Categorie: MEDITAŢII

Cronologie din Saptamana Patimilor – Miercuri – Revolta împotriva lui Mesia

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Miercuri – Revolta împotriva lui Mesia

Autor: Johnathon Bowers

„Atunci Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la conducătorii preoţilor ca să-L dea pe mâna lor.” (Marcu 14:10)

Preoții cei mai de seamă L-au vrut mort. Dar ei nu-L puteau ucide în aer liber. Nu, oamenii L-au plăcut prea mult. Și imaginea lor publică era deja destul de fragilă. Isus a văzut asta.  Curățirea Templului. Pildele. Rezolvările Lui istețe la orice capcană verbală pe care ei ar fi putut s-o scoată înainte. Aveau nevoie de o modalitate de a se năpusti asupra Lui în particular. Și trebuiau să o facă rapid.

El era în Ierusalim, deci a sosit timpul. Dar Paștele urma să fie în două zile. Două zile. Ce vor face?

În acest moment, în Marcu 14, lăsăm preoții de seamă cu setea lor de sânge și cu mâinile pline de griji și ne îndreptăm atenția spre o casă din Betania, doar la câțiva kilometrii de Ierusalim. Simon leprosul găzduia o masă. Isus, ucenicii și alții ședeau în jurul mesei. Și apoi, a venit ea. Ioan 12:3 ne spune că femeia a fost Maria sora lui Lazăr, dar Marcu se mulțumește fără să-I spună numele: „A venit o femeie care avea un vas de alabastru, plin cu mir de nard curat, foarte scump. Ea a spart vasul de alabastru şi a turnat mirul pe capul lui Isus.” (Marcu 14:3)

Foarte costisitor. De fapt, pentru unii de la masă, era prea costisitor.

    Trădător printre cei doisprezece

Valoarea salariilor timp de un an a căzut din acel vas. Iar pentru unii dintre invitați, parfumul care a umplut sala a devenit duhoarea unei oportunități pierdute. „De ce a fost mirul irosit așa?” s-au plâns. „Căci mirul acesta s-ar fi putut vinde cu peste trei sute de lei, iar banii să fie daţi săracilor!” (Marcu 14:4-5) Prostii. Lor nu le păsa de cei săraci. Ceea ce vroiau cu adevărat era o pungă plină cu monede pentru bugetul de binefacere. Cel puțin, asta e ceea ce a vrut Iuda. Vânzarea mirului i-ar fi dat o pungă proaspătă de fonduri din care să fure (Ioan 12:6).

Isus a certat murmurul, mai mult decât a făcut certat Marea Galileii. Dar revolta era în mișcare. Marcu mută accentul său narativ din Betania înapoi la preoții cei mai de seamă. Iuda, spionul, fiind tărăgănat de cei doi kilometrii înapoi la Ierusalim, a găsit liderii religioși în vizuina lor. Poate că clocotea din cauza rușinii pe care a avut-o la casa lui Simon. Poate dragostea sa pentru bani i-a întunecat gândirea încât el nu a putut trece peste risipirea pe care tocmai o văzuse. Și nu doar risipire, ci risipirea pe care Isus a aprobat-o. „Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine!” a spus Isus. „Mi-a uns trupul mai dinainte, în vederea pregătirii Mele pentru îngropare.” (Marcu 14:6-8)

Poate că Iuda a fost atât de agitat de aceste cuvinte încât i-a sărit țandăra și s-a întors înapoi pe drumul spre Cetatea Sfântă. „Bine, Isus. Ești pregătit pentru înmormântare? Mă voi asigura că veți obține una. La urma urmei, mi-ar părea rău să văd acel mir irosindu-se.”

    Treizeci de arginți

Photo credit www.tawicolleges.com

Și așa, Iuda a oferit preoților soluția pe care o așteptau: își va trăda Stăpânul. Dar nu fără ceva în schimb. Marcu, pur și simplu, consemnează faptul că preoții cei mai de seamă au promis să dea bani lui Iuda (Marcu 14:11). Cuvântul „promite” sugerează că Iuda nu a fost surprins de ofertă. Se pare că el i-a presat pe preoți pentru plată. Matei ne spune la fel de mult, de fapt că: „Atunci unul dintre cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la conducătorii preoţilor şi i-a întrebat: „Ce vreţi să-mi daţi ca să-L dau pe mâna voastră?” Ei i-au plătit treizeci de arginţi.” (Matei 26:14-15)

Drama din Marcu 14 se învârte în jurul a două personaje – femeia și Iuda – și reacțiile lor opuse în fața lui Isus. Dar există un al treilea personaj, un potrivnic atât de sinistru cât și de ascuns.

Banii.

Observați cât de repede Iuda și colegii săi, oamenii nemulțumiți, sunt în măsură să aprecieze valoarea mirului la casa lui Simon. Fiind cămătari veterani, aceștia puteau intui dintr-o ochire cât de mult valora un lucru. Mirul de abia își părăsise vasul, iar ei deja calculau: „Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de lei.” (Marcu 14:5)

    Orbi față de valoarea lui Hristos

Și totuși, ironia din Marcu 14 este că Iuda a putut vedea valoarea mirului turnat pe capul lui Isus, dar nu a putut vedea adevărata valoare a lui Isus. Iuda a fost un cămătar care suferea de cataractă. De aceea el a fost atât de ofensat pe acea femeie. Femeia, pe de altă parte, a putut vedea atât valoarea mirului cât și valoarea lui Isus. De aceea, ea a spart vasul de alabastru.

Miercurea dinaintea vinderii lui Isus este un memeto tragic al versetului din 1 Timotei 6:10: „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, iar unii, care au tânjit după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri.”

Dar miercurea dinaintea vinderii lui Isus este, de asemenea, plină de speranță, pentru că ne arată că frumusețea lui Isus poate rupe vraja câștigului financiar. Acesta este mesajul femeii pentru noi, un mesaj pe care Isus a vrut ca noi să-l auzim din nou și din nou: „Adevărat vă spun că oriunde va fi vestită Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut această femeie, în amintirea ei.” (Marcu 14:9)

Sursa: www.desiringgod.org via Resurse Crestine

https://rodiagnusdei.wordpress.com

Despre trădare, dezamăgire și caracter.

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

maxresdefault

Sunt în viața noastră lucruri pe care nu le înțelegem, anumite acțiuni a celor de lângă noi care ne uimesc, sau anumite momente care ne marchează pentru perioade lungi, sau poate pentru totdeauna.
Oamenii nu devin mereu ceea ce își impun să fie, și nu totdeauna ceea ce pozează în fața noastră este potrivit cu realitatea.
De cele mai multe ori asemenea situații, pot să ne dea peste cap modul în care gândim, sau să afecteze într-un fel sau altul felul nostru de a fi.
Depinde la fiecare de caracterul care îl are.
Dacă caracterul este format pe baza unor principii sănătoase, principii Divine, Biblice, Spirituale, atunci este posibilitatea aproape 100% să fii de neclintit în poziția ta față de asemenea situații.
Dacă caracterul tău este fără principii, sau e construit pe principii murdare, cum ar fi să trăiești pe baza minciunii, a manipulării, a înșelătoriei, a răutății în general, atunci sigur o situație pe care nu o înțelegi sau la care nu te aștepți din partea celor din jur, te va da peste cap.
Probabil te va împinge la acțiuni greșite.
Deci, chiar dacă nu înțelegem ce se întâmplă când suntem de exemplu dezamăgiți de oameni la care ținem, sau când suntem folosiți de cei pe care îi credem prieteni apropiați sau dragi, chiar dacă rămânem surprinși de acțiunile lor care ne dezamăgesc sau ne lasă un gust amar, este foarte important cum ești construit ca și persoană … mă refer la caracter.
Mai întâi de toate, e important să fii REALIST.
Extrem de realist. Așa faci față la orice vine.
Te șochează probabil sau te surprinde o acțiune acelui delângă tine, dar daca ești suficient de realist ve ști următoarele:

Nu există oameni buni.
Toți sunt oameni care înceracă să devină mai buni în toate domeniile, dar când vine vorba de caractere, e important să știi că toți oamenii dezamăgesc mai devreme sau mai târziu.
Deci prețuiește-i, dar fii deschis la posibilitatea că toți greșim.
Că e imposibil să nu greșim.
Fii deschis la posibilitatea că fiecare om, când vine vorba de imaginea lui, este posibil mai mult ca sigur, să renunțe numai decât la orice principiu.
E adevărat că sunt excepții. Aici vorbesc de oameni care sunt iubitori de Dumnezeu în modul cel mai sincer. Oameni care au un caracter extrem de puternic sau să zic de bine format din pricina dragostei față de Dumnezeu, care se reflectă în relațiile cu oamenii.
Dar și aici, realitatea este următoarea:

„Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” Ieremia 17:9

Nu știi când se poate schimba toată situația din bine, într-o stare dramatică.
Una din “calitățile” omului este chiar aceasta: INFIDELITATEA.
Deci, dacă ești suficient de realist, vei accepta următorul adevăr;

Ieremia 9:4-6
– “Fiecare să se păzească de prietenul lui şi să nu se încreadă în niciunul din fraţii săi, căci orice frate caută să înşele şi orice prieten umblă cu bârfeli.
Se trag pe sfoară unii pe alţii şi nu spun adevărul; îşi deprind limba să mintă şi se trudesc să facă rău.
Locuinţa ta este în mijlocul făţărniciei şi, de făţarnici ce sunt, nu vor să Mă cunoască, zice Domnul.”

– Stiu că sună șocant și că pare extrem dar așa este.
Amintește-ți cele mai mari drame. Vei descoperi că dezamăgirile cele mai mari sunt făcute chiar de cei pe care îi iubești mai tare.
Nu e nimic greșit în a fi realist. Prețuiește-i pe oameni, iubește-i, dar fii totdeauna cu inima legată de Dumnezeu.
Ește singura persoană din univers care nu te va dezamăgi.
Dacă nu ești prieten cu Dumnezeu, atunci regret.

A fi precaut sau responsabil, nu înseamnă că ești împotriva celor de lângă tine. Pur și simplu asta este natura omului.
Să înșele, să fie fățarnic, să bârfească, să își aprere interesele când e cazul.
Asta înseamnă că interesele lui, uneori nu vor ține cont de tine.

Foarte mulți oameni nu pot renunța la un posibil câștig, pentru a păstra prietenia sau relația cu cei apropiați.

– “Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul! “
Ieremia 17:5

– În final … după a fi realist, sfatul cel mai important este să fii loial, fidel, credincios lui Dumnezeu. Să ai toată certitudinea că El nu înșeală.
Atunci când oamenii te vor trăda, adu-ți aminte că sunt doar oameni și că probabil ai dezamăgit și tu pe alții. Mai mult ca sigur ai făcut asta.
Adu-ți aminte că Dumnezeu vrea să te bazezi pe El 100% și vei vedea că situațiile care apar, neînțelese sau neplăcute, vor avea rezolvare tot în El. În Dumnezeu.

– Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia: leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale.
Şi astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.
Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!
Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.
Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul şi abate-te de la rău!
Aceasta va aduce sănătate trupului tău şi răcorire oaselor tale.
Proverbe 3:3-8

– Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra,
El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază.
Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El. Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui, pe omul care îşi vede împlinirea planurilor lui rele.
Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău.
Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni ţara.
Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era şi nu va mai fi.
Cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace.
Cel rău face la planuri împotriva celui neprihănit şi scrâşneşte din dinţi împotriva lui.
Domnul râde de cel rău, căci vede că-i vine şi lui ziua.
Psalmul 37:5-13

 Sursa: http://www.adigliga.ro/despre-tradare-dezamagire-si-caracter/

Scrisoare deschisă către formaţiile de laudă şi închinare (text tradus de Otniel Nicola)

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă, EDITORIALE, MEDITAŢII

 

Pentru traducerea şi publicarea integrală a textului a fost obţinută aprobarea autorului. Textul a fost tradus de Otniel Nicola. Mulţumiri atît autorului pentru permisiune, cît şi traducătorului pentru traducere.

Draga trupa de inchinare,

Apreciez foarte mult disponibilitatea si dorinta voastra de a oferi darurile voastre lui Dumnezeu, in inchinare. Apreciez devotamentul vostru si ma bucur de credinciosia voastra – sa veniti la biserica mai devreme Duminica de Duminica, sa va faceti timp pentru repetitii in timpul saptamanii, sa invatati si sa compuneti cantece noi, si multe alte astfel de lucruri. Ca si acei artisti si mestesugari pe care Dumnezeu i-a folosit la crearea Cortului Intalnirii(Exod 36), voi sunteti dispusi sa puneti darul vostru artistic in slujba Dumnezeului Triunic.

Va rog sa primiti aceasta mica scrisoare in spiritul in care a fost intentionata: ca o incurajare la a reflecta asupra practicii de „conducere in inchinare.” Mi se pare ca de multe ori sunteti cooptati intr-o activitate fara sa fiti incurajati sa reflectati asupra motivelor fundamentale ale acesteia, asupra „de ce”-ului. Cu alte cuvinte, mi se pare ca de multe ori sunteti recrutati pentru a „conduce inchinarea” fara prea multe ocazii de a va opri si a reflecta asupra naturii „inchinarii” si a ceea ce ar insemna „a conduce.”

Ingrijorarea mea este ca noi, Biserica, v-am incurajat, fara intentie, sa importati practici muzicale in inchinarea crestina, practici care, desi ar putea fi potrivite in alte imprejurari, dauneaza inchinarii congregationale. Pentru mai multa claritate, intr-un limbaj pe care l-am folosit in „Desiring the Kingdom”, uneori ma ingrijoreaza faptul ca in mod inconstient, noi v-am incurajat sa importati anumite forme de spectacol care sunt, in esenta, „liturghii seculare” si nu doar simple „metode” neutre. Fara sa ne dam seama de acest lucru, practicile dominante ale spectacolului ne invata sa privim muzica (si implicit muzicienii) intr-o anumita maniera: ca un lucru destinat placerii noastre, ca divertisment, ca o experienta in principal pasiva. Functia si scopul muzicii in aceste „liturghii seculare” sunt destul de diferite de acelea ale muzicii in inchinarea Crestina.

Asa ca lasati-ma sa va prezint cateva scurte axiome, in speranta de a incuraja noi reflectii asupra practicii de „conducere in inchinare”:

1. Daca noi, congregatia, nu ne putem auzi, aceasta nu este inchinare. Inchinarea Crestina nu este un concert. Intr-un concert (o „forma a spectacolului”), de obicei ne asteptam sa fim coplesiti de sunet, mai ales cand vine vorba de anumite stiluri de muzica. Intr-un concert, ne asteptam la un fel de privare senzoriala care apare in urma supra-stimularii senzorilor, cand simtim batatia basului in piept si muzica se revarsa peste multime provocand un exces de adrenalina. Si nu ca ar fi ceva gresit cu concertele! Doar ca inchinarea Crestina nu e un concert. Inchinarea Crestina este o practica colectiva, comuna, congregationala – si inmanuncherea sunetelor si armonia unei congregatii cantand ca unul sunt parte integranta a practicii inchinarii. Este o modalitate de a „pune in scena” realitatea faptului ca, in Christos, suntem un singur trup. Dar asta presupune ca putem sa ne auzim pe noi insine si pe fratii si surorile noastre cantand langa noi. Cand sunetul amplificat al trupei de lauda acopera vocile congragatiei, nu putem sa ne auzim – astfel se pierde aspectul de comunitate al congregatiei si suntem incurajati cu succes sa devenim inchinatori pasivi, „privati”.

2. Daca noi, congregatia, nu putem sa cantam impreuna cu voi, aceasta nu este inchinare. In alte forme de reprezentatie muzicala, muzicienii si trupele vor sa improvizeze si sa fie „creativi”, oferind noi reprezentatii si etalandu-si virtuozitatea cu o gama larga de triluri, pauze si improvizatii pe o anume melodie. Din nou, acesta poate fi un aspect incantator al unui concert, dar in inchinarea Crestina asta inseamna doar ca noi, congregatia, nu putem sa cantam impreuna cu voi. Si astfel, virtuozitatea voastra incurajeaza pasivitatea noastra; creativitatea voastra incurajeaza tacerea noastra. Si in timp ce voi, poate, va inchinati cu creativitatea voastra, aceeasi creativitate opreste, de fapt, cantecul congregational.

3. Daca voi, trupa de lauda, sunteti in centrul atentiei, aceasta nu este inchinare. Stiu ca in general nu este vina voastra ca v-am pus in fata adunarii. Si stiu ca vreti sa modelati inchinarea pe care noi sa o urmam. Dar pentru ca v-am incurajat sa importati forme ale reprezentatiei din sfera concertului in cea a sanctuarului, s-ar putea sa nu realizam ca in acelasi timp am promovat neintentionat sentimentul ca voi sunteti in centrul atentiei. Si cand reprezentatia voastra devine o afisare a virtuozitatii – chiar si cu cele mai bune intentii – este dificil sa rezistam tentatiei de a face din trupa de lauda punctul de focalizare al atentiei noastre. Cand trupa de lauda intra intr-o lunga secventa repetitiva pe care voi o intentionati a fi o „ofranda adusa lui Dumnezeu”, noi devenim in intregime pasivi, si pentru ca am adoptat obiceiuri de relationare la muzica de la premiile Grammy si din sfera concertelor, fara sa ne dam seama, va punem pe voi in centrul atentiei. Ma intreb daca exista niste pareri asupra pozitionarii trupei (pe margine? conducand din spate?) si asupra reprezentatiei care ne-ar putea ajuta sa combatem aceste obiceiuri pe care le aducem cu noi la inchinare.

Va rog sa luati in considerare aceste puncte cu atentie si sa intelegeti ceea ce nu spun. Acesta nu este un apel la inchinarea „traditionala” si o critica la adresa inchinarii „contemporane”. Nu confundati asta cu o aparare a orgilor cu fluiere si o critica a chitarelor si tobelor (sau a banjourilor si mandolinelor). Ingrijorarea mea nu priveste stilul ci forma. Ce incercam sa facem atunci cand „conducem in inchinare?”. Daca intentia noastra priveste inchinarea ca o practica congregationala, a comunitatii, care ne aduce intr-o intalnire dialogata cu Dumnezeul viu – aceasta inchinare este nu doar expresiva ci si formativa – atunci putem sa facem asta cu violoncele sau cu chitare electrice, cu orgile cu fluiere sau cu tobele africane.

Mult, mult mai multe pot fi spuse, dar permiteti-mi sa ma opresc aici, si va rog sa primiti asta ca incurajarea care este menita a fi. Mi-ar placea sa va vad continuand sa oferiti darururile voastre artistice in inchinarea adusa Dumnezeului Triunic care ne invata o cantare noua.

Cu sinceritate,
Jamie

Vezi prima postare AICI

Şi postarea originală AICI

Sursa: http://mariuscruceru.ro/2012/03/08/scrisoare-deschisa-catre-formatiile-de-lauda-si-inchinare-text-tradus-de-otniel-nicola/

De Ziua Internațională a Poeziei, despre poezia evanghelică

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, ESEURI, MEDITAŢII

Cruce 2
Inițiativa UNESCO de a declara, din anul 1999, ziua de 21 martie Ziua Internațională a Poeziei, deși cam tardivă, este totuși lăudabilă. Ea vine ca o recunoaștere a rolului pe care poezia și creatorii ei l-au jucat dintotdeauna în lărgirea orizontului spiritual.
Cât de departe am putea sonda în trecut, spre originea poeziei? Sau în ce măsură ne-am apropia de adevăr, dacă am încerca să evaluăm numărul poeziilor scrise? Sau cât de mult s-a scris…despre poezie?
Mi-am propus să scriu și eu câteva rânduri, dar nu despre poezie în general ci, folosind focalizatorul, să-l îndrept spre poezia religioasă, apropiind apoi poezia creștină și oprindu-mă asupra poeziei evanghelice. Pentru că diferențele sunt remarcabile.
Sentimentul religios a străbătut poezia tuturor timpurilor. De altfel termenul grecesc „poiesis”, din care ne vine „poezia”, are sensul de „facere”, de „creare”. Ori creativitatea este ceea ce a pus Dumnezeu în om, făcându-l după chipul Său. Nu-i deloc surprinzător, deci, că în religiile lumii exprimarea prin poezie a ocupat un loc important.
Vechiul Testament a fost scris într-o mare măsură în versuri. Pe lângă cărțile din componența sa prin excelență poetice, găsim pasaje cu o mare încărcătură de poezie și în cele istorice, profetice sau Pentateuch. De altfel ,o anumită muzicalitate îl străbate în întregime.
Credința creștină exprimată în poezie o întâlnim frecvent în literatura universală. Pe alocuri sporadic și tangențial la subiect, în altele cu fior profund și mesaj consistent. Poeții din toate epocile au acordat în creația lor un loc acestei teme. Mai mare sau mai mic.
Și acum despre poezia evanghelică. Poți să fii poet și evanghelic în același timp. Evanghelic din punct de vedere al orientării și apartenenței religioase. Și totuși să nu fii poet evanghelic. Poezia evanghelică trebuie să aibă mesaj. Grecescul „evangelion” are un singur sens. Acela de „veste bună”. Ori o veste trebuie transmisă clar, chiar dacă în acest caz, recurgând la poeticitate, o îmbrăcăm într-un strai deosebit.
Aceasta era și părerea lui Costache Ioanid privitor la mesaj. Dar cine mai ține seama azi de părerea lui Ioanid? În niciun caz snobul literar. Pentru că acolo unde se succed curentele, există și modă. Și unde este modă, este și snobism. Ori snobul disprețuiește ținuta de vara trecută ca fiind demodată, dar primește cu entuziasm pe cea antică, numind-o „retro”.
S-o fi aplicând asta la ținută, dar în literatură valoarea rămâne valoare, indiferent de data nașterii. Sau culoarea scutecelor.
S-au ridicat multe voci împotriva „artei cu tendință”, susținând „arta pentru artă”, dar nevoia celei dintâi se impune în cazul poeziei evanghelice. Nu sunt adeptul predicilor rimate. Mai ales când sunt scrise…stângaci (să mă exprim eufemistic). Acestea pot fi exprimate altfel. Nu e nevoie nici să versificăm textele biblice, pentru că nu le facem mai eficiente.
Poezia se scrie cu inima, recurgându-se la toată gama de procedee stilistice, dar mesajul nu trebuie sufocat. Recunosc că și eu mă las uneori dus de val în larg, și fac eforturi să-mi strunesc fantezia, privind spre țărm. Acolo așteaptă cei cărora le adresăm mesajul.
Nevoia de mesaj în poezie am înțeles-o, dincolo de sfaturi, printr-o experiență personală. Eram în perioada întunecată a existenței mele când, folosind un robust blindaj ateist, mă credeam imun la…evangelion. Eram fortificat împotriva oricărei predici, dar nu mi-am anihilat sensibilitatea la poezie. Și ceea ce nu-mi puteam imagina, s-a întâmplat: m-a cutremurat o poezie de Costache Ioanid. Cu mesaj. Valențele poeziei, în această direcție, sunt nebănuite.
Scriam, cu câțiva ani în urmă, în „Dor de poezie”:
„Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.
Vreau să-mpletesc dantelării măiastre
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.
Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm.”
Scrieți, poeți, și scrieți bine! Iar dacă în creația voastră aveți un capitol pentru poezia evanghelică, faceți-o evanghelică. Sunt oameni sensibili la poezie a căror șansă de a întâlni mântuirea o constituie versurile voastre.
Simion Felix Marțian

Ne mor copiii dar nu ne trezim

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, FAMILIE, MEDITAŢII

Ne mor copiii dar nu ne trezim    

E vâlvă mare cu jocul morții la adolescenți. E și normal să fie, mor copii și considerăm asta nedrept, considerăm că cineva ne face o nedreptate, că atentează la copiii noștri și nii strică. E firesc să ne îngrijorăm dar nu ajunge asta, trebuie să ne documentăm și să gândim cum putem să evităm să se întâmple drame la noi în casă, în biserică, în școală, în sat, oraș sau țară. Dacă doar ne îngrijorăm, dacă doar „șeruim” până la delir pe rețele sociale nu rezolvăm nimic, poate doar popularizăm conceptul și acționăm în favoarea jocului morții. E nevoie de luciditate și acțiune.

Întrebarea care mă frământă este: de ce sunt ispitiți așa de mult copii de moarte astăzi, poate mai mult decât îi ispitește viața?

Avem copii triști, foarte triști, deprimați și apăsați. Sunt inteligenți, capabili, știu limbi străine, iau ore suplimentare pe câte domenii găsim dar lipsesc din viață, nu mai au contact cu ea. Excelează la învățătură dar habar nu au să se mai joace. Pot chiar munci eficient dar se simt vinovați să se odihnească sau să lenevească. Cine i-a transformat așa? Cine le-a furat originalitatea, copilăria, creativitatea, spontaneitatea? Cine i-a făcut așa de robotizați și lipsiți de plăcerea de a trăi?

Iată întrebări care ar fi cazul să ne frământe pentru că răspunsul îl găsim măcar parțial. Dacă vom găsi răspunsuri vom putea și să acționăm cumva, dacă vrem. Și acțiunea presupune mai mult decât rugăciunea „Doamne dă să-l prindă pe nebunul și satanistul acela care a început jocul acesta”

Primii vinovați suntem noi, părinții lor, cei care am fost chemați să îi aducem la viață, cei prin care Dumnezeu a îngăduit să vină la ființă. Cei care în 24 martie vom merge la Marșul pentru viață. Noi care credem greșit că a le asigura condiții materiale pentru viață e cea mai mare menire a noastră, care credem că e bine să îi dăm la zeci de opționale „ca să ajungă ceva în viață”. Noi părinții cu care ar trebui să învețe chestii de viață îi privăm de aceste învățăminte. Noi care ar trebui să le dăm o imagine a dumnezeirii nu avem, timp de ei. Noi muncim mult, pentru ei credem, și în loc să îi apropiem și să îi iubim îi împingem la specialiști. Noi cu care ar trebui să petreacă cea mai mare parte a timpului nu avem timp de ei dar avem timp de muncă, de suplimentare, te televizor, de mașină, de biserică, de prieteni, chiar și de copiii altora.

Nu, nu au nevoie de specialiști, au nevoie disperată de mama și de tata, au nevoie să învețe despre bucuriile vieții dar nici noi, părinții lor nu ne bucurăm. Nu au aproape deloc nevoie de experți în parenting. Nu avem când să ne bucurăm că muncim mult, avem multe obligații, tot pentru ei teoretic. Punem o vinovăție imensă pe ei repetând mereu „pentru tine muncesc din zori până târziu în noapte” nii îndatorăm de la vârste fragede, mult prea mici pentru a căra poveri. Cum să se bucure când deja au datorii? Cum să se bucure dacă tata și mama sunt mulțumiți doar dacă performează? Cum să se bucure dacă nu au parte de relații? De ce să vrea să trăiască dacă nu au cu cine?

Apoi școala e vinovată. Sunt întristat dar afirm cu inima sfâșiată că școala îi transformă în urâtori de viață și de principii. Lașitatea noastră e că îi dăm pe mâna iei și credem că e totul bine, dar nu e bine deloc. Copiii noștri sunt apreciați doar dacă aduc valoare școlii sau clasei sau dirigintelui sau învățătorului. Dacă nu reușesc să performeze sunt considerați de mâna a doua, nesemnificativi, neperformanți, nedemni de a fi băgați în seamă. Dacă mai au și rezultate proaste sunt considerați vinovați de proasta imagine a școlii sau profesorului. Tot mai puțini profesori există care să iubească copiii, adevărate flori de colț. Cei mai mulți îi au ca palmares. Sunt mulțumiți dacă merg la olimpiade, că sunt punctați și ei bine ca profesori.

Școala falimentează cu brio în a face comunități, în a încuraja creativitatea, socializarea. Copii stau fiecare în banca lui iar dacă inerent apar asocieri acestea sunt considerate perturbatoare și sunt sparte. Copii se simt buni la școală doar dacă au rezultate foarte bune, doar în aceste condiții se capătă cu aprecieri, cu încurajări. Cei cu rezultate slabe sunt criticați masiv și dați ca exemplu negativ. De unde bucurie, de unde plăcere de școală?

Vinovate de starea actuală sunt și bisericile, mare lor majoritate. Da o să fiu mustrat pentru asta dar faceți un mic exercițiu de imaginație să estimați de ce ar veni adolescentul la biserică? În unele biserici, pe care le felicit, există o reală preocupare pentru ei dar în cele mai multe nu, sau poate există una teoretică dar tot ca la școală dacă ai greșit ești răstignit și cum greșeala e normală la vârsta adolescenței se vor trezi mai degrabă expulzați și criticați decât iubiți, încurajați și integrați.

De ce prinde jocul morții la adolescenți? Pentru că nu știu ce frumoasă e viața. Le-am transmis o imagine gri și consumistă a ei. Îi pasăm ca pe o minge de acasă la școală, la prelungite, la biserică și parcă nu mai are nimeni nevoie de ei. Suntem așa orbiți de concurență performanță, îi comparăm și acasă, și la școală, și la biserică și uităm să îi învățăm prin exemplu iubirea, viața, bucuria, simplitatea.

Doamne te rog să ne trezești iar voi copii vă rugăm să ne iertați

Sursa: https://www.filedinjurnal.ro/2017/03/19/ne-mor-copiii-dar-nu-ne-trezim/