DIFERENȚA DINTRE SLUJITOR ȘI PASTOR!


DECLINUL LUCRĂRII PASTORALE

Încă de mic copil, fiind născut și crescut într-o familie de creștini, am învățat câteva lucruri considerate a fi sacre, obligatorii pentru oricine se pretinde a fi creștin.

1348838436pastor_preaching_pulpit_620px

Pe lângă faptul că trebuia să particip la toate slujbele care se țineau în biserică (și trebuia să fii foarte atent), am mai învățat și faptul că păstorul bisericii este reprezentantul lui Dumnezeu și că el este  un om sfânt, cel mai deosebit dintre credincioși. Îmi aduc aminte și astăzi cu multă plăcere, cum în fiecare lună, cel puțin odată (fiind o biserică mică nu aveam păstorul nostru local) eram vizitați de păstorul din zonă.

Era un bărbat arătos și foarte blând, cu un zâmbet plăcut,   și plin de bunătate. Îl admiram și eram în culmea fericirii atunci când venea spre noi, copii, și dădea mâna cu noi toți si ne punea tot felul de întrebări. Era sensibil la toate nevoile celor din zonă și nu se dădea înapoi, atunci când vreo familie se confrunta cu vreo problemă, de orice natură. Felul lui de comportare față de toți cei în nevoie, cât și respectul pentru toți oamenii, mă face să mă gândesc și astăzi cu plăcere la el, după aproape 50 de ani. Era cu adevărat un SLUJITOR.

Pe parcursul vieții am avut parte să cunosc mulți păstori, dar nici unul nu a egalat viața, comportamentul și atitudinea acelui păstor de la țară. Desigur că asta nu înseamnă că nu ar mai fi astfel de păstori și astăzi, din păcate, tot mai puțini.

Cu toate acestea, în ciuda pregătirii teologice superioare acelor vremuri, se pare că instituția pastorală a pierdut serios din credibilitate. Este evident (internetul și rețelele de socializare evidențiază și mai mult pentru noi) faptul că slujba de păstor se bucură de tot mai puțin respect de multe ori fiind d-ea dreptul compromisă.

      Ce s-a întâmplat de fapt? Sunt oamenii tot mai răi, ori sunt și alte motive din cauza cărora oamenii, dar și membrii bisericilor au tot mai puțin respect pentru cei ce-i conduc, în trecut fiind foarte respectați și pe bună dreptate numiti REVEREND.

Meditând la această stare de fapt, am găsit câteva concluzii personale, pe care doresc să le prezint menționând faptul că este departe de mine gândul de a viza pe cineva. Doresc doar să ridic o problemă, să dau de gândit tuturor creștinilor în mod general, iar în mod particular, conducătorilor creștini.

1. Factori sociali.

Societatea s-a desacralizat. oamenii au devenit mai răi, mai nesupuși, contestarea și revolta față de autoritate fiind evidente la toate nivelele societății. Luând în considerare acest lucru, nu putem să nu ținem cont de faptul că tot mai mulți membri ai bisericilor evanghelice au pierdut respectul față de cei ce-i păstoresc, mai mult sau mai puțin justificat. De fapt, păstorii se ridică din mijlocul bisericilor care înainte de a-i acuza, ar trebui să reflecteze la fapul că ei sunt produsul bisericii. Fiecare comunitate are acei conducători pe care îi merită!

2. Factori spirituali

Biserica este implicată în lupta spirituală. Domnul Isus și apostolii au avertizat cu privire la faptul că diavolul va căuta să slăbească conducerea pentru a dispune apoi cu ușurință de turmă: „Voi bate păstorul și oile turmei vor fi risipite.” Matei-26:31

3. Factori legați de circumstanțe

Aceștia sunt multiplieu voi numi câțiva destul de specifici pentru comunitățile evanghelice românești:

A. Au fost promovați foarte mulți oportuniști, oameni care nu au o pregătire potrivită, dar mai ales nu au caracter sau chemarea lui Dumnezeu. Au fost deschise școli teologice, care trebuie mențiunute și finanțate, iar dacă nu ai studenți mulți nu poț funcționa. Ca atare, nu mai contează prea mult chemarea, ci doar să umplem în fiecare an școlile. Absolvenții acestor școli sunt apoi promovați, de multe ori singurul criteriu pentru promovare fiind absolvirea unei școli de teologie.

B. Datorită lipsei de lideri, biserica și-a împrumutat conducători din alte domenii ale societății crezând că dacă sunt buni acolo vor fi buni și în biserică. Astfel, unii oameni de afaceri au devenit păstori. Ei continuă să facă afaceri – cu multe compromisuri și aranjamente – iar duminica merg la amvoanele bisericilor si predică despre sfințenie si integritate. Promovarea ipocriziei este evidentă, iar oamenii o simt și tratează cu dispreț pe astfel de ipocriți.

C. Păstorii fără turmă. Sunt păstori care nu au păstorit niciodata, vreo biserică și totuși au fost ordinați. Ei se consideră păstori de drept și pretind să fie respectați, iar dacă nu sunt tratați ca atare, sunt nemultumiți și produc tot timpul tensiuni în biserici. Este adevărat că unii dintre ei au făcut si studii teologice (,,serale”) dar nu au fost chemați în slujire de nici o biserică și cred eu că nici de Domnul.

D. Păstori pe bază de interese. Au fost promovați în slujire păstori pentru a menține pacea în anumite comunități, mulțumind anumite grupuri de interese sau clanuri. După ce au fost promovați pentru a avea pace, trebuie tot mereu stimulați fie cu o predică, fie cu o rugăciune, ori măcar să-i ducem pe la amvon să-i mai vadă lumea pe internet. Bisericile mai mari, care au zeci de astfel de păstori, pentru a-i mulțumi pe toți și a le stimula mândria, au rezervat chiar câteva bănci mai aproape de amvon, pentru a le da cinste.

Considerând acești factori care au compromis slujirea pastorală, nu ne mai miră atât de mult faptul că slujba de păstor este luată în derâdere și oamenii nu o mai respectă. Cred că este timpul să se facă ceva, pentru a redobândi credibilitatea acestei slujbe care altădată impunea respect sfânt si reverență.

Pentru aceasta este un preț de plătit. Unii au încercat să facă mișcări în această direcție plătind un preț. La unii au mers lucrurile bine un timp după care în dorința de a crește biserica (metode omenesti) au abandonat metodele bune cu care au început și sa-u  întors la vechiul sistem. Cunosc totuși și păstori care au început lucrări noi, iar astăzi, după 2-3 ani, cu adevărat se vede că lucrurile merg după Biblie, iar păstorul este un om a lui Dumnezeu, slujitor respectat, iar mulți oameni din lume se întorc la Dumnezeu, iar cei din biserică dovedesc maturitate și creștere spirituală. Din păcate, prea puține aceste exemple.

Este diferență între SLUJITORULde ieri și Păstorul de astăzi ??

Mike Olari

http://family2fam.com/

Prieteniile între creștini


Prieteniile între creștini

Plec din start de la gândul, că fiecare din noi ar trebui să lege acea prietenie cu Dumnezeu, așa cum Scriptura surprinde relația dintre Avraam și Dumnezeu, în Iacov 2:23. Nu mă voi referi azi la această prietenie. Azi vreau să mă refer la prietenia dintre creștini.

Se știe că noi oamenii, tânjim după relații și ne place să avem prieteni. Ne place să avem acea relație cu cineva, care să ne poată prelua șocurile vieții, plusurile și minusurile. Să avem un prieten, căruia să îi spunem tristețile mari sau bucuriile imense, dar care să fie de ajutor când este nevoie și care, la rândul său, să beneficieze de ajutorul nostru. Prietenul, e acea persoană, care te știe cu bune și rele și totuși, te acceptă așa cum ești. Se pot spune multe despre prieteni, însă fundamentul relației de prietenie, cred că este încrederea, altruismul, jertfa, confidențialitatea și respectul.

În prezent, parcă termenul de „prieten” a fost alterat. Una din noile variante e termenul de „pretenar”, care ar însemna un soi de relație în care, atâta vreme cât e bine omul rămâne, când dai de greu, „pretenarul” o şterge. O altă variantă alterată a prietenului, e sensul său de iubit. E folosit de fete, care au prieten, nu au iubit, că ar pune-o pe mamă-sa în priză sau pe tată-su pe harță. Zici că e prieten și totul e mai ușor. Parcă acest cuvânt nu mai are greutatea de altă dată. Acea greutate surprinsă în romane, cărți și filme sau cea pe care unii din noi am cunoscut-o.

Copiii mei, mai ales cel mic, vine uneori acasă și poc: Tati, azi mi-am făcut un prieten nou! Pentru el orice nou copil cu care se joacă e un prieten. De multe ori așa facem și noi. Dacă cineva ne dă atenție îl facem prieten, dar oare e de ajuns? E de ajuns un grătar, o masă, o ieșire la verde?

Unde mai duc relațiile de prietenie dintre creștini azi? Care e finalitatea lor? Se pare că ne împrietenim mult mai strâns și mai ușor cu alte persoane, decât credincioșii. Se pare că nu mai avem capacitatea de a fi buni prieteni, sau dacă devenim, nu ne mai leagă neapărat chestiunile spirituale, ci cele ce țin de amuzament, ieșiri, party-uri și alte aspecte „mai puțin spirituale”.

Oare mai sunt eu, capabil să leg prietenii cum sunt descrise cele din Scriptură. Oare pot fi prieten cuiva ca Ionatan, care și-a riscat până și viața? Oare pot fi măcar un prieten cum a avut Iov pe Elifaz, Bildad și Șuah? Pot oare prin prietenia mea să fiu mângâierea sufletului unui om și cu ajutorul meu, el să poată urca mai sus spiritual, social sau motivațional? Pot eu oare ca și credincios să fiu omul pe umărul căruia prietenul să își recunoască vinovăția eșecului sau păcatului și să nu se teamă de asta? Pot fi eu un om care „se bate în rugăciune” pentru cauza prietenului său? Mai pot fi un prieten precum avea slăbănogul coborât de amicii săi prin acoperiș. Omul care a fost vindecat din cauza credinței prietenilor săi, care au fost în stare să dărâme acoperișul unei case, să deranjeze măcar zeci de oameni și chiar pe Isus Hristos, pentru prietenul lor? Ce produce prietenia mea? Cât de profund sunt în stare să fiu într-o relație de prietenie? Cât sunt gata să jertfesc?

Prietenia e o relație de care avem nevoie fiecare din noi. Chiar dacă putem trăi fără ea, beneficiile existenței relațiilor de prietenie sunt enorme pentru motivație, tonus, calitatea vieții dar și pentru omul spiritual. Oamenii care au prieteni buni evoluează sănătos. Prietenia poate îmbunătăți calitatea vieții în toate aspectele ei și poate motiva un om cum puțini alți factori o pot face. CÂnd se unesc doi oameni să facă un lucru e mult mai eficient ca atunci când este unul singur. „Unde-s doi puterea crește” spunea cineva într-un cântec altădată cântat mai des.

Ce ciudat este că ,cei mai mulți creștini plâng de însingurare, fiecare în odaia lui și nu leagă relații unii cu alții. Fiecare dorește să fie vizitat, căutat, important, dar puțini, din ce în ce mai puțini, riscă să facă pași spre alții. Ne temem de prietenii, ne temem că devenim vulnerabili, că va trebui să ne descoperim sau să fim descoperiți. Ne temem că ne va costa, că trebuie să plătim un preț, dar habar nu avem că însingurarea costă infinit mai mult.

Știți ce potențial poate avea relația corectă de prietenie dintre doi credincioși? Poate motoriza comunități întregi. O relație corectă și sănătoasă de prietenie poate anima viața unei biserici. Poate fi factorul motivațional pentru implicarea în societate, poate schimba mentalități și concepte. Relația sănătoasă de prietenie poate avea un impact enorm, oricum mai mare decât ceva grămezi de gunoaie lăsate în urma unui grătar la iarbă verde.

Cum stai cu relațiile? Tânjești după o relație sănătoasă de prietenie? Nu e un lucru rău deloc. Investește și caută acea relație. Mâine, fă mai mult decât azi în privința asta. O astfel de relație, poate porni din simpla conversație cu cineva sau din ajutorul pe care ești gata să îl oferi dezinteresat. E nevoie de prietenii sfinte. Tu ai nevoie de astfel de prietenii, biserica din care faci parte are nevoie de ele, comunitatea din care faci parte are nevoie. Societatea în care trăim ar fi influenţată în bine. Ce zici?

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

ESTI SIGUR DE MÂNTUIREA TA?


Ce zici dacă va trebui să-L întâlneşti pe Domnul chiar acum?

În prima zi când te naști ești deja destul de bătrân ca sa și mori.

Un lucru din două, se poate întâmpla în orice secundă; ori să se întoarcă Domnul după aleșii lui, ori să mori.

Zilele astea m-am gândit foarte serios la aceste doua lucruri, dar mai ales la ultimul, datorita faptului că în mai puțin de o săptămână, am auzit de 3 persoane, pe care le cunosc foarte bine și care nu știam să aibă nici o problemă de sănătate, cum au avut parte de surprize și cum doi dintre ei, doar printr-o minune mai sunt încă în viaţă, dar unul a plecat în veșnicie. Toţi 3 intre 50-62 ani, deci nu prea bătrâni, aşa încât sa te aștepți să moară. Unul dintre este cumnatul meu John Tipei.
Întrebarea mea este dacă eu sau tu va trebui sa plecăm, aşa inopinat, voi fi sau nu MÂNTUIT?
De fapt cum putem fi siguri de mântuirea noastră, care este aşa de importantă?
Question
Unii cred că vor fi mântuiți prin religia lor, alții prin biserica pe care o frecventează. Unii cred ca îi vor mântui faptele lor bune, alții că vor fi mântuiți, prin sacrificiile lor. Sunt multe versiuni pe care le invocă oamenii când este vorba de dobândirea mântuirii. Unii nici nu cred în iad sau rai. Unii cred că exista doar rai, fiindcă un Dumnezeu plin de dragoste, nu poate să trimită pe nimeni în iadul veşnic pentru doar câţiva ani de ne-veghere. Cu toate ca fiecare crede ca aşa cum știe el este cel mai bine, atunci când vom sta în faţa lui Dumnezeu, (numai tu și Dumnezeu) lucrurile vor fi complet diferite de ceea ce am crezut noi și totul va fi cum spune CUVÂNTUL DOMNULUI.
În evanghelia după Ioan, cap.3 versetele 3-5, Cuvântul Domnului este foarte clar: ISUS A ZIS; ADEVĂRAT ADEVĂRAT ÎȚI SPUN CĂ, DACĂ UN OM NU SE NAȘTE DIN NOU, NU POATE vedea împărăția lui Dumnezeu și nici intra în ea. (Încurajez citirea întregului text: Ioan 3:1-21)
Este clar că toți cei care sunt născuți din Nou sunt pregătiți să-și întâlnească MÂNTUITORUL.
Cum putem ști dacă cineva este născut, din nou? Cei născuți din nou vor aduce roada, dar nu roada lor, ci roada Duhului Sfânt, pe care o găsim în Galateni 5:22-23.
 Fruit of the Spirit_1
ROADA DUHULUI ESTE:
1.Dragostea – dacă cred că am dragoste, ar fi bine să mă verific, citind 1 Corinteni 13.
2.Bucuria- Se sesizează cei din jurul meu că sunt o persoană care radiez multă bucurie?
3.Pacea – O pace care întrece orice pricepere, chiar și când toate îmi merg rău, eu trebuie să am o inima plină de pace.
4.Îndelunga răbdare – Pot spune cei din jurul meu că sunt un om răbdător, or spun exact opusul?
5.Bunătatea – Sunt eu bun cu toți cei din jurul meu, ori doar cu mine și cu ai mei?
6.Facerea de bine – Sunt eu gata să renunț la mine și să sar să-i ajut pe alții, ori sunt interesat doar de binele meu și a celor din familia mea?
7.Credincioşia – Poate spune Dumnezeu și cei din jurul meu, că sunt un om care știu sa îmi păstrez hotărârile și deciziile, indiferent de prețul care trebuie sa-l plătesc?
8.Blândețea – Spun cei ce mă cunosc, (dar mai ales cei din familia mea) că sunt un om blând, sau „explodez” la cel mai mic conflict?
9.Înfrânarea poftelor – Cred ca eu, personal îmi pot răspunde cum stau la acest capitol. Cât de mult renunț la poftele firii?
Fruit of the spirit
Aceste întrebări, sunt oglinda în care putem să vedem deslușit, dacă suntem sau nu, născuți din nou.
Dacă suntem corigenți, sau repetenți la acest capitol, eu cred că ar fi bine să ne gândim serios la ce se va întâmpla cu noi, dacă unul din cele doua lucruri pomenite la început, (venirea Domnului, sau moartea) s-ar întâmpla astăzi sau mâine. SUNT EU SIGUR DE MÂNTUIRE?
Ignoranţa noastră faţă de citirea Cuvântului lui Dumnezeu, sau necredința noastră, nu ne vor scapă de aceasta întâlnire iminentă, care se poate întâmpla în viaţa oricui şi oricând.
Nu doresc sa sperii pe nimeni, dar doresc să trag un semnal de alarma;
Dumnezeu să ne ajute să înțelegem bine problema naşterii din nou şi cu multă seriozitate să acordăm importanţa cuvenită NAȘTERII DIN NOU.
Nici legalismul nu are ultimul cuvânt, nici liberalismul, ci CUVÂNTUL SFÂNT AL EVANGHELIEI.
Să citim dar și să împlinim Cuvântul Domnului, nu altceva.
Domnul sa ne ajute!
Cu multa dragoste,
Mike Olari
Sursa: http://family2fam.com/

Antidot pentru lăcomie


Antidot pentru lăcomie

Am scris despre lăcomie şi potenţialul de distrugere al acesteia zilele trecute, aici şi aici. Mai sunt multe de scris despre sectoarele afectate de lăcomie şi despre impactul, pe care aceasta îl are în aproape toate sectoarele vieţii umane. Rămâne un subiect deschis şi pe care mă angajez, să îl mai abordez în viitor. Dar pentru că vreau ca aici, pe blog-ul acesta, să fie un loc al speranţei şi al pozitivului, aş vrea să scriu şi despre antidotul pentru o aşa boală.

Lăcomia afectează profund viaţa umană. Distruge relaţii, distruge vieţi, face oamenii nefericiţi, aduce o fericire falsă şi de scurtă durată, distruge căsnicii, copii, părinţi, biserici, şi state întregi. La nivel global, din cauza lăcomiei unora, alţii sunt condamnaţi la foamete şi sărăcie şi vorbim de ţări întregi. Cu mâncarea aruncată de anumite oraşe mari, am putea hrăni o ţară africană în întregime. Lăcomia face ca unele ţări să fie jefuite, lăcomia face ca unele teritorii să fie distruse, păduri tăiate, până şi rocile de sub pământ sunt sparte din lăcomia omului modern. Ei bine, în faţa acestei realităţi monstruoase realizăm că, balaurul lăcomiei, are nevoie de un antidot puternic, e un cancer al omului lăcomia şi orice formă de cancer se vindecă tare greu.

De unde vine lăcomia? Aşa cum am mai scris, lăcomia porneşte din nevoia noastră de siguranţă în cele mai multe cazuri, nevoie care din cauza păcatului căutăm să o împlinim greşit, cu surogate înlocuitoare şi artificiale. Este ca şi cum, la foame, ne-am mulţumi şi cu fructe din plastic, care oricum arată foarte bine şi realistic. Nu doar nevoia de siguranţă căutăm să o împlinim prin lăcomie, ci şi cea de apreciere şi iubire. Credem că având, devenim mai importanţi pentru cei din jur, credem că, deţinând ne putem alunga singurătatea, care merge de mână cu noi. Aşadar, lăcomia, vine dintr-o nevoie satisfăcută greşit şi după aceea creşte foarte repede.

Sunt aceste nevoie greşite? Nu. Nevoia de siguranţă şi cea de apreciere şi de importanţă, sunt în noi de la crearea noastră. Dumnezeu le-a pus în noi şi trebuiesc împlinite. Problema nu este la nevoile pe care le avem, ci la modul în care alegem să împlinim nevoile pe care le avem. Dacă ne este foame de exemplu, nu este condamnabil, dar dacă pentru a ne împlini nevoia de a mânca furăm , ucidem, minţim o împlinim greşit. La fel şi dacă alegem să mâncăm fructe şi legume din plastic. Nevoia de siguranţă şi securitate trebuie împlinită corect.

Cum putem să împlinim această nevoie corect? Ei bine, personal cred că această nevoie de securitate si siguranţă a apărut de la prima despărţire de Dumnezeu, de la prima tură când omul s-a ascuns în existenţa sa. De atunci a apărut şi nevoia de protecţie, de ascundere, de înconjurare în mormane de bani şi resurse. Omul tânjeşte după o ascundere de pericole, după puţină linişte şi pace într-un loc nepericulos. Inconştient, căutăm să ne construim acel loc de siguranţă prin puterile noastre şi lăcomia este foarte importantă în acest demers. Trebuie să adunăm mult şi repede, nenatural de mult şi de repede, ne trebuie un agent de afânare, un agent de favorizare a demersului nostru şi apelăm la lăcomie. Efortul este imens şi culmea e că, odată construite acea fortăreaţă, simţim că este ineficientă.

Singurul mod de a împlini corect această nevoie, este ascunderea în Dumnezeu, este revenirea la Dumnezeu. Omul până la păcat nu s-a ascuns, trăia liniştit alături de tot felul de animale din care multe fioroase, nu era problema temerii. Păcatul a adus teama, insecuritatea, frica, nevoia de ascundere şi dacă păcatul a făcut asta, cel mai corect este să căutăm o rezolvare la problema păcatului. Pentru a găsi o rezolvare avem o singură soluţie – Isus Hristos. Noi oamenii trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeu, El este cel care ne poate împlini nevoia noastră de siguranţă şi importanţă. Orice altă încercare de împlinire va fi ca şi consumul de fructe si legume din plastic pentru a potoli foamea.

Împăcarea cu Dumnezeu poate satisface nevoia de siguranţă în mod aproape inexplicabil. Ştiu oameni care sunt în mari lipsuri şi totuşi se simt adăpostiţi. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu au făcut închisoare şi s-au simţit în siguranţă. Alţii au privit moartea în ochi şi s-au simţit în siguranţă şi nu s-au temut. Daniel a stat în groapa cu lei si nu s-a temut. Cei trei tineri au ajuns în cuptorul de foc şi nu s-au temut, sau poate mai corect este că teama pentru siguranţa lor nu i-a stăpânit, nu i-a făcut să apeleze la metode omeneşti de a evita pericolul.

Când ne încredem în Dumnezeu şi acceptăm voia Sa, pericolul nu dispare, nu este mai mic, nu suntem protejaţi de un bol de sticlă, ci doar avem încredere că prin orice am trece, El este în controlul vieţii noastre. Când ne predăm viaţa Lui, renunţăm la dreptul de proprietate fals, pe care credem că îl avem asupra vieţii noastre şi ne transformăm, încet, încet, din lacomi, în oameni care se pot bucura de viaţă şi pot ajuta şi pe alţii să se bucure. Eforturile noastre nu vor mai fi să construim un turn în care să ne ascundem, ci să relaţionăm, să admirăm, să ajutăm, să ne implicăm. Când ne încredem în Dumnezeu, dispare stresul major al vieţii, pentru că în El ne găsim siguranţa şi aprecierea de care avem nevoie.

Omul lacom tânjeşte după o relaţie autentică cu Dumnezeu, asta e nevoia lui şi numai aşa poate fi satisfăcută. Orice altă cale va duce la eşec. Lăcomia are un singur antidot – Isus Hristos.

Sursa : http://www.filedinjurnal.ro/

Lăcomia – calea spre distrugere (II)


Lăcomia – calea spre distrugere (II)

Acum câteva luni, discutam cu o doamnă, care venise pentru probleme în căsnicie la consiliere. Relaţia cu soţul ajunsese în mare impas „tocmai când se realizaseră şi ei”. După o perioadă intensă de muncă, de afaceri, de investiţii, „când să se bucure şi ei doi de toate” nu mai avea cine. Relaţia pur şi simplu nu mai mergea. Problema era că, lăcomia, le-a distras atenţia de la relaţie, iar aceasta s-a erodat datorită neglijării ei. Nu s-au înşelat unul pe altul dar soţul nu o mai voia. Erau căsătoriţi doar pe acte şi el, care iniţial era foarte tandru şi romantic, devenise total apatic şi neimplicat. Investirea in bunurile materiale, în bunăstare, a ruinat tot ceea ce iniţial o atrăsese pe soţia sa la el. Tot ce era mai frumos din el, se stinsese şi din păcate nu am putut nici eu să mai ajut cu nimic. Acum trăiesc doar de convenienţă. Poate Dumnezeu va face un miracol în cazul acesta.

În cazul lor, lăcomia soţiei, dorinţa ei de a avea ca alţii, de a avea tot ce i-a lipsit în copilărie, de a realiza siguranţa întregii vieţi în câţiva ani, a dus la distrugere. În cele din urmă a realizat că: „mai bine rămâneam aşa cum am fost, era mult mai bine în sărăcie dar cu soţ, decât în bogăţie fără el”. Sărăcia însemnând o viaţă decentă în opinia mea. Teoretic, doamna a dorit ceva bun, un viitor sigur şi confortabil, însă dacă pentru asta, ajungi să neglijezi alte aspecte ale vieţii deja vorbim de lăcomie.

În Scriptură găsim câteva cazuri de lăcomie şi nu citim tocmai încurajator despre ele. Îmi aduc aminte de pasajul în care se relatează despre Nabal cum era ataşat de avuţiile lui şi asta a dus la distrugerea sa. Nu avea Dumnezeu probleme că avea, că deţinea, pentru că El le-a îngăduit. Problema era că Nabal le considera ale lui şi avea încrederea pusă în ele. Avuţiile erau siguranţa lui. Apoi îmi vine în minte exemplul lui Ahab, care deşi avea enorm de mult, a dorit şi via lui Nabot. Ştiţi ce a decurs de acolo? Tulburare, minciună, târârea poporului în tulburare, ucidere şi a culminat cu distrugerea  Izabelei şi smerirea lui Ahab. Un alt exemplu este cel al bogatului căruia i-a rodit ţarina, relatat în Luca şi care atinge dezideratul său de siguranţă şi securitate: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” apoi ajunge la distrugere. Citim de lăcomie şi la David, deşi era căsătorit a dorit nevasta lui Urie şi a păcătuit, finalitatea… tot crimă, conflict, lacrimi, durere.

Lăcomia este una din caracteristicile oamenilor din zilele din urmă. Găsim asta scris în Noul Testament şi frecvent suntem avertizaţi că, lăcomia este un păcat tot aşa de grav ca uciderea şi curvia. Nouă ni se pare că un curvar este mai vinovat decât un lacom de avere, dar cei doi sunt puşi în aceeaşi categorie de Apostolul Pavel în scrisoarea către Efeseni. Hmm… un curvar va fi condamnat fără ezitare şi stigmatizat, pe când un lacom de avere, se poate trezi chiar apreciat şi lăudat de creştini, dacă ştie să spoiască cu evlavie haina lăcomiei.

Lăcomia este chiar mai periculoasă decât curvia aş îndrăzni să spun. E mai periculoasă pentru că ni se pare nevinovată, ni se pare că nu e păcat, ni se pare că este controlabilă, şi poate fi îmbrăcată în haina religioasă repede. Ne putem trezi uşor păcătuind, dar ne putem adormi conştiinţa cu diferite pastile create special pentru asta: „e voia Domnului”, „doar dau zeciuială”, „ajut şi pe alţii”, „câştig cinstit” şi altele. Aici nu e vorba că unora le îngăduie Dumnezeu bogăţii, nu condamn sau invidiez pe cei cărora Dumnezeu le-a dat. Vreau să trag un semnal de alarmă pentru mine şi cei care riscăm să ne ruinăm viaţa, pentru bogăţiile materiale sau pentru plăcerile pământului acestuia. Dumnezeu unora le încredinţează pentru că sunt vrednici, dar alţii, uitându-se la ei, râvnesc ceva similar, deşi Dumnezeu nu le-a dat, atunci vorbim de lăcomie.

În final, un exemplu pozitiv, exemplul unui om care a avut enorm de mult şi care nu şi-a lipit inima de ele. A trecut deci testul. Dacă Iov era lacom, îi crăpa inima în el, după atâtea veşti şocante despre pierderile sale, sau măcar înnebunea. Ei bine, Iov, deşi a trăit o durere imensă datorită pierderilor, totuşi a rezistat pentru că el avea încrederea că Dumnezeu e cel care ştie cel mai bine şi că de la El au venit toate.

Lăcomia duce la distrugere. Omul lacom deşi poate strânge enorm de mult, nu se poate bucura de ele.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/