Categorie: „IZVOR” de GÂNDURI

Nu știu care ar trebui să fie proporția între rugăciunea publică și cea secretă, dar dacă înțeleg bine recomandările Mântuitorului, e clar mult mai încurajată, valoroasă, lipsită de riscuri și eficientă rugăciunea făcută cu ușa închisă. În vreme ce rugăciunea publică e însoțită de avertizări de risc și de exemple de tip „cum să nu”. Ceea ce făcuseră fariseii și cărturarii, oamenii religioși ai vremii din rugăciune, era total neindicat de Domnul Isus, cel care în acea situație îți învăța ucenicii să se roage. Așa cum am scris, rugăciunea publică implică riscuri și din păcate în viața celor mai mulți rămâne principala rugăciune dacă nu singura.

Când eram copil, unii din frații din biserică „predicau la rugăciune”, fără exagerare, se rugau în biserică și noi copiii făceam clasamente, cronometram rugăciunile si făceam clasamentul duminicii apoi pe cel al lunii și pe cel al anului. Și aveam motive serioase să o facem, unii scoteau scoruri faine, cel mai tare a fost 38 de minute de trăncăneală, că rugăciune nu îi pot spune. Predică în toată regula, cu șapte puncte și dezvoltate fiecare. Bunicu, care nu era predicator cu vorba, ci cu viața, ne spunea când vedea că ne foim și ne pierdem răbdarea: „Puișor, voi să nu faceți așa, voi să vă rugați acasă.” Logica lui era simplă, cine nu se roagă acasă se roagă mult în biserică. Nu știu dacă e întotdeauna valabilă, dar în cele mai multe cazuri cam avea dreptate.

Într-o discuție recentă pe tema rugăciunii pe care am avut-o cu Ana ne puneam întrebarea de unde anume și când a apărut în biserici rugăciunea publică, adică cea pe care o facem cu voce tare în biserici, chiar dacă unii o rostesc la comun, deodată cu toții și alții pe rând. Recunosc că nu am putut lămuri subiectul ci am găsit unele piste. Obiceiul vine dinainte de a exista bisericile și anume din poporul Israel.

Rugăciunea este unul din cele mai intime acte de relație dintre om și Dumnezeu. Este un mod de a vorbi cu Dumnezeu și în același timp este un mod de a mărturisi, de a recunoaște, implora, cere, lauda și adora pe Dumnezeu. Cred eu că este așa de personală această latură a relației cu Dumnezeu încât e foarte riscant de expus în public și mai ales e foarte riscant să faci din rugăciunea în public singura sau principala metodă de rugăciune. În acest fel se dă „pe față” un act intim al relației cu Dumnezeu.

Nu pot să ignor în acest context discuția Domnului Isus cu ucenicii și mai ales sfaturile pe care acesta le dă lor. „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi.”

El, Mântuitorul, atrage atenția cu privire la posibilitatea destul de mare ca noi să rostim rugăciuni „de ochii oamenilor”, ca să fim văzuți și auziți de oameni. Lucrul acesta nu este necunoscut nouă. O dată pentru că știm fiecare modul în care ne rugăm în public și că ne alegem diferit cuvintele, ne străduim „să ne rugăm frumos” ca să smulgem multe și intense „amin-uri” și a doua oară pentru că auzim în jurul nostru oameni rugându-se și realizăm fățărnicia directă a multora dintre ele. Când ne rugăm în public suntem foarte tentați să adaptăm rugăciunile la audiență, să formulăm frazele pentru a fi apreciate de cei din jur și așa cum spunea Domnul Isus mai mult sau mai puțin, fie că recunoaștem fi că nu, vrem puțină răsplată, ne simțim foarte bine dacă biserica „răspunde” și ne simțim prost dacă biserica „nu răspunde” cum credem noi de cuviință rugăciunii.

Nu este prima dată când caut în Scriptură referințe privitoare la rugăciune și am găsit puține care să facă cumva referire și la rugăciunea din biserici. Nu că această rugăciunea nu exista sau că nu e importantă, dar accentul care pe rugăciunea individuală și secretă. Accentul care pe ceea ce Domnul Isus recomandă, rugăciunea din odăiță, cu ușa încuiată. Despre asta voi scrie mâine dacă ne mai lasă Dumnezeu în viață.

Scriu aceste gânduri pentru că observ pericolul în care mă aflu eu și unii oameni dragi mie, acela de a intra în categoria oamenilor fățarnici, lucru care e deosebit de ușor de realizat. Calea spre fățărnicie e extraordinar de alunecoasă. E nevoie doar să vrem să fim văzuți sau auziți de oameni sau să bolborosim aceleași vorbe sau să spuneam rugăciuni lungi. Aspecte care trebuie să recunoaștem că ne pândesc în fiecare moment și vor să ne ia răsplata. Dacă merg puțin mai departe, am auzit mulți oameni care nu doar că vor să fie auziți, ci chiar zbiară, răcnesc, transpiră cu pretenția că se roagă sincer și personal lui Dumnezeu. Stau de multe ori și mă gândesc la cât de greșit folosim rugăciunea ca „arma de distrugere” cum facem „campanii de rugăciune publică” cum „punem rafala rugăciunii publice pe diferite persoane, instituții sau situații” cum zbierăm și ne dăm cu fundul de pământ „în comun”… Oare pe cine vrem să păcălim?

E o diferență colosală între ce facem noi cu plăcere și ce recomandă Mântuitorul. E diferență mare între strigăte și secret. Știu, vor spune unii că și Hristos s-a rugat „cu strigăte mari și cu lacrămi” dar pe paginile Scripturii nu găsim că aceste strigăte mari sunt țipete. Atâta vreme cât Domnul Nostru Isus ne recomandă să fim atenți la acest capitol și să ne rugăm într-un anumit mod, eu cred că avem toată explicația necesară și toată motivația necesară pentru a transforma rugăciunea secretă, în coloana vertebrală a vieții de rugăciune. Totodată avem datoria de a respecta „indicatoarele de avertizare” lăsate chiar de Mântuitorul când spune „voi să nu faceți așa”.

Eu recunosc că am înălțat multe rugăciuni fățarnice, cu glas tare, cu speranța că vor fi auzite și că oamenii „vor răspunde”. Am înălțat de multe ori rugăciuni ajustate, adaptate, pentru a plăcea „publicului” și mă pocăiesc tot public de greșeala și păcatul acesta după ce mai înainte m-am pocăit înaintea lui Dumnezeu. În același timp m-am simțit vinovat de multe ori când în rugăciunea personală nu am avut cuvinte să spun Domnului. Am stat „ca mutu” fie de durere, fie de neputință, fie de rușine, fără să pot vorbi, dar acum realizez că „Tatăl meu știe de ce am trebuință, mai înainte ca să-I cer eu”

Tu cum te rogi? Cât de mult te rogi în public? Cât de mult te rogi în secret? Cât de des identifici în situația de mai sus? Poate aceste gânduri te vor provoca la meditare și schimbare. Poate data viitoare, la rugăciunea publică vei avea altă atitudine. Dumnezeu să ne ajute să învățăm că rugăciunea este intimă și personală.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Absolut, dar absolut toate clarificările referitoare la cazul Bodnariu, cum că ar fi despre abuz și nu despre „radicalism creștin” și „îndoctrinare religioasă” sunt bazate pe două surse: documentele emise de Barnevernet și afirmațiile altora despre afirmațiile altora care au auzit de la alții că alții au zis că altora nu li se pare că alții ar fi zis despre alții că…

Că unele bloguri și comentarii personale pe social-media reproduc aceste aberații, nu mă mir. Cei care ne acuză că de ce, cum și cine facem ceva despre familia Bodnariu, ei înșiși n-ar putea răspunde acestor întrebări despre de ce nu-și țin dumnealor gura. Dar, deh, dacă au dreptul…

Însă media, instituțiile tradiționale pentru care jurnalismul este o profesie nu un hobby, acestea mă umplu de uimire!

Nu cele norvegiene care, după cum am documentat clar în alte intervenții, chiar cele de acum între ghilimele „creștine” sunt într-un concubinaj aproape slugarnic și pe față cu statul și instituțiile sale, ci chiar unele românești.

Așa că, este sau nu este cazul Bodnariu un caz de persecuție religioasă? Este, cum să nu fie!

Că Barnevernetul zice că nu, că a scos din limbajul și documentația sa acele fraze care evidențiau origina întregului calvar al familiei Bodnariu, acest lucru n-ar trebui să ni se pară incredibil tocmai nouă care am stat câteva decenii dub talpa comunistă. „Da dom’le da’ ăștia nu sunt comuniști, Norvegia e o țară democratică!” Serios? De ce, că zic ei? Dar comuniștii nu ziceau că sunt cu democrația și puterea și voința poporului etc. șamd?

În spatele fațadei tencuită cu grijă de statul norvegian este un sistem intolerant, iresponsabil, insensibil și ireversibil: el, sistemul, mă tem că nu mai poate fi reformat ci doar demolat din temelii.

Că ministrul de externe indian a venit acum câțiva ani la cel norvegian și i-a dat 72 de ore să trimită în India copiii răpiți unei familii de indieni, că dacă nu… (bine, discuția era purtată între peste un miliard cu vreo 5 milioane) dovedește că Norvegia știe – atunci când are de ce – și de frică. A încercat și președintele ceh aceeași rețetă, dar n-a mers, în principal pentru că marea parte a cehilor sunt în… Cehia, iar cei care nu sunt n-au structuri de mobilizare cum ar fi… bisericile!

Românii sunt peste tot și au biserici puternice peste tot! Evanghelicii sunt – încă – practicanți și asta ajută mult.

Mai în glumă mai în serios, spuneam zilele trecute că prima clădire construită pe vreo altă planetă va fi o biserică… românească!

Ceea ce nu au românii, nu au o clasă politică formată din oameni care să vadă dincolo de propriul lor interes politic și nu numai, adică să fie mai mult oameni decât politicieni și NU mai mult politicieni decât oameni!

Un caz clar:

O MIE DE ROMÂNI-AMERICANI ÎN WASHINGTON DC! EU PERSONAL NU AM CERUT O ÎNTREVEDERE LA AMBASADA ROMÂNIEI ȘI, DACĂ NU IEȘEA PE ALTE SURSE N-AȘ FI RECLAMAT NIMIC!

DAR, CA AMBASADĂ, CÂND O MIE DINTRE CETĂȚENII TĂI, DINTRE CARE MULȚI TE-AU SUSȚINUT GUVERNULE!, DECI CÂND EI SUNT ÎN STRADĂ PENTRU O CAUZĂ UMANITARĂ, CÂND EI AU CHELTUIT PESTE $300 000 CA SĂ VINĂ LA CÂTEVA STRĂZI DE TINE, TU ÎȚI ÎNGHIȚI TELEFONUL ȘI TE ASCUNZI?

PĂI ȘI DACĂ N-AVEAM DREPTATE, DACĂ ERA RESPECT ȘI BUN SIMȚ, VENEAI SAU NE CHEMAI SĂ NE SPUI VERDE ÎN FAȚĂ!

DIN NOU, CĂ N-A VRUT CINEVA, CĂ NU I-A DAT VOIE ALTCINEVA, NU MĂ INTERESEAZĂ!

DAR ACEASTĂ IPOSTAZĂ, MĂRUNTĂ SAU NU ÎN TOT DECORUL ACESTUI DEMERS, ESTE O RADIOGRAFIE ÎN HIGH DEFINITION A SINDROMULUI POLITIC PE CARE L-AM SESIZAT ÎN ULTIMELE DECLARAȚII PREA DIPLOMATICE ȘI PREA PUȚIN UMANE ALE GUVERNULUI! ÎN CELE DIN URMĂ SE VOR MIȘCA PENTRU CĂ N-AU ÎNCOTRO, DAR PREA TÂRZIU CA SĂ NE SCHIMBE IMPRESIILE!

Deci, avem cauze nobile, avem oameni buni pretutindeni și avem dorința de a face ceva! Ce nu prea avem, cu unele excepții pe care le-ați văzut de la început intervenind curajos în favoarea familiei Bodnariu, nu avem reprezentare…

https://popaspentrusuflet.wordpress.com