Categorie: MEDITAŢII

“Om prea iubit si scump”

Uneori in viata suntem obositi de luptele pe care le avem de dus, fie cu eul nostru, fie cu eul altora. In astfel de momente, descurajarea bate la usa si ne punem tot felul de intrebari:

-Oare ma mai iubeste Dumnezeu, asa pacatos cum sunt?

-Mai este posibila mantuirea mea?

-Pot ajunge si eu sa fac parte dintre cei placuti lui Dumnezeu?

In astfel de momente, cartea profetului Daniel ne poate fi un ajutor pretios. Gasim in aceasta carte, pe langa istorie sfanta si profetie, caractere de oameni care au ajuns la o astfel de perfectiune incat au primit sigiliul aprobarii ceresti. Daniel este cel al carui caracter straluceste in mod deosebit.

In capitolele noua si zece ale cartii sale, ne este relatat un dialog intre Daniel si ingerul Gabriel, cel mai puternic inger al cerului, cel care i-a luat locul lui Lucifer dupa izgonirea lui din cer. Exista in acest dialog o expresie care se repeta de trei ori, si care nu este altceva decat un calificativ maxim dat de cer omului Daniel:

“Pe cand vorbeam eu inca in rugaciune, a venit repede in zbor iute omul Gabriel, pe care-l vazusem mai inainte intr-o vedenie, si m-a atins in clipa in care se aducea jertfa de seara. El m-a invatat, a stat de vorba cu mine si mi-a zis: “Daniele, am venit acum sa-ti luminez mintea. Cand ai inceput tu sa te rogi, a iesit cuvantul, si eu vin sa ti-l vestesc; caci TU ESTI PREAIUBIT SI SCUMP…” Daniel 9, 21,23

Daca mi s-ar cere sa fac o clasificare a celor mai frumoase cuvinte si expresii biblice, cred ca aceasta ar fi pe primul loc. Un om pacatos, care doreste cu sinceritate mantuirea, nu-si poate dori o apreciere mai favorabila din partea lui Dumnezeu decat aceasta: “ om prea iubit si scump,”

Ce poate fi mai minunat decat sa stii ca tu, omul nedesavarsit si plin de slabiciuni ca oricare altul, esti iubit de cer?

Ce poate fi mai incurajator decat sa stii ca ai valoare, ca esti pretuit de Tatal ceresc, desi, cei din jur te dispretuiesc si iti doresc raul?

Asadar, exista un raspuns la indoielile si descurajarile noastre: intre noi exista oameni preaiubiti si scumpi inaintea cerului; oameni care, desi au aceleasi scaderi si slabiciuni, desi sunt alcatuiti din acelasi material ca oricare alt om, si-au unit interesele, gandurile , planurile, simtamintele si aspiratiile atat de mult cu cele ale lui Dumnezeu, incat El le acorda calificativul maxim.

Doresti si tu un astfel de calificativ? Si pentru ca stiu ca ti-l doresti, iti propun o incursiune in viata acestui barbat, incercand sa gasim impreuna secretul reusitei sale.

Un studiu atent al vietii acestui om al lui Dumnezeu va scoate in evidenta cateva calitati demne de a fi luate ca tinta de oricare dintre noi. Sa nu uitam insa: aceste calitati au fost manifestate de Daniel in conditii exceptionale, in imprejurari deosebit de grele. Desi membru al familiei regale, tanarul Daniel are parte de o viata greu incercata inca din frageda tinerete. Dezradacinat din tara lui, rupt de familie-probabil nimicita in timpul asediului Ierusalimului-sclav intr-o tara straina, si fara nicio speranta de a se mai intoarce vreodata acasa, Daniel reuseste, cu ajutorul lui Dumnezeu, doua lucruri extraordinare:

-Ajunge la cea mai inalta pozitie sociala posibila pentru un om ca el, respectiv, prim-ministru in doua imperii: cel babilonian si cel medo-persan;

-In acelasi timp, el are o realizare si mai importanta decat aceasta, aungand sa primeasca din partea cerului acest sublim calificativ de “om prea iubit si scump”.

Din acest punct de vedere , experienta lui se aseamana cu cea a lui Iosif in Egipt, ceea ce dovedeste ca, atunci cand sunt implinite aceleasi conditii cerute de Dumnezeu, urmeaza aceleasi binecuvantari. Iosif si Daniel sunt doua cazuri uimitoare de oameni care au dus o viata placuta lui Dumnezeu, fiind apreciati de El; in acelasi timp, cei doi au avansat pana pe culmile vietii sociale, ca urmare a binecuvantarii ceresti.

Sa observam, pe scurt, cateva calitati pe care le-a dobandit Daniel in urma unei legaturi stranse cu Dumnezeu. Aceste calitati l-au ajutat nu doar sa atinga o pozitie sociala de invidiat pentru timpul sau, dar si sa-l pregateasca pentru Imparatia cerurilor.

1. CONCEPTIA DESPRE LUME SI VIATA a lui Daniel este vizibila inca din primele cuvinte ale cartii:

“In anul al treilea al domniei lui Ioiachim,imparatul lui Iuda, Nebucadnetar, imparatul Babilonului, a venit impotriva Ierusalimului si l-a impresurat. Domnul a dat  in mainile lui pe Ioiachim, imparatul lui Iuda, si o parte din vasele Templului…” Daniel 1, 1-2

Observati, va rog, ca pentru Daniel nu exista noroc sau ghinion. El putea pune infrangerea poporului sau in seama multor cauze: fie superioritatea armatelor inamice, fie lipsa de pregatire a evreilor, fie numeroase alte cauze. Si totusi el nu o face, pentru ca, dincolo de aparente, el vede mana lui Dumnezeu care conduce istoria, fie a natiunilor, fie a indivizilor.Aceasta dovedeste o maturitate spirituala si  o conceptie sanatoasa despre lume si viata , care se observa pe parcursul intregii carti.

In momentul in care se infatiseaza inaintea lui Nebucadnetar pentru a-i talcui  visul ce l-a tulburat asa de mult, Daniel, in ciuda varstei sale tinere si a statutului sau de rob, are curajul sa afirme:

“El (Dumnezeu ) schimba vremile si imprejurarile…”

“Tu, imparate, esti imparatul imparatilor caci Dumnezeul cerurilor ti-a dat imparatie, putere, bogatie si slava.” Daniel 2, 21;37

De remarcat este faptul ca Daniel isi pastreaza aceasta convingere chiar cand soarta ii este nefavorabila. Constienta ca Dumnezeu conduce totul, ca El este deasupra tuturor lucrurilor si imprejurarilor, il face sa stea linistit chiar in cele mai intunecoase momente ale vietii. In toata cartea sa nu gasim nici un murmur, nici o dovada de necredinta, nici o urma de nesupunere.

Daniel a stiut ce a crezut si in Cine a crezut!

Ce bine ar face sufletelor noastre daca am avea aceeasi convingere!

Ce bine ar fi daca din vocabularul nostru ar disparea expresii ca: “am avut noroc”, sau “am avut ghinion”!

Ce bine ar fi daca, in loc sa ne plangem: “asta mi-este soarta”, am spune: “asa a vrut Domnul si cred ca asa e mai bine”! Am privi totul cu alti ochi, iar greutatile vietii le-am trece mult mai usor.

2. MODESTIA.

Daniel era un print, un om de vita regeasca, avand o educatie aleasa si un renume in poporul sau. Apoi, odata cu ascensiunea sa in Imperiul babilonian, apoi in cel medo-persan, sub domnia mai multor imparati puternici, renumele sau creste. El devine cineva in lumea in care traia.

Si totusi, in centrul cartii sale nu se afla omul Daniel. El ar fi putut scrie cartea intr-un alt stil, scotand in evidenta persoana sa cu realizarile sale, cu slava de care a fost inconjurat la curtea celui mai stralucit imperiu al timpului. Literatura antica abunda in asemenea elogii aduse omului. Daniel scrie despre sine doar strictul necesar, iar atunci cand o face, scrie despre sine la persoana a treia:

“Daniel s-a hotarat sa nu se spurce…” Daniel 1,8

Modestia lui iese si mai mult in evidenta atunci cand orice reusita si orice realizare care il inalta in ochii oamenilor, le pune intotdeauna in seama interventiei lui Dumnezeu.

“Imparatul a luat cuvantul si a zis lui Daniel, care se numea Beltsatar: “Esti tu in stare sa-mi spui visul pe care l-am visat si talcuirea lui?” Daniel a raspuns inaintea imparatului si a zis: “Ce cere imparatul este o taina pe care inteleptii, cititorii in stele, vrajitorii si ghicitorii nu sunt in stare sa o descopere imparatului. Dar este in ceruri un Dumnezeu care descopere tainele…Daca mi s-a descoperit taina aceasta nu inseamna ca este in mine o intelepciune mai mare decat a tuturor celor vii…” Daniel 2, 26-28; 30

In lume au existat si exista multi oameni modesti. Putini sunt cei care si-o pastreaza pana la sfarsitul vietii. Daniel a fost unul dintre cei care au ramas egali cu ei insisi indiferent de imprejurari.

3. HOTARAREA.

Pe cand Daniel nu era decat un simplu rob evreu trimis la reinstruire, pentru a fi pregatit sa intre in slujba imparatului, iese in evidenta o alta calitate apreciata mult de cer:hotararea. Cand citim in cap.1,8 ca el “s-a hotarat sa nu se spurce cu bucatele de la masa imparatului”, din motive de ascultare fata de vointa lui Dumnezeu descoperita in Scripturi, noua ni se pare usor si firesc.

Sa-i fi fost chiar asa de usor unui tanar dezradacinat din tara si familia sa , avand pe deasupra si statutul de rob, sa ia o astfel de hotarire?  Orice decizie presupune o lupta sufleteasca crancena  intre bine si rau, intre ascultare si neascultare de voia lui Dumnezeu. Inainte de a lupta cu fapta, Daniel a trebuit sa biruiasca in inima.

Oare nu i-a fost tema de urmari? Oare frica si descurajarea nu-l urmareau si pe el?

Desigur! Daniel era un om ca oricare, alcatuit din acelasi material ca si noi, si prin venele caruia curgea acelasi sange ca al nostru. Lupta a fost teribila, insa Daniel s-a hotarat si a biruit.

Ori de cate ori un om se hotaraste sa implineasca vointa lui Dumnezeu, indiferent de consecinte, El ii da putere petru ca hotarirea  cea buna sa fie adusa la indeplinire. Hotarirea omului nu este altceva decat un act juridic prin care Dumnezeu este imputernicit sa lucreze in favoarea omului, fara ca diavolul sa mai poata obiecta.

Nu ati observat ca atunci cand v-ati hotarit sa faceti ceea ce este placut lui Dumnezeu, ati primit , pe langa aprobarea Lui , simtita in inima, si ajutorul de a o aduce la indeplinire?  Iar atunci cand ati ezitat, cand ati fost nehotariti, nu ati avut nici pacea aprobarii divine, nici ajutorul de care aveati atata nevoie?

Va rog sa observati inca un amanunt interesant: Prima lupta a lui Daniel a fost legata de paine, de problema existentei. Nu este intamplator acest lucru. Istoria Vechiului Testament incepe cu aceeasi lupta, din nefericire pierduta de primii nostri parinti. Istoria Noului Testament incepe cu aceeasi lupta, de data aceasta castigata de Mantuitorul in teribila confruntare cu Satana in pustia ispitirii. Istoria biblica este plina de astfel de lupte, unele pierdute, altele castigate.

Nu intamplator, prima hotarare si prima lupta din viata omului care vrea sa asculte de Dumnezeu, se duce in jurul castigarii existentei. De multe ori lupta credintei incepe cu problema painii. Multi cad inca din faza aceasta, refuzand sa intre pe calea cea stramta a credintei. Fie pentru ca le este greu sa renunte la o hrana inerzisa de Cuvantul lui Dumnezeu, fie pentru ca le este teama de pierderea unei slujbe bine platite in cazul ca vor respecta cerintele lui Dumnezeu.

Mantuitorul ne ideamna cu cea mai mare dragoste:

“Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra.” Matei 6,33

Daniel a stiut sa aleaga calea cea buna. A fost un om hotarat, iar Dumnezeu nu i-a ramas indatorat. Binecuvantarea Sa l-a insotit intrega viata; mai mult decat atat, il va insoti si in vesnicie.

4. RESPECTUL.

Am admirat hotararea tanarului Daniel, atunci cand a fost pusa la incercare loialitatea sa fata de cerintele Lui Dumnezeu. Dar cum a procedat el mai departe?

Am auzit despre un om care, cunoscand adevarul despre adevarata zi de odihna ceruta de Dumnezeu, s-a hotarat sa o sfinteasca asa cum cere Scriptura. Problema era ca el, fiind sofer de meserie, trebuia sa lucreze si sambata. Dar, fiind un om hotarat, s-a dus la seful sau, spunandu-i: “ Auziti? Eu m-am facut adventist de ziua a saptea , si sa stiti ca pe mine n-o sa ma mai prindeti la lucru sambata. Va intereseaza ce veti face cu masina mea; eu nu voi veni la lucru si gata!”

Iata o hotarare buna, urmata insa de o atitudine deplorabila. Daca Daniel ar fi procedat astfel dupa ce a luat hotararea de a asculta de Dumnezeu in cele mai mici amanunte, nu ar fi avut nici aprobarea cerului, nici nu ar fi gasit intelegere la oameni.

Cat de diferit si de nobil a procedat tanarul rob evreu!

“Daniel s-a hotarat… si a rugat pe capetenia famenilor dregatori sa nu-l sileasca sa se spurce.”Daniel 1,8

El este constient ca Dumnezeu este de partea lui, si este convins ca va primi ajutorul Sau, intr-un fel sau altul. Aceasta insa, nu il face arogant. Ar fi putut spune capeteniei: “Uite ce este, capetenie, eu m-am hotarat sa nu mananc asta si cealalta. Fie ca esti de acord sau nu, eu asta sunt. Respecta-mi credinta !”

Daniel este insa, un om plin de tact. Desi este hotarat in inima sa sa-si respecte constiinta, el nu uita sa-si respecte si superiorii, desi acestia erau pagani idolatri. Vorbeste politicos, si chiar incearca sa-i sugereze un plan atragator si lipsit de riscuri: “Incearca pe robii tai zece zile…”

Dupa o asfel de hotarare buna, si dupa o astfel de atitudine respectoasa si nobila, Dumnezeu nu intarzie sa vina in ajutorul copilului Sau: “ Dumnezeu a facut ca Daniel sa capete bunavointa si trecere inaintea capeteniei famenilor dregatori.”  Daniel 1,9

De ce oare multe din hotaririle noastre bune nu sunt insotite de binecuvantarea cerului? Pentru ca hotarirea buna nu este suficienta. Ea trebuie insotita de tact, respect, bun-simt si modestie, in relatiile noastre fata de cei de care depinde libertatea si binele nostru.

Cineva ar putea obiecta ca Daniel era prea tanar si infricosat in momentele de inceput ale vietii in Babilon, aceasta explicand atitudinea sa modesta si respectoasa. Priviti insa, la atitudinea lui la fel de respectoasa spre sfarsitul vietii, dupa ce devenise o personalitate marcanta sub domnia mai multor imparati!

Din fundul gropii cu lei, in dimineata in care imparatul Darius vine la groapa pentru a vedea ce s-a intamplat cu el, Daniel ar fi putut da un raspuns destul de taios imparatului. Dar lucrul acesta nu se intampla. Lipsit de orice gand de razbunare sau rautate, el ramane acelasi om respectos: “Vesnic sa traiesti, imparate!”- il saluta , de data aceasta , batranul Daniel pe Darius ( Daniel 6,21 ). Si Darius era un pagan, un idolatru…

5. CREDINTA.

“Incearca pe robii tai zece zile!”-ii cere Daniel superiorului sau, dupa care ii sugereaza o alternativa la hrana care se  servea la masa imparatului. “Sa ni se dea de mancare zarzavaturi si apa de baut; sa te uiti apoi la fata noastra si la a celorlalti tineri care mananca din bucatele imparatului, si sa faci cu robii tai dupa cele ce vei vedea.” Daniel 1, 12-13

De fapt, Daniel cere sa fie incercat. Pe ce baza?  Pe baza experientei ca alimentele simple si sanatoase ii vor face mai mult bine decat mancarurile grele si complicate de la masa imparatului? Este putin probabil ca doar in zece zile sa se observe o diferenta asa de evidenta. Inclin sa cred ca Daniel s-a bazat pe o interventie directa a lui Dumnezeu in favoarea sa. Zece zile erau prea putine pentru ca, in mod natural si fara interventia divina, sa se obtina un asemenea rezultat. Daniel insa, a crezut in ajutorul cerului, si credinta i-a fost rasplatita.

Intreaga viata a lui Daniel a fost marcata de o puternica incredere in Creatorul sau. A ramas la fel de fidel lui Dumnezeu ca rob evreu, dar si ca prim-ministru la curtea celor mai puternici imparati ai timpului. Atunci cand erau in joc averea, pozitia, libertatea si chiar viata sa,  el nu a ezitat nici macar pentru o clipa de a se increde in Dumnezeul sau, cu orice risc. A fost dispus sa renunte la toate; la un singur lucru nu a putut renunta: la legatura sa cu Dumnezeu.

Ocazii in care trebuie sa alegem intre un serviciu bun, dar departe de Dumnezeu, si unul mai modest, dar in ascultare de El, intre o pozitie mai buna si una mai umila, intre a asculta de porunca lui Dumnezeu si a nu asculta de ea, vor veni mereu in viata.

Daniel a stiut sa faca alegerea cea buna. Eu si tu o vom face?

6. SPIRITUL FRATESC.

Daniel nu a fost un om izolat, un singutatic. In momentele de incercare el isi cauta prietenii, carora le impartaseste luptele sale, bucuriile, dar si necazurile. Ar fi putut duce singur povara, ar fi putut sa se inchida in sine si sa experimenteze doar pentru el puterea lui Dumnezeu. El cunoaste insa, marele adevar, exprimat mai tarziu de Mantuitorul, ca, acolo unde sunt adunati doi sau trei in Numele Sau, va fi si El prezent acolo.

“Apoi Daniel s-a dus in casa lui si a spus despre lucrul acesta tovarasilor sai Hanania, Misael si Azaria, rugandu-i sa ceara indurarea Dumnezeului cerurilor pentru aceasta taina…” Daniel 2, 17-18

Iar atunci cand primeste raspunsul la rugaciunea unita a celor patru prieteni, el stie sa-I  multumeasca lui Dumnezeu in numele tuturor:

“Pe Tine, Dumnezeul parintilor mei, Te slavesc si Te laud ca mi-ai dat intelepciune si putere, si mi-ai facut cunoscut ce ti-am cerut noi; caci ne-ai descoperit taina imparatului.” Daniel2,23

Lupta credintei se poate duce si de unul singur. Dar ce putere si ce binecuvantare este acolo unde alaturi de tine lupta si se roaga si cei de langa tine!

7. BUNATATEA.

Biblia ni-l prezinta pe Daniel ca un om de o bunatate exemplara. Dupa ce este inaltat in slujba si onoruri de Nebucadnetar, el se gandeste si la cei care i-au fost alaturi in incercare, cerand imparatului sa le incredinteze lor treburile imparatiei.

Dar ce virtute este sa-ti iubesti prietenii? Mantuitorul spunea: “Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii? Si daca imbratisati cu dragoste numai pe fratii vostri, ce lucru neobisnuit faceti? Oare paganii nu fac la fel?” Matei 5, 46-47

Daniel dovedeste insa, o bunatate iesita din comun. Dupa ce Dumnezeu, ca raspuns la rugaciunea unita a celor patru prieteni, ii descopera visul lui Nebucadnetar, primul lui gest, dupa o rugaciune de multumire, a fost acela de a merge la ofiterul care raspundea de uciderea inteleptilor Babilonului, si de a-i spune: “Nu pierde pe inteleptii Babilonului! Du-ma inaintea imparatului, si voi da imparatului talcuirea.” ( Daniel 2, 24 )

Putini oameni ar face un asemenea gest! Altul, in locul lui Daniel, ar fi consumat in tacere propria salvare de la moarte, fara sa se gandeasca si la altii. Mai ales ca acesti “intelepti ai Babilonului” nu erau altceva decat niste pagani. Daniel putea gandi si asa: “De fapt, de ce sa intervin pentru acestia? Niste pagani mai putin.”

Cand ma gandesc ca unii dintre cei salvati de la moarte de Daniel, il vor trimite mai tarziu, prin intrigile lor, in groapa cu lei, ma intreb: De ce oare trebuie sa fim atat de rai si nerecunoscatori celor ce ne fac bine?

8. CURAJUL.

O credinta, oricat ar fi ea de adevarata si sincera, fara curaj este ca un cer fara stele, ca o iarna fara zapada, sau ca un pom fara roade.

Nu asa se pune insa, problema in dreptul lui Daniel. Dupa talcuirea visului din cap. 4, in care Dumnezeu il avertizeaza pe imparatul pagan de urmarile pe care le va suporta daca nu se intoarce de la viata lui pacatoasa, Daniel dovedeste un curaj iesit din comun: El il mustra pe Nebucadnetar pentru pacatele sale, indemnandu-l la pocainta. El, un rob evreu, un strain, are curajul sa o faca, in ciuda riscurilor majore la care se expune facand aceasta.

A fost acesta un caz izolat? A fost o scanteiere de curaj intr-un moment unic in viata lui Daniel?

Nicolae Iorga spunea ca “la un milion de scantei nu poti sa-ti incalzesti nici degetul cel mic”. Daca privim la istoria ulterioara a acestui om al lui Dumnezeu, vom observa ca aceasta calitate a lui-curajul- nu a fost ceva pasager, ci a fost o constanta in viata sa.

Priviti-l pe Daniel cu cat curaj se prezinta in fata arogantului imparat Belsatar! Cu cat curaj, dar si respect in acelasi timp, il mustra pe acest imparat pentru pacatele sale!

Si cu ce risc! De unde un asemenea curaj?

Din constienta ca, inainte de a fi prim-ministru al unui imperiu pamantesc, el era un ambasador al cerului printre oameni! Aceasta misiune nu i-a scapat din vedere niciodata lui Daniel, oricat de onorat era de catre oameni, si oricat  de mare era  ispita de a-L uita pe Dumnezeul sau.

Ce am mai putea spune despre caracterul acestui om exceptional?

O multime de lucruri! Am putea vorbi despre dezinteresul sau fata de bogatiile acestei lumi, atunci cand ii spunea imparatului Belsatar:”Tine-ti darurile si da altuia rasplatirile tale.!” ( Daniel 5,17 )

Am putea vorbi despre corectitudinea lui, in cele mai mici datorii pamantesti. La vremea cercetarii, cand vrajmasii sai cautau cel mai mic motiv de a-l discredita, chiar acestia au fost nevoiti sa recunoasca integritatea morala a lui Daniel in cele mai mici amanunte. Cu parere de rau, vrajmasii sai au trebuit sa recunoasca: “Nu vom gasi nici un cuvant  de plangere impotriva acestui Daniel.” ( Daniel 6,5 )

Intrebarea pe care doresc sa o pun acum este urmatoarea: Cand a primit Daniel calificativul maxim din partea cerului: Atunci cand s-a hotarat sa ramana credincios lui Dumnezeu, indiferent de consecinte? Atunci cand a dovedit curaj si a mustrat pacatele unor imparati puternici? Sau cand a dovedit o bunatate iesita din comun, chiar fata de cei ce-i vor deveni vrajmasi?

Biblia ne raspunde: cand Daniel se ruga. De ce numai atunci?  Cu sigutanta ca in lume sunt multi oameni buni, curajosi, respectuosi, cu spirit solidar, oameni amabili, hotarati si plini de alte trasaturi nobile de caracter. Experienta vietii lui Daniel ne invata insa, ca toate virtutile din viata unui om, daca nu izvorasc dintr-o legatura vie cu Tatal ceresc, si daca nu sunt puse in slujba Lui, nu au valoare vesnica. Sunt ca niste zerouri fara valoare. Daca insa, in fata acestor zerouri, se afla o cifra, ele capata o valoare imensa.

“Cifrul” care da valoare virtutilor unui om este calitatea legaturii sale cu Dumnezeu.

“Despartiti de Mine nu puteti face nimic”, spunea Mantuitorul.( Ioan 15,4 )

Aceeasi idee, Luther o exprima in alte cuvinte: “Toate faptele bune ale omului sunt pacate daca nu sunt insotite de harul lui Christos.”

Daniel a stiut sa puna, inaintea oricaror lucruri din viata sa, pe acela  care a dat valoare vesnica vietii sale- legatura sa vie si profunda cu Dumnezeul sau.

Si pentru ca a avut intelepciunea de a face alegerea cea buna, cerul l-a rasplatit cu cele mai frumoase cuvinte ce i-a fost dat unui om sa le auda: “Tu esti om prea iubit si scump.”

Ce pot sa insemne aceste cuvinte din partea Tatalui ceresc, decat un alt fel de a spune:

“TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA.”

Lori Balogh

http://www.loribalogh.ro/2010/11/te-iubesc-cu-o-iubire-vesnica-om-preaiubit-si-scump-7/

Există semne că un om este regenerat, că este mântuit, dar dezastrul din bisericile evanghelice este nu doar că oamenii au o siguranță bazată pe dovezi care nu arată că un om este neapărat mântuit dar și pervertește adevăratele dovezi ale mântuirii. Voi arăta cum face diavolul acest lucru și care sunt acele dovezi pe care el le pervertește:

1. Ura faţă de păcat. Ura și scârba pentru păcat este vitală și un semn autentic al nașterii din nou dar ura (1) pentru păcat doar pentru că îți aduce rușine înfăptuirea lui; (2) ura pentru păcatele altora, nu și pentru ale tale; (3) și ura păcatelor care sunt contrare altor păcate pe care le iubești cel mai mult – acest tip de ură este ura unui om neconvertit. Când urăști păcatul pentru că ai fost prins (4), pentru că păcatul are consecințe ce te afectează; (5) sau ura pentru un anume tip de păcate – este o ură falsă. Absalom a urât păcatul săvârşit de Amnon cu sora lui, Tamar, şi chiar ura lui a fost atât de mare încât l-a ucis pe Amnon. Şi totuşi, Absalom nu a fost decât un om stricat.

Adevărata ură pentru păcat – A urâ păcatul pentru că (1) este o încălcare a poruncii şi astfel o încercare stricată de stăpânire asupra voii lui Dumnezeu, (2) care este o ofensă adusă lui Dumnezeu, ca o greşeală săvârşită maiestăţii Lui, (3) a urî păcatul, ca o încălcare a dragostei în sângele şi moartea lui Hristos; (4) ca fiind o întristare şi stingere a Duhului lui Dumnezeu – este un semn al regenerării.

2. Rugăciunea. Una dintre lucrările Duhului Sfânt este să ne dea ajutor în rugăciune dar rugăciunea poate fi falsă fiindcă (1) poate porni din natură așa că omul se roagă la fel cum se roagă și păgânii; (2) este făcută în mod prefăcut (Matei 23:14); (3) se roagă dar iubește păcatul (Psalmul 66:18); (4) se roagă exclusiv sau în general pentru lucruri lumești (Psalmul 144:12-15a); (5) se roagă fără o dorință autentică și fără a pune inimă în rugăciune (Matei 15:8); (6) o minciună (Psalmul 78:34; 36-37) (7) datorită necazurilor și presiunilor răului (Psalmul 78:34). Faptul că un om are sentimentele mișcate în rugăciune (Evrei 12:17), că se roagă mult și de (Matei 23:14) sau că este ascultat (Psalmul 78:29) nu dovedește că acel om este regenerat.

Adevărata rugăciune – Rugăciunile autentice sunt (1) care vin din inimi sincere ridicate către Dumnezeu; (2) care provin dintr-un simţământ al propriei noastre goliciuni; (3) făcute după voia lui Dumnezeu; (4) îndreptate către lucruri spirituale mai mult decât pentru lucruri temporale; (5) care sunt însoţite de credinţă şi dependenţă și (6) care sunt lucrarea şi şoapta Duhului Sfânt în noi.

3. Suferința pentru Hristos (Matei 19:29). Toți creștinii autentici vor suferi datorită credinței, a lui Hristos, al unui comportament evlavios dar există o suferință care nu dovedește existența unei inimi regenerate. Suferința (1) pentru a căpăta merite; (2) pentru slavă deșartă și aplauze; (3) dintr-o dârzenie a spiritului; (4) pentru a avea avantaje și profite ca Iuda; (5) pentru simpla păstrare a unei opinii – este o suferință care nu dovcdește nașterea din nou; (6) poate suferi pentru Hristos, pentru că mărturisirea lui religioasă îi atrage şi consecinţe, întrucât lumea urăşte lucrurile religioase

Suferinţa autentică – (1) când un om suferă de dragul lui Hristos; (2) când un om nu se încrede în sine în mijlocul suferinţelor; (3) când un om suferă pentru o cauză bună, la o chemare bună şi cu o conştiinţă bună.

4. Pasiunea și zelul. Zelul fals este zelul (1) fără cunoaștere (Faptele Apostolilor 22:3b-4; 26:9); (2) parțial – zelos într-un lucru, şi totuşi indiferent în altul. Acela care este pentru împărţirea poruncilor în funcţie de preferinţe, acela nu este un credincios autentic; (3) utilizat greșit – focalizat asupra unor lucruri nepotrivite şi într-un mod disproporţionat (Matei 23:23; Galateni 1:14); (4) egoist, care are ca scop omul. Iehu a fost foarte zelos, dar nu într-atât pentru Dumnezeu pe cât pentru coroana de împărat în Israel; (5) exterior, fariseii spălau cupa adesea, dar rareori inimile (Matei 6:5, 16); Iehu a fost un reformator măreţ în lucrurile exterioare, dar nu a reformat nimic în interior (2 Regi 10:31); (6) legal, care acţionează doar asupra celorlalţi (Proverbe 7:11); (7) păcătos – un zel manifestat împotriva dorinţelor care nu aleargă către pângărire; (8) lipsit de suport scripturistic, care nu este generat şi strâns legat de Cuvânt, ci de unele scopuri josnice şi lipsite de valoare (2 samuel 21:2).

Adevăratul zel – “Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea” (Matei 11:12) dar există și un zel fals. Este un zel care (1) are drept călăuză Cuvântul lui Dumnezeu, (2) care îl direcţionează în aplicarea practică, (3) este un zel care cercetează pentru a identifica păcatele şi caută să progreseze în viaţa de sfinţenie; (4) este un zel care face din slava lui Dumnezeu scopul suprem. Acest zel este zelul unui om născut din nou.

5. Dragostea pentru copiii lui Dumnezeu (1 Ioan 3:10,14). Faraon l-a iubit pe Iosif. Ahab l-a iubit pe Iosafat. Această dragoste poate fi (1) pentru comportarea sa iubitoare, împăciuitoare, plină de bun simţ, către toţi cu care are de-a face (2) pentru splendoarea şi măreţia sa exterioară în această lume; (3) pentru fidelitatea şi utilitatea lui în locul pe care îl ocupă; dar nu este dragoste autentică pentru că (1) nu este decât o dragoste naturală, izvorâtă dintr-un soi de respect lumesc sau din scopuri egoiste; (2) este o dragoste limitată, mărginită; ea nu este universal manifestată “seminţei”.

Adevărata dragoste – (1) iubim pentru ceea ce sunt ei, chiar pentru acest motiv, că ei sunt sfinţi ai lui Dumnezeu; (2) când îi iubim datorită harului şi sfinţeniei care străluceşte din conversaţiile lor. Nu poate fi o dovadă mai bună a prezenţei Duhului lui Hristos în noi decât să iubim chipul lui Hristos în alţii.

6. Credința (Marcu 16:16). Dar și dracii cred (Iacov 2:19) și nu toți au credința (2 Tesaloniceni 3:2). Credința falsă (1) este o credinţă temporară, durează doar pentru o vreme, apoi piere; (2) rămâne la lucrurile generale, nu merge la lucruri specifice – nu au nici un fel de credinţă pentru a aplica promisiunea Domnului Iisus Hristos în mod personal; (3)  este bazată pe înţelegere mentală, nu pe voinţă. Credinţa lor se bizuie pe cunoaştere, nu pe aplicare; (4) credinţă fără experienţă – este ca un pacient care crede tot ce îi spune medicul, dar nu încearcă niciodată medicamentele prescrise; (5) credinţă care se manifestă neînsoţită de o zdrobire a inimii; (6) o credinţă care nu transformă inima, o credinţă fără roade, care nu aduce cu ea noua creaţie în suflet, dar care îl lasă abandonat în starea de păcat şi moarte,

Adevărata credință – (1) Este o astfel de credinţă care bizuie sufletul în întregime pe Hristos în ce priveşte harul, slava, iertarea, pacea, sfinţirea şi mântuirea; (2) un act reunit al întregului suflet, în ce priveşte mintea, voinţa şi sentimentele, toate participând la unirea sufletului cu Răscumpărătorul atoatesuficient; (3) Este o credinţă care “purifică inima” şi o curăţă, care influenţează şi dă tărie vieţii în toate harurile.

7. Împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 14:21). Balaam a ascultat (Numeri 22:38) ca și tânărul bogat (Marcu 10:20) deși nu a fost decât un ipocrit care s-a dezis de Hristos. Nu orice ascultare a poruncilor lui Dumnezeu poate fi denumită pe bună dreptate ascultare, întrucât: (1) Există o ascultare parţială, un fel de religie cu porţia (2 Regi 17:33); (2) ascultă de porunci în natura veche (Isaia 66:3); (3) iubește Legea dar nu și pe Dătătorul ei (1 Corinteni 13:3); (4) asculta mult de porunci având scopuri sinistre şi egoiste (Matei 23:5).

Adevărata împlinire – (1) bazată pe Evanghelie, în ce priveşte obiectul ascultării, adică în ceea ce Dumnezeu (Ioan 15:14) și în maniera ascultării, adică după cum Dumnezeu cere (Ioan 4:24) și În fundamentul ascultării (1 Timotei 1:5) și în scopurile ascultării, adică spre onoarea şi slava lui Dumnezeu: “să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31); (2) este o ascultare universală (Iosua 14:14); (3)  este o ascultare continuă (Psalmul 119:112).

Adevărata plăcere de Cuvânt – De ce iubești Cuvântul și cum o faci? Dacă iubești cuvântul (1) datorită spiritualității lui; (2) chiar și atunci când îți arată păcatul; (3) când ești încântat datorită comuniunii pe care o ai cu Dumnezeu prin el.

https://awakening2011.wordpress.com/2012/04/12/adevaratele-dovezi-ale-mantuirii-pervertite-de-satan/

Avea numai 12 ani, dar pe ea o preocupa veșnicia. Veșnicia aceea despre care auzise la ora de religie și nu de la mama ei. Chiar citea în particular cărți împrumutate de la biblioteca școlii, cărți religioase, duhovnicești în care nu lipseau subiecte precum: Dumnezeu, suflet, rai, iad, păcat, veșnicie…

Mama ei nu-i vorbise niciodată despre așa ceva pentru că mai întâi ea însăși nu credea. Ba chiar o prigonea pe fata ei, zicându-i să mai înceteze cu lecturarea unor astfel de cărți până nu ajunge spălată pe creier detot. Dar fata nu se lăsa, credea mai tare în cuvântul ce-l auzea la ora de religie și pe care-l iubea așa de mult, decât în cuvântul rece și indiferent al mamei. Fiind, totuși, constrânsă și nevoită să renunțe la a mai citi texte religioase, a avut într-o zi o discuție foarte aprinsă cu mama ei:

„Mamă, eu nu cred că noi, oamenii, am apărut din neant, din întâmplare. Nu cred că n-ar exista cineva care să dirijeze întreg universul acesta. Nu cred că noi ne „tragem” din maimuță și nu dintr-un Dumnezeu. Nu pot crede că am fost creați de Dumnezeu doar pentru acest pământ. Nu cred că totul se sfârșește aici. Trebuie să fie ceva mai mult de atât, mai mult decât putem vedea noi aici și percepe. Nu cred că preoții chiar spun minciuni. Nu cred că toți cei ce merg la biserică sunt niște proști. Or fi 2, 3, 10… dar toți, mamă?  Toți cei care și-au dat viața pentru Hristos, oare s-au jertfit în zadar? Cine ar accepta să moară fără a urmări un scop anume? Oare de ce erau toți bucuroși și senini când îi chinuiau prigonitorii? Oare chiar nu-i durea? Nu vedeau ei nimic în acele momente? Oare să fi fost atât de proști încât să accepte să fie jigniți și chinuiți fără a avea un crez anume, fără a aștepta ceva în schimb? Oare cei ce mor chiar să se sfârșească cu ei totul în mormânt?…

Sunt lucruri pe care nu le pot înțelege în profunzimea lor, mamă, dar cu toate acestea le cred pentru că le simt. Și chiar de-aș închide ochii să nu le mai văd și să nu le mai aud, mă mustră conștiința fiindcă mi le dovedește relitatea zilnic.

Oare chiar și bunicii – părinții tăi – la care spui că ai ținut atât de mult, dacă au plecat dintre noi cei vii, oare chiar nu mai există? Oare să-i pierdem atât de ușor și să nu ne mai aducem aminte de ei printr-un niciun fel de pomenire, amintire? Oare, dacă au ajuns în iad? Dacă acel iad în care tu nu crezi, chiar există? Dacă totuși putem face ceva pentru cei morți, pentru sufletul lor și noi nu facem pentru că nu credem? Dacă slujbele de la biserică chiar au putere să-i scoată pe cei adormiți din chinuri și noi nu o facem? Dacă vei ajunge și tu acolo din cauza necredinței tale? Dacă eu nu-ți voi face nicio pomană, pentru că așa am fost învățată, pentru că nici tu nu le faci bunicilor?”…

La auzul acestor întrebări și zbucium interior al fetei sale, mama nu a fost înduioșată așa cum ar fi trebuit, dar a fost pusă pe gânduri serios și căuta de atunci să afle răspunsul la toate acele întrebări înfricoșătoare pe care i le pusese fata sa, nemaiinterzicându-i de atunci să cerceteze cărți despre credință, ba mai mult, se documentau împreună, întărindu-se duhovnicește și luminându-se de noile descoperiri și totodată bucurându-se.

Elena J.

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2016/10/15/mama-si-daca-iadul-chiar-exista/