Categorie: MEDITAŢII
Suntem responsabili de ceea ce vorbim

Poate mă înşel, dar cred că niciodată nu s-a vorbit mai mult ca în zilele noastre. Avem sute de posturi TV iar la marea lor majoritate se vorbeşte aproape nonstop, avem mii de minute la abonamentele sau pe cartelele de telefon şi unii chiar îşi pun în gând să le consume pe toate, aşa se face că aproape de expirarea lor unii te sună „doar ca să nu rămână neconsumate”, avem mii se SMS-uri şi se trimit enorm de multe mesaje, avem messenger şi facebook care sunt conectate aproape nonstop, avem posibilitatea să vorbim ieftin de tot, gratis chiar şi în afara graniţelor ţării. Am putea concluziona că niciodată nu a fost mai uşor să comunici, să vorbeşti şi cel puţin voi care citiţi aceste rânduri aţi putea spune că avem şi libertatea de a vorbi ce ne place, când ne place, cu cine ne place indiferent dacă e de bine sau de rău, indiferent dacă trebuie sau nu, indiferent dacă e constructiv sau distructiv.
Este adevărat că oamenii sunt creaţi cu capacitatea de a gândi, despre care scriam ieri câte ceva, dar are la îndemână şi comunicarea verbală pentru a comunica şi exprima, e ceva în plus faţă de alte creaturi, astea sunt aspecte care, măcar teoretic, ne diferenţiază de animale. Oamenii pot rosti cuvinte, pot concepe, crea, enunţa cuvinte şi propoziţii. Oamenii au capacitatea de a se face înţeleşi, de a crea prin cuvinte. Asta ar trebui să ne bucure extraordinar de mult şi să ne provoace să fim creativi, să ne provoace la a gândi cum să creăm frumosul prin cuvintele noastre, cum să mângâiem, să alinăm, să încurajăm, să aducem speranţă, să construim. Noi oamenii putem vorbi fie prin cuvinte rostite, fie prin cuvinte scrise, fie prin cuvinte sau expresii nearticulate de aprobare sau negare etc, fie prin cuvinte care au fost doar gândite.
Vorbirea noastră însă are o foarte mare putere. Avem la îndemână instrumente foarte bune sau foarte periculoase în funcţie de cum le folosim. Biblia spune prin înţeleptul Solomon că: Moartea şi viaţa Sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte, îi va mânca roadele. şi: Limba dulce este un pom de viaţă, dar limba stricată zdrobeşte sufletul. Deci în funcţie de cum este folosită vorbirea poate învia sau ucide, ridica sau doborî, mângâia sau întrista, încuraja sau descuraja, zidi sau dărâma, provoca zâmbete sau stârni lacrimi. Doar noi decidem ce reacţii, efecte stârnim cu vorbirea noastră. Cu alte cuvinte suntem responsabili de tot ceea ce vorbim.
Scriptura are multe avertismente cu privire la limbă şi avertizează că efectele vorbirii sunt şi pe pământul acesta şi pentru eternitate. Domnul Isus spune că: „în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit.” Şi dacă vom da socoteală de cele nefolositoare cu cât mai mult de cele rele, distructive, ucigătoare, devastatoare, mincinoase, ofensatoare sau ucigătoare? Mai mult Apostolul Pavel ne spune că „prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” deci clar ne poat influenţa veşnicia cuvintele pe are le rostim, destinul veşnic şi din cauza limbii putem ajunge în prezenţa lui Dumnezeu pentru eternitate sau în prezenţa diavolului pentru eternitate. Înţelegem noi ce greutate au cuvintele noastre? Ce putere stă în spatele lor?
Cuvintele însă au putere mare şi în viaţa noastră pământească atât asupra noastră cât şi asupra celor din jurul nostru. Cuvintele tale afectează în bine sau rău pe fiecare din cei cărora tu te adresezi, nu există să nu producă nici un efect. În plus te afectează şi pe tine ca „expeditor” al lor. Dacă faci pe cineva să se simtă bine prin ele, să fie mângâiat sau zidit, să fie ridicat, să zâmbească te vei simţi util, bine, vei simţi că-ţi împlineşti menirea, că ai făcut binele. Dacă cuvintele tale aduc supărare, lacrimi, suferinţă te vei simţi în consecinţă. Un poet spunea:
Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va n-veseli sau va-ntista
Va curaţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.Scrii un cuvânt … cuvântul scris,
E-un leac sau o otravă,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocară sau spre slavă.Ai spus un cântec,
Versul tău, rămâne după tine,
Îndemn spre bine, sau spre rău,
Spre curăţie , sau desfrâu,
Lasând în inimi rodul său,
De har sau de ruşine.
Şi poezia asta începe cu exprimarea: O om, ce mari răspunderi ai, de tot ce faci pe lume, de tot ce spui în scris sau grai. O dacă am conştientiza răspunderea pe care o avem pentru vorbele noastre! Dacă am conştientiza responsabilitatea pe care o avem pentru cuvintele rostite! Dacă am şti şi dacă am decide să vorbim responsabil, să folosim vorbele constructiv, benefic, creator, mângâietor, ajutător, Dumnezeieşte…
Ce efect vor avea vorbele tale astăzi? Dar cele de ieri cum au fost? Dar mai ales, ce decizi cu privire la vorbele pe care le vei rosti mâine? Ştii că uneori e infinit mai bine să taci dacă nu ai de spus nimic folositor, ajutător? Ştii că limba poate fi „o lume de nelegiuiri” „un foc mistuitor”? Eşti tu conştient de responsabilitatea cuvintelor pe care le scrii sau rosteşti?
Eu ce pot spune mai mult decât Isaia: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” apoi ca Psalmistul: Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele, şi păzeşte uşa buzelor mele!
Eu am decis să fiu mult mai atent cu vorbele pe care le rostesc, să fiu mult mai responsabil. Tu ce faci?
Luptă pentru a fi mulţumit aşa cum eşti

Mi-a plăcut foarte mult filmul „Mândrie şi prejudecată”, dar mai ales de Jane Bennet. Ea întotdeauna căuta să vadă doar partea bună a fiecărui om şi al oricărui lucru. Inima ei era prea bună ca să vadă răul ascuns din lume. Întotdeauna caut să văd şi eu o licărire de speranţă în întunecimea de care sunt adeseori încurajată şi mă străduiesc să nu dau înapoi din a crede că pot face o schimbare în lume cu ajutorul lui Dumnezeu. Vreau să cred că pot influenţa într-un mod pozitiv lumea în care mă aflu prin gesturile mici făcute cu iubire. Dacă am şti cât de mult face un zâmbet fugar aruncat cuiva de pe stradă, o îmbrăţişare dată unui prieten sau o vorbă prietenoasă spusă cuiva, cu siguranţă am fi primii care am căuta să facem binele. Dar suntem oameni şi poate că nu ne simţim întotdeauna în stare să fim pozitivi şi prietenoşi cu toţi, dar haideţi să profităm din plin de ocaziile care ni se oferă să fim ca şi Jane Bennet, plini de bunătate. Uneori e bine să ne prefacem că răul nu există şi că lumea este un loc bun. Uneori e bine să credem că oamenii nu sunt chiar atât de răi precum par. Şi întotdeauna va fi ferice de noi dacă vom iubi din toată inima. Numai aşa vom putea face ce Îi este plăcut lui Dumnezeu, dacă iubim.
Într-o lume în care oamenii sunt tot mai nefericiţi şi negativişti, tu poţi face o diferenţă prin atitudinea pe care vrei s-o ai. Nu aştepta momentul în care vei avea lucrul dorit ca să poţi fi fericit, ia momentul care îţi stă acum în faţă şi fă-l cel mai bun. Fericirea vine atunci când alegem să-i fericim pe alţii. La fel cum dragostea adevărată se sacrifică, la fel şi fericirea se instalează în inimile noastre când o acceptăm. Avem mii de motive pentru a fi fericiţi, trebuie doar să ne deschidem ochii şi să vedem că suntem înconjuraţi de binecuvântări şi motive pentru a fi bucuroşi. Pare greu de crezut când am fost obişnuiţi numai cu lucrurile rele, dar dacă stăm bine să ne gândim nemulţumirea nu ne-a ajutat niciodată să progresăm. De ce atunci să nu ne scăpăm de ea? Ştiu că poate fi greu să încerci să fi mulţumit şi bucuros când te gândeşti la toate lipsurile, dar meditează asupra lucrurilor pentru care poţi fi mulţumitor. De exemplu, ai o familie. Ai mâini şi picioare. Şi chiar dacă n-ai avea…. poţi fi fericit. Nick Vujicic este unul dintre cele mai bune exemple de mulţumire pe care ţi le pot da. A găsit mulţumirea când putea trăi toată viaţa în ruşine şi apăsare din cauza handicapului fizic cu care s-a născut. Dar El a ales să-L slujească pe Dumnezeu chiar fără mâini şi picioare, şi ce lucruri minunate a făcut Dumnezeu prin acest om. La urma urmei, fericirea şi mulţumirea nu ţin de ce avem, ci de ce atitudine a inimii avem asupra lucrurilor. Eu vreau să lupt pentru a dobândi o inimă mulţumitoare! Tu?
Suntem responsabili de ceea ce gândim

Încolo, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi. 1 Petru 3:8
Ieri la mesajul de dimineaţă din Biserica Betel din Mediaş am avut provocarea la responsabilitate pentru cei prezenţi şi pentru mine. O chemare la a trăi ştiind că orice decizie luată va avea consecinţe în viaţa noastră. Fie că avem decizii bune sau rele, ele vor influenţa viaţa noastră obligatoriu pe termen scurt sau pe termen lung (eternitate). Astăzi am dorinţa de a scrie despre responsabilitatea faţă de gândurile noastre apoi în această săptămână de alte responsabilităţi.
Gândurile care le avem, pe care rareori le vede cineva, care sunt doar ale noastre, pe care le ştim doar noi şi Dumnezeu nu trebuiesc lăsate „necontrolate”. Desigur, mulţi dintre noi dacă nu toţi am gândit şi la lucruri care erau bune, nobile, benefice dar am gândit şi la lucruri care nu ne fac cinste, am gândit la aspecte altruiste, constructive dar şi la unele egoiste sau distructive, am apreciat în gândul nostru sau am desconsiderat sau dispreţuit. Am păstrat curăţia sau ne-am permis să avem gânduri murdare. Mintea noastră este locul secret în care putem, avem libertatea să ţinem şi să creştem orice fel de gânduri ne plac dar nu fără consecinţe.
Scriptura abordează şi latura aceasta a gândirii şi condamnă un om care are gânduri nepotrivite şi Domnul Isus care cunoaşte mintea şi inima oamenilor adesea întreabă „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre?”. La fel ştim că cei ce urzesc planuri rele, cei ce se gândesc la rău nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu, nici cei care poftesc o femeie în inima lor, nici cei care vin cu gânduri rele. Dacă de oameni putem ascunde gândurile noastre şi doar unii experţi mai citesc câte ceva dincolo de frunte, de Dumnezeu. Biblia spune că nu putem ascunde nimic, nici chiar gândurile. În viaţa Domnului Isus apar mai multe relatări ca „Dar El le ştia gândurile;” sau „Isus le-a cunoscut gândurile” sau Pavel spune „Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că Sunt deşarte.”
Deci un amănunt important este că Dumnezeu cunoaşte ce e în mintea şi inima noastră, dar nu doar atât, El ştie că întocmirea gândurilor noastre este numai spre rău, pentru că suntem pervertiţi de păcat şi de aceea vine cu oferta de a ne regenera şi de a ne păzi ulterior de atacuri ale minţii spunând prin Pavel în Filipeni 4:7 „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”
De ce am subliniat poziţia lui Dumnezeu faţă de gânduri? Tocmai ca o chemare la responsabilitate. Ştiind aceste lucruri să decidem în cunoştinţă de cauză ştiind că prin Solomon Dumnezeu ne aduce la cunoştinţă că “Gândurile rele Sunt urâte Domnului.” Proverbe 15:26 şi deci vom da socoteală de ele chiar dacă nu au ajuns să fie fapte.
De fapt responsabilitatea pentru gândurile noastre nu este doar una care priveşte strict eternitatea. O vorbă mai veche spune „eşti ceea ce gândeşti”. Adică dacă avem o gândire bună putem avea fapte şi comportamente bune. Thomas Carlyle spunea „Gândul este părintele faptei” iar Neale Donald Walschîn Conversaţii cu Dumnezeu spunea „Gândul este energie pură” cu alte cuvinte gândul este factor major determinant al felului de a trăi, acţiona sau a ne manifesta în viaţă. În aceste condiţii, ştiinţa acestor aspecte se impune o mare responsabilitate cu privire la gândurile care se nasc în mintea noastră, se impune nevoia de a selecta atent, de a alimenta cu mare grijă gândurile născute în mintea noastră pentru că de acolo porneşte răul sau binele pe care îl vei face.
Spuneam că responsabilitatea gândurilor nu e doar în privinţa eternităţii deşi pe aceea o consider majoră. Totuşi un om cu gândire sănătoasă are multe avantaje şi în viaţa de pe pământul acesta. Oamenii care se deprind la o disciplină a minţii au multe avantaje în faţa celor care nu o fac. De exemplu oamenii care vor să dezvolte gânduri bune, care vor să se cultive vor trăi o viaţă mai bună decât cei care nu îşi propun nimic. O să enunţ câteva situaţii de viaţă în care gândurile noastre ne pot influenţa în bine dacă le controlăm:
În boală. Oamenii care au o gândire optimistă, care au credinţă şi se gândesc la Puterea lui Dumnezeu, oamenii încrezători, sunt mult mai uşor vindecabili, spun studiile. În plus aceşti oameni sunt pacienţi mai „plăcuţi”, ei nu sunt doar cu critică la adresa personalului medical sau a condiţiilor de acolo.
În muncă. Oamenii care au de gând să muncească muncesc, restul se duc la muncă ca să facă prezenţa, e nevoie de gura şefului asupra lor nonstop. În plus aceştia muncesc cu drag, au spor şi rezultate bune. Cei care se duc fără gândul de a munci nu au nici spor, nici eficienţă, îi încurcă şi enervează şi stresează şi pe alţi.
În familie. Oamenii care gândesc bine despre familie, despre soţ/soţie îşi dau toate silinţele să investească în familia lor, să o consolideze, să o construiască. Cei care se gândesc la familie ca la un prizonierat au mereu tendinţa de a fugi de acolo, de a înşela, de a trişa, de a veni târziu.
La biserică. Oamenii care gândesc cu teamă şi respect de Dumnezeu sunt responsabili, activi, dăruiţi, altruişti, gata să ajute. Cei care vin acolo neştiind ce este cu ei, neavând gândul veşniciei sunt gâlcevitori, nemulţumiţi, atacă, tulbură.
În societate. Oamenii cu gânduri bune emană pace, sunt calmi, sunt gata de sacrificiu, de implicare, păstrează ordinea, au respect de oameni pe când oamenii care permit gândurilor rele să îi controleze se ceartă, rup, distrug, vopsesc, scuipă, fac mizerie, deranjează etc.
Sunt doar câteva exemple ca să conving că e foarte important să fim responsabili fată de gândurile noastre. Odată pentru că vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu şi apoi pentru că viaţa noastră întreagă este influenţată în bine sau în rău de gândurile pe care le avem.
Haideţi să ne facem obiceiul de a face curăţenie des prin gândurile noastre şi în felul acesta să ne ferim „de orice se pare rău” în felul acesta să ne curăţim inimile înaintea lui Dumnezeu dar în acelaşi timp să contribuim la îmbunătăţirea semnificativă a stilului nostru de trai. Vom deveni mai buni cu noi înşine, mai buni cu cei din jur, mai buni în societate. Dumnezeu ne cheamă la asta, avem responsabilitate pentru gândurile noastre. Nu putem lăsa să colcăie orice, trebuie să ne igienizăm mintea. Dacă nu ştiţi cum vă dau un pont:
„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”
De ce nu ne mai plac predicile

Fie că oamenii frecventează o biserică fie că vin „din an în paşti”, fie că biserica e ortodoxă, catolică sau din cele neoprotestante slujitorii bisericii se confruntă cu o problemă comună care e tot mai evidentă, oamenilor nu le mai plac predicile. Drept urmare unii le critică, alţii nu le împlinesc iar alţii le ocolesc. Predicile au devenit partea plictisitoare din slujba de la biserică.
În bisericile neoprotestante oamenii preferă tot ce se întâmplă până la predică: închinare, cântare, poezii, meditaţii, programe de copii, coregrafie etc şi când vine timpul de predică unii ies şi duşi sunt, alţii stau pe hol cu copiii, alţii butonează telefoanele sau cei mai evlavioşi citesc continuu în biblie sau cartea de cântări. Oricare ar fi ocupaţia în timpul mesajelor asta arată o „neplăcere” faţă de predici.
În bisericile ortodoxe şi catolice predicile capătă alte valenţe. Datorită stilului lor de slujbă accentul cade pe sacralitatea actului în sine şi mai puţin pe mesaje pe care cunoscuţii îmi mărturiseau că nici nu se străduiesc să le înţeleagă (nu generalizez) oamenii merg la biserică şi iau totul în ansamblu nu se focalizează pe fiecare element al slujbei ci pe slujbă ca ansamblu. Aşa că absenteismul e foarte ridicat şi cei ce merg la slujbe nu „notează” preotul ci iau totul „la pachet” unii aleg să nu vină deloc alţii vin dar nu disecă nimic dar există şi oameni care sunt apropiaţi bisericii sau peoţilor şi sunt interesaţi de ceea ce se predică pentru că vor să-şi corecteze viaţa.
Una peste alta, oamenii cărora le plac predicile sunt tot mai puţini. De ce oare?
Dacă privim în scriptură vom descoperi unele cauze, dacă privim în cotidian vom confirma aceste cauze dar vom găsi şi altele. Una dintre ele este plictiseala din biserică care este cauzată de mass-media prezentă în viaţa noastră extra bisericească despre care am scris aici. Este acel nivel ridicat de serotonină care îl atingem când suntem stimulaţi la nivel înalt de mass-media şi cu care ne obişnuim şi îl facem standard. La slujbele din biserică stimularea nu este la acelaşi nivel, sau mai bine zis nu este de aceeaşi origine deci nu atingem acea stare de bine şi de fericire pe care o trăim în faţa televizorului sau calculatorului. Predicile devin de 100 de ori mai interesante la TV sau calculator pentru că sunt rostite de „nume mari” şi în plus nu te obligă nimeni să asculţi tot, dacă te plictiseşti „dai înainte”. Ei bine în biserică dacă te plictiseşti, cu toată dorinţa unora, nu se poate „da înainte” ca să ajungă mai aproape de sfârşit şi nici nu poţi „da pe alta”.
O altă cauză a neplăcerii faţă de predici e neatenţia. Fie că e cauzată de oboseală pentru cei care muncesc mult fie că e cauzată de plictiseală pentru cei care folosesc mult TV neatenţia îţi scade apetitul pentru predici. Dacă nu prinzi firul mesajului şi ai momente de neatenţie nu îi mai găseşti rostul, nu mai are sens mesajul. Mai mult, un lucru cu care mă confrunt pentru că predic într-o biserică de la ţară unde oamenii muncesc mult, oamenii aţipesc şi unii chiar adorm. Deşi rareori am mesaje mai mari de 30 de minute unii adorm şi gata. Vin la biserică „rupţi de oboseală” şi la căldură, cântare sau murmurul rugăciunilor mai scapă câte unul capul de bancă. Nu am obiceiul ca să predic ca Pavel când a adormit Eutih şi nu a picat niciunul de la catul al treilea dar cu capul de bancă au mai dat unii.
Oamenilor nu le mai plac predicile pentru că nu mai au cerul ca ţintă sau nu mai au dorinţa arzătoare să ajungă acolo. Cerul s-a estompat undeva, e ceva neclar, depărtat, ceva pur religios şi pe care doar preoţii şi pastorii înţeleg. Şi dacă nu îţi mai doreşti să ajungi acolo nu mai eşti interesat nici despre cum se ajunge acolo. Dacă pământul acesta a devenit suficient, dacă viaţa asta oferă tot ce îşi doresc oamenii de ce ar mai dori cerul? De ce ar mai vrea să ajungă acolo. Suntem educaţi altfel, evoluţionismul forţat nu „ne-a prins” însă consumerismul acesta ne prinde şi ne leagă de pământ, predicile nu mai au sens, citirea scripturii nu mai este o prioritate, părtăşia cu alţi fraţi sau surori nu mai merită investiţia (excepţie face când ai cu ce te lăuda). Consumerismul ne vrea pentru pământ, predicile nu mai sunt interesante şi relevante pentru că vorbesc despre cer.
Oamenii nu mai găsesc plăcere de predici pentru că „îi gâdilă urechile” să audă lucruri plăcute. Oamenii vor păstori care să predice „bine” acest bine însemnând „plăcut pentru ureche” vor predicatori care să respecte realitatea şi focalizarea pe pământ. Aşa se face că „mega-pastorii” care predică despre prosperitate şi sănătate au milioane de ascultători. Oamenii vor predici despre pământ, despre îmbogăţiri sau însănătoşiri miraculoase, despre minuni, oamenii vor predici senzaţionale.
Oamenilor nu le mai plac predicile pentru că „Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” Deja sunt sute de curente „creştine” teologia şi doctrina variază foarte mult de la unul la celălalt, oamenii sunt pe piste greşite şi vor predici senzaţionale, povestiri, profeţi falşi, minuni dubioase, teorii nesusţinute de scriptură ci bazate pe experienţele unor oameni. Odată ce ai schimbat macazul devine foarte greu să mai găseşti plăcere pentru cuvântul curat predicat, vei vrea doar senzaţional, paranormal, extraordinar.
Oamenii nu mai găsesc plăcere de predici pentru că predicatorii nu sunt ce i-a chemat Dumnezeu să fie. Predicile sunt tot mai puţin gândite, predicatorii stau tot mai puţin înaintea Domnului ca oameni dar şi ca slujitori, predicatorii au o viaţă neconformă cu statutul de predicator sau ei nu aplică ceea ce predică. În multe biserici se folosesc predicatori care nu ar trebui să facă asta dar din lipsă de oameni sunt acceptaţi. Slujitorii adesea sunt piedica în calea ascultării predicii datorită proastei lor relaţii cu Dumnezeu cu familia şi sau cu semenii. Bineînţeles că acesta nu e motiv să nu primim cuvântul sau să nu îl cercetăm.
Sunt tare interesat de cum văd şi alţii problema aceasta.