecisi sau fricosi, nu mai exista nicio speranta a unui viitor mai bun.
Cine este cel ce inchide usa harului: Dumnezeu sau omul ? Privind la istoria potopului, intelegem ca cel care ia decizia finala de inchidere a harului pentru omenire este Insusi Dumnezeu. Dupa ce s-a incheiat constructia corabiei, iar Noe, familia sa si vietuitoarele randuite de Creator au intrat in ea, Scriptura ne spune: „Apoi Dumnezeu a inchis usa dupa el” ( Geneza 7,16 up. ).
Iar atunci cand Dumnezeu inchide o usa, nimeni nu o mai poate deschide, caci El este „Cel Sfant, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide” ( Apocalipsa 3,7 ). Insa intotdeauna, fara exceptie, Dumnezeu inchide doar usa pe care omul o tine mereu inchisa fatza de El, fatza de adevar si Evanghelie.
Apocalipsa 3,20 zugraveste unul din cele mai emotionante tablouri: un Dumnezeu care sta in fatza usii inimii omului, asteptand sa I se deschida: „Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine”.
Care este aceasta usa inchisa inaintea Mantuitorului ? Poate fi „usa” inimii mele, sau „usa” inimii tale, in fatza careia Mantuitorul asteapta cu rabdare sa I se deschida. Ea are maner doar pe dinlauntru si doar omul, prin propria lui vointa libera, o poate deschide Creatorului sau. Daca aceasta usa va ramane inchisa mereu, Dumnezeu nu are alta optiune decat sa respecte alegerea omului, pecetluind-o pentru vesnicie.
Insa pentru cei care-si deschid inima si viata lui Iisus Christos, anuntul: „Atentie, se-nchid usile !” nu se opreste aici. Anuntul continua cu ceva foarte important si incurajator: „Urmeaza statia Noul Pamant cu peronul pe partea dreapta”. Iar „partea dreapta” este locul unde ne va intampina Iisus cu bratele deschise. Caci este scris: „Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui; „Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia, care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii” ( Matei 25, 34 ).
Timpurile pe care le traim sunt solemne. Acum se aude anuntul: „Atentie, se-nchid usile harului !” Inca putin, foarte putina vreme si usa harului va fi inchisa pentru totdeauna…
Tu unde vei fi cand lucrul acesta se va intampla: in „trenul” mantuirii sau pe „peronul” pierzarii ?
Lori Balogh
Acest articol a fost publicat în Semnele timpului. Salvează legătura permanent
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 