Categorie: „IZVOR” de GÂNDURI

Aseară mergeam spre biserică şi cum în Mediaş bisericile „pocăiţilor” sunt la 200 de metri una de alta inevitabil am văzut „o cantitate” de oameni mergând ca şi mine la biserică, am surprins frânturi de discuţii, priviri, atitudini şi mai ales am văzut feţe. Asta m-a pus pe gânduri, mi-a data motiv de meditare şi mă provoacă să mă „scanez” puţin.

Pocăiţii au o istorie interesantă care la bază are şi prigonire, împotrivire, condiţii vitrege dar mai ales au avut parte de multă ironie din partea celor din jur şi încă mai are. (mă refer la România acum) Dacă nu mai este împotrivire pe faţă decât în puţine cazuri, ironia încă a rămas şi te poţi trezi cu anumite persoane amuzându-se pe seama ta că eşti pocăit. De fapt e singura metodă „de prigoană” în România în afară de vreun popă pornit pe undeva unde mai este câte un scandal demn de documentare TV.

Nu ştiu ce a generat acceptarea pocăiţilor de către societatea preponderent ortodoxă, de fapt nu e o acceptare ci o tolerare, dar deocamdată nu avem scandal. Dacă tolerarea asta e generată de legi, drepturile omului sunt oarecum liniştit, dacă în schimb e generată de diluarea noastră, de alinierea noastră la acelaşi stil de viaţă ca şi ceilalţi atunci e mare problemă.

Aseară, dar şi cu alte ocazii, am scanat pocăiţii aparent, la impresia „din afară”, că în mintea omului nu prea ai cum să intri şi „am rămas pe gânduri dus” cum că unii ar fi pocăiţi de meserie. Şi când spun asta mă refer la ce înseamnă „de meserie” în România că pe alte meleaguri expresia capătă alte valenţe. Omul care este „de meserie” ceva anume are anumite particularităţi, unele comune tuturor meseriaşilor, altele specifice breslei sale dar astăzi, meseriaşii, în România, nu mai sunt ce erau odată când pentru om meseria era ceva sfânt, când era dedicat, implicat, responsabil etc. Din păcate când spune cineva astăzi „sunt de meserie” specificând profesia o spune cu mândrie, aroganţă, superioritate dar şi cu pretenţia de a fi apreciat şi lăudat. La muncă însă, când e să-şi facă meseria nu mulţi români îşi dau interesul total să facă treaba bine şi dedicat. Mare problemă au patronii cu „trasul mâţei de coadă” cu expresia „negru peste verde, că boieru-i chior nu vede” cu „tonele de sărbători legale” cu concediile medicale, cu învoirile, cu pauzele de ţigări, cu angajaţii consumatori de alcool, cu dezinteresul etc.

A fi pocăit de meserie e riscant zic eu. O să vă spun câteva caracteristici ale pocăiţilor „meseriaşi” ca să înţelegeţi de ce spun asta. Poate o să vă surprindă că unele chestii le găsiţi şi în voi cum le-am găsit şi eu la mine dar dacă asta vă provoacă să vă cercetaţi e bine. Avem datoria să ne sfinţim zi de zi.

Pocăiţii de meserie sunt mândri. Auzeam nu de multă vreme despre ce bună e religia unuia dintre pocăiţi, cum că doar la ei se poate ajunge în cer, cum că celelalte religii nu sunt aşa de sfinte şi cum ar trebui ca toţi oamenii să vină la biserica lor ca să aibă şansa să intre în cer. Bineînţeles că omul era foarte mândru că el deja era acolo şi dorea să arate celor cu care vorbea că deja le este superior menţionând cu o „evlavie” deosebită că el îl urmează pe Domnul în acea biserică de 15 ani. Mai mult, pocăiţii de meserie îi vezi „de la o poştă” când merg la biserică, sunt în stare să meargă cu biblia deschisă pe stradă deşi le-ar fi foarte dificil să găsească altă carte decât Matei și Psalmii dacă le soliciţi dar pentru ei e important „să facă impresie”.

Pocăiţii de meserie sunt duri. Ei sunt mai mereu încruntaţi şi serioşi pecum garda de corp a preşedintelui ţării. Foarte „vigilenţi” de ai impresia că păzesc pe Dumnezeu când vin la biserică. Dacă careva cade în vreo greşeală sunt gata să îl scoată afară repede şi să îl fugărească. Ei sunt un fel de paznici la poarte raiului, un fel de gardă de corp a lui Dumnezeu şi a bisericii.  Ei sunt profesionişti.

Pocăiţii de meserie sunt superficiali. Totul e bine dacă îi întrebi de religie, de biserică, de daruri dar dacă ajungi să te adânceşti în cercetarea Scripturii sau să vorbeşti altceva decât adevărurile începătoare ei nu fac faţă. Ei ţin aparenţele, ei fac senzaţie, nu sunt tipul de oameni care să lucreze în adânc, pentru ei toată slujirea trebuie să fie publică şi vizibilă. Cum fac ceva, cum au nevoie de apreciere şi recunoaştere a meritelor. Puţini dintre ei ar fi dispuşi să lucreze pentru Dumnezeu în locuri care nu sunt publice şi dacă o fac nu rezistă mult.

Pocăiţii de meserie se laudă. Ei au mereu afişate înaintea oamenilor toate darurile lor, toate eforturile lor, toate diplomele, toate misiunile la care au participat, toate orele state la biserică şi fac tot ce ţine de ei pentru a afişa realizările lor. Pentru ei e foarte important să existe acolo undeva, toate darurile spirituale „poate or trebui vreodată”. Nu le doresc pentru slujirea altora ci pentru impresionarea altora. Ei vor alerga după trofee şi distincţii pământeşti şi vor plăti greu pentru asta dar consideră că se merită.

Pocăiţii de meserie iubesc legea şi harul. Legea când e vorba de alţii, harul când e vorba de persoana lor. Sunt ideali pentru a fi numiţi în departamentul de disciplină.

Pocăiţii de meserie trăiesc la extreme. Ei vor să intre în rai după uşă dacă se poate, vor să deţină cel mai neînsemnat loc undeva acolo. Unii din ei stau în biserică doar la ce le place iar la mesaje ies şi păzesc uşa pe din afară, ţin poarta sau zidurile bisericii să nu cadă cumva. Ei vin la biserică când consideră ei că e timpul şi nu se obosesc să respecte regulile cu care nu sunt de acord. Nu contează pentru ei decizia majorităţii, ei vor să respecte legea lor.

Pocăiţii de meserie se supără repede. Să nu cumva să ai curajul să le aduci vreun reproş meseriaşilor ăstora că ai încurcat-o. „Îmi spui tu mie? Eu sunt în biserica asta de 20 de ani?” Cu alte cuvinte sunt mare meseriaş. Ei consideră că ştiu cel mai bine totul că na… au experienţă. Nu discută, nu negociază, nu meditează prea mult. „Noi aşa am apucat e una din expresiile favorite” iar alta e „tata a fost printre primii pocăiţi de aici” deci meseria se transmite din tată în fiu aşa că fă bine să nu mustri vreun meseriaş din acesta că e de bai, poţi să-ţi pui în cap toată biserica că el are relaţii, el e vechi, el ştie…

Pocăiţii de meserie trebuie să se pocăiască. Pocăinţa nu este o meserie, pocăinţa este o stare a inimii care se vede într-un stil de viaţă adecvat. Omul care este pocăit nu va fi nici leneş nici neroditor, nu va fi gata de gâlceavă, nu va fi mândru, nu va fi extremist. Omul care se pocăieşte înaintea Domnului va fi un om smerit, echilibrat şi mai ales un om accesibil, agreabil. Pocăinţa nu este o meserie, cel puţin nu în sensul meseriaşilor de azi. Într-o meserie poate e undeva normal să fii mândru de realizările tale sau ale breslei dar în pocăinţă nu poţi face asta. Nu este niciunul din noi păzitor la poarta raiului nici în garda de corp a lui Dumnezeu.

Pocăinţa e o stare a inimii.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/de-meserie-pocait/

Scriam ieri despre o pantă periculoasă a celor ce vor să fie pocăiţi şi aceasta este ispita de a fi pocăiţi de meserie. Meserie nu în sensul bun al cuvântului ci în sensul alterat de astăzi unde expresia „meseriaş” a căpătat mai degrabă valenţe de ironie, mândrie, slabă calitate şi superficialitate. Voi încerca astăzi să scriu despre ce înseamnă pocăinţa cu adevărat ca alternativă la o pocăinţă exterioară doar. Voi folosi în aceste sens anumite citate deja scrise (că doar nu reinventez roata) şi câteva notări personale că tot se numeşte blogul acesta şiwww.pocăitu.ro 

Creştinul pe blogul său Dumnezeu este dragoste spunea bine că : „Din învăţătura Bibliei vedem ca pocăinţa este o condiţie absolut necesara pentru mântuire. De fapt, toţi proorocii din Vechiul Testament, Ioan Botezătorul, Isus și apostolii ne cer să ne pocăim. “De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 4:17 De fapt, în Biblie ni se spune că la începutul credinţei trebuie să fie pocăinţa. Deci e clar că pocăinţa este o condiţie necesară pentru toţi creştinii, indiferent de denominaţiune.

Dar totuşi ce înseamnă pocăinţa?

Găsim trei cuvinte greceşti în Biblie, care se referă cam la acelaşi lucru:

1. metanoeo = schimbarea minții ( Luca 13:3 )
2. metanoia = o reală schimbare a minții și a atitudinii față de păcat ( Matei 3:8, Luca 24:47).
3. metamelomai = regret ca o consecinţă a păcatului ( Matei 27:3 )

Putem spune că pocăinţa este întoarcerea la Dumnezeu, întoarcere însoţită de o căinţa adâncă pentru viaţa trăită în păcat. Întoarcerea sinceră la Dumnezeu este mai mult decât o simplă exteriorizare a regretelor și schimbarea pe moment a comportării. Pocăinţa adevărată presupune “o înnoire a minții” și o schimbare totală a vieţii, pe termen lung. Ea presupune renunţarea la lucrurile care poate ne plac dar, care nu sunt plăcute in ochii lui Dumnezeu. Va trebui sa renunţi la bârfă, la a judeca oamenii, la orice lucru pe care Dumnezeu îl condamnă.

În primele teze pe care le-a publicat, Luther spunea că pocăinţa trebuie să fie un stil de viaţă care n-are nimic de a face cu ritualurile spovedaniei. Pocăinţa adevărată duce la modificarea firii tale până în cele mai mici aspecte.

Pocăinţa adevărată se manifestă vizibil in viaţa ta de zi cu zi, pentru că ea produce o viaţă nouă, total schimbată. Ea acţionează în primul rând la nivelul inimii și apoi produce efecte la nivelul exterior al comportării noastre. Faptul că respecţi nişte legi ( porţi batic, te închini cu mana stângă sau cu mâna dreaptă, etc) fără a avea o adâncă repulsie față de păcat, nu înseamnă absolut nimic. Gândiţi-vă cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul, oare nu aşa trebuie să ajungem si noi?

Primul pas înspre a te pocăi, este acela de a conştientiza, cu adevărat, starea de păcat în care te afli. Cum poţi realiza asta? Biblia ne spune că “prin lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20). Mai exact prin auzirea Cuvântului, prin citirea Cuvântului și autoexaminarea în lumina celor descrise acolo, putem să vedem dacă suntem păcătoşi sau nu. Nu exista păcat mare sau păcat mic, exista păcat si atât.

De aceea sfatul meu, este sa citiţi Biblia și să vă examinaţi în lumina celor scrise acolo. Sunt multe lucruri care nu sunt uşor de înţeles, de aceea este bine să mergeţi la o biserică și să cereţi sfatul unor oameni pregătiţi ( preoţi, pastori, etc). Însă nu luaţi niciodată de bun ce vă spun ei, ci treceţi totul prin filtrul Bibliei, iar dacă ce v-a spus acel om contrazice Biblia, atunci sigur acel om greşeşte.”

Pe de altă parte: „Mulţi înţeleg termenul de pocăinţă ca fiind “întoarcere de la păcat”. Însă aceasta nu este definiţia biblică a pocăinţei. În Biblie cuvântul “pocăinţa” înseamnă “schimbarea minţii”. De asemenea, Biblia ne vorbeşte că pocăinţa autentică va avea ca rezultat schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Faptele Apostolilor 26:20 declară: “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Definiţia biblică completă a “pocăinţei” este schimbarea minţii care rezultă în schimbarea faptelor. ”( Got Questions Ministries )

Dacă ar fi să vorbim de o atitudine exterioară, de un anumit stil de vestimentaţie, de un anumit cult, de anumite obiceiuri, de anumite daruri, de o anumită vechime fără a vedea o schimbare a minţii faţă de păcat şi ce urăşte Dumnezeu, nu putem vorbi despre pocăinţă. Este adevărat că pocăinţa se vede prin fapte dar faptele pocăinţei sunt diferite de faptele religioase şi Galateni 5:22 în continuare ne lămureşte care sunt acele roade „vrednice” de pocăinţa noastră.

Fapte religioase, obiceiuri religioase, tradiţii religioase au toate culturile şi religiile mai mult sau mai puţin, dar faptele vrednice, faptele care decurg din pocăinţă le au doar cei pocăiţi, doar cei care au mintea schimbată şi transformată de umblarea în părtăşie cu Dumnezeu şi asta nu mai ţine de religii sau culte neapărat ci de relaţia personală cu Dumnezeu.

Doamne te rog să mă ajuţi ca să fiu un pocăit real, autentic şi faptele mele să mărturisească asta.