Bucuria în cântare – Viorel Udrişte


rodiagnusdei

Bucuria în cântare

„Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și veseliți-vă” (Ps. 32:11)
„Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui” (Ps. 100:2)

Cuvântul ne îndeamnă să cântăm cu bucurie și veselie, cântarea individuală sau în comun trebuie făcută în primul rând către Domnul: „Strigați de bucurie către Domnul…” (Ps.100:1)

Viorel UdristeBucuria este o manifestare exterioară, fiind o trăsătură caracteristică a credinciosului în relația acestuia cu Dumnezeu; aceasta fiind produsă de Duhul Sfânt ( Gal.5:22), tocmai de aceea aceasta ar trebui să fie ceva dinamic și nu static (o bucurie mohorâtă) în viața de zi cu zi a fiecărui credincios.

Bucuria creștină poate fi în mod paradoxal, rezultatul suferinței pentru Hristos: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Col.1:24) & „bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui” (1 Petru 4:13)

Cântarea în general, cântarea duhovnicească poate fi:

– o manifestare a Duhului Sfânt; avem pe Sila și Pavel care în închisoare fiind, în timp ce lumea dormea (dar s-au trezit apoi), -pentru că era miezul nopții- ei nu aveau altceva de făcut decât să cânte lăudându-L pe Hristos, și fiind plini de bucurie… cu picioarele în butuci ! „Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu, iar cei închişi îi ascultau.
Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ…” (F.A. 16:25-26)

– un mijloc de zidire, învățătură, aducere de mulțumiri și închinare: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” (Efes.5:19)

– o expresie a bucuriei; „Şi David a zis căpeteniilor leviţilor să aşeze pe fraţii lor cântăreţi cu instrumente de muzică, cu lăute, harpe şi ţambale, şi să sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie.” (1Cro.15:16) Bucuria care vine de la Duhul este diferită de cea din lume, numai că se întâmplă adesea că suntem destul de bucuroși când primim ceva, când facem ceva, când achiziționăm ceva anume… „vă bucurați de lucruri de nimic::.” (Amos 6:13), iar bucuria spirituală nu-și mai găsește locul, decât oarecum, la programele bisericii… și poate nici acolo !

Rolul cântării nu este pentru amuzament ori înâlțare personală ci pentru adorarea lui Dumnezeu. «şi ca neamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui, după cum este scris: „De aceea Te voi lăuda printre neamuri şi voi cânta Numelui Tău.” Este zis iarăşi: „Veseliţi-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui.” Şi iarăşi: „Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.» (Rom. 15:9-11)

https://rodiagnusdei.wordpress.com/

PSIHOLOGIA CĂLDICEILOR SAU FRICA DE A FI CONSIDERAȚI FANATICI…


Old White Church

PSIHOLOGIA CĂLDICEILOR SAU FRICA DE A FI CONSIDERAȚI FANATICI…
La aproape 500 de ani de când Martin Luther a aprins flacăra Reformei Protestante, creștinii înflăcărați pentru Cristos sunt o specie rară, pe cale de dispariție. Deși există mai multe consecințe ale acestei realități dureroase, două dintre acestea sunt cele mai devastatoare.

Prima consecința majoră este lipsa entuziasmului și a pasiunii pentru Cristos și Evanghelie din adunările creștine. Uitând îndemnul sfântului Pavel „înflăcărează darul care este în tine”, prea mulți creștini devin comozi și fără vlagă, iar starea de căldicei în care se complac o aduc cu ei în bisericile din care fac parte. Și așa…încet, dar sigur, se așterne letargia spirituală, iar în final moartea.

A doua consecință majoră este căutarea suspectă a acceptării intelectuale a unor lideri evanghelici, care au uitat că „Dumnezeu a prostit înțelepciunea lumii” și frica de a fi etichetați drept fanatici de către societatea progresistă atee. Zilele trecute un pastor român din Diaspora făcea câteva observații, pe cât de adevărate pe atât de dureroase.

„Că lideri creștini se disociază de alți lideri creștini nu ne mai surprinde. După atâta propagandă anticreștină, de frică să nu fim acuzați de fanatism, suntem „nici reci nici în clocot”, „râvna pentru Casa Lui nu ne mai mănâncă”, „duhul nu ni se mai întărâtă” și nici „nu ne mai chinuim sufletul”. Să fim socotiți „nebuni pentru Cristos”? Doamne ferește! Am ajuns să fim ca „apa sfințită”, nu facem nici bine, nici rău, stăm doar și observăm, ca străjerii care văd pericolul, dar nu sună din goarnă că…e prea strident. Predicăm bine și îi admirăm pe regii Israelului care au dărâmat înălțimile, dar suntem noi înșine șovăielnici în a le urma exemplul…vorba englezului:„play safe”…”

Ieșirea din această stare de moleșeală, confuzie spirituală și apatie are loc doar atunci când Duhul Sfânt aduce vremuri de „trezire spirituală”, în urma cărora bisericile se reântorc la Scriptură, la o viață de închinare autentică și își redescoperă misiunea. Din păcate, de prea multe ori se vorbește despre „trezire spirituală” doar sub forma unor slogane sau clișee expirate și fără putere. Și totuși, în biserici sunt mulți credincioși care își doresc sincer să experimenteze realitatea unei „treziri spirituale.” Vorbind despre trezire R. G. Lee spunea că:
„Vom avea trezire, dacă…

toţi cei ce dorm, se vor trezi…
toţi cei sunt doar călduţi, se vor aprinde…
toţi cei necinstiţi, vor recunoaşte…
toţi cei nemulţumiţi, vor mulţumi…
toţi cei deprimaţi, se vor bucura…
toţi cei depărtaţi, se vor apropia…
toţi cei ce bârfesc, vor tăcea…
toţi cei ce sunt soldaţi adevăraţi, se vor ridica la luptă…
toţi cei sunt membrii ai bisericii, se vor ruga…”

…Atunci vom avea trezire și doar atunci căldiceii aflați în situația ingrată „nici rece, nici în clocot” și într-un real pericol, exprimat de Isus într-un mod foarte plastic „am să te vărs din gura Mea”, vor redeveni înflăcărați pentru Cristos.

…Atunci ne vom redescoperi misiunea și nimeni nu va mai vorbi de lașitatea cronică a liderilor creștini de astăzi care îi face să se rușineze de omul care i-a strigat lui Erasmus:”Lasă-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu!”

…Atunci creștinilor protestanți și evanghelici nu li se va mai părea „prea mult” radicalismul manifestat de Martin Luther care, în fața Dietei de la Worms, a stat neclintit în crezul lui spunând:”Aceasta este poziția mea și așa rămân. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Samy Tuțac

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2016/10/31/psihologia-caldiceilor-sau-frica-de-a-fi-considerati-fanatici/

Pocăinţa, lucrarea Duhului Sfânt şi datoria omului


botez

Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare… (Faptele apostolilor 3:19)
Apostolul îi îndeamnă pe oameni să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Textul nostru este o dovadă suficientă, fără să mai apelăm la alte dovezi. Pocăinţa înseamnă, în sens literal, să schimbi intenţiile cuiva. A fost tradusă şi cu „discernământul de pe urmă” sau „înţelepciunea de pe urmă”; este atitudinea omului de a căuta ce este greşit, şi de a-şi corecta judecata. Dar chiar dacă acesta este sensul principal, cuvântul înseamnă mult mai mult, în folosirea lui biblică. Poate că nu există o definiţie mai bună a pocăinţei decât aceea din cartea noastră de imnuri pentru copii:

Dacă te pocăieşti, vei părăsi

Păcatele pe care le-ai iubit;

Vei regreta, te vei căi,

Vei renunţa la ele, până la sfârşit.

Pocăinţa este descoperirea răutăţii păcatului, tristeţea că l-ai comis şi hotărârea de a scăpa de el. Este, de fapt, o schimbare a minţii cu un caracter foarte adânc şi practic, care îl face pe om să iubească ceea ce odată ura, şi să urască ceea ce iubea. Convertirea înseamnă o întoarcere, o întoarcere de la şi o întoarcere spre — o întoarcere de la păcat, o întoarcere spre sfinţenie — o întoarcere de la nepăsare la judecată, de la lume la cer, de la sine la Isus — o întoarcere completă. Cuvântul folosit aici a fost tradus în limba engleză: „Pocăiţi-vă şi fiţi transformaţi”, dar versiunea grecească spune: „Pocăiţi-vă şi transformaţi-vă” sau, mai degrabă, „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă”. Este un verb activ.

Atunci când demonii sunt izgoniţi din cel îndrăcit, se poate vorbi despre pocăinţă; dar atunci când îndrăcitul se îmbracă, şi nu mai este gol şi murdar, ci îmbrăcat şi în toate minţile, se poate spune că s-a întors la Dumnezeu. Atunci când fiul risipitor, care hrănea porcii, a început să judece şi să-şi vină în fire, a fost pocăinţă. Când s-a hotărât şi a părăsit ţinutul acela îndepărtat, îndreptându-se spre casa tatălui său, a fost întoarcere la Dumnezeu. Pocăinţa este o parte a întoarcerii la Dumnezeu. Este, poate, dacă pot să spun, poarta sau uşa ei. Este Iordanul prin care trecem când ne întoarcem din pustiul păcatului spre Canaanul convertirii. Naşterea din nou este răsădirea unei firi noi, iar unul dintre primele ei semne este credinţa în Hristos şi părăsirea păcatului sau întoarcerea de la ce este rău spre ceea ce este bun.

Adresându-se mulţimii, apostolul Petru a spus: „Schimbaţi-vă gândurile; căiţi-vă pentru ceea ce aţi făcut; părăsiţi-vă vechile cărări; întoarceţi-vă; deveniţi oameni noi.” Acesta a fost mesajul lui, pe care l-am pus în alte cuvinte.

S-a spus deci, pe drept cuvânt, că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt opera Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Nu este nevoie să mă opresc şi să susţin doctrina aceasta. Am predicat-o de o mie de ori şi suntem pregătiţi să dovedim că această doctrină este susţinută pretutindeni în Scriptură. Nu a existat niciodată o întoarcere la Dumnezeu adevărată care să nu fie lucrarea Duhului Sfânt. În scopul acesta, Domnul Isus S-a înălţat la ceruri: „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor”. Orice convertire adevărată este lucrarea Duhului Sfânt. Puteţi să vă rugaţi cu vorbele prorocului: „Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce”; fiindcă dacă nu ne întoarce Dumnezeu, nu ne vom întoarce niciodată; şi dacă nu ne converteşte El, convertirea noastră este o greşeală. Ascultaţi chemarea Evangheliei:

Credinţa adevărată,

Pocăinţa adevărată,

Orice har ce ne apropie

Veniţi doar la Isus şi cumpăraţi-le.

„Şi totuşi”, veţi spune, „şi totuşi, apostolul Petru ne spune „Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!” Şi acum, dumneata ne spui dintr-o dată că toate lucrurile acestea sunt darul Duhului Sfânt, apoi citeşti din nou textul: «Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu»”. Chiar aşa fac, vai, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că pot s-o fac. Mă întrebaţi: „Cum împaci aceste două lucruri?”. Eu vă răspund că nu este treaba mea să împac declaraţiile învăţătorului meu: treaba mea este să predic adevărul aşa cum este — să vi-l prezint aşa cum l-am primit din mâna Lui. Eu cred că lucrurile acestea sunt în acord, şi văd şi acordul, dar n-aş putea să explic tuturor unde este. Este destul să ştim că aşa stă scris în Scriptură, şi să acceptăm totul, indiferent dacă vedem sau nu acordul dintre două adevăruri — să le acceptăm pe amândouă, fiindcă ne-au fost descoperite.

Eu voi susţine cât voi trăi că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt lucrarea Duhului Sfânt, dar aş renunţa mai degrabă la amândouă mâinile, decât să nu mai predic că este de datoria omului să creadă şi să se pocăiască, şi de datoria lucrătorului creştin să-i spună: „Pocăieşte-te şi întoarce-te la Dumnezeu, ca să ţi se şteargă păcatele.” Dacă nu primeşti adevărul până nu-l înţelegi, atunci nu vei primi multe lucruri. Vai, sunt multe lucruri obişnuite pe care nu le poate nega nimeni, dar care ar fi negate totuşi dacă nu am crede în ele până nu le-am înţelege.

Ai pe masa ta un peşte dulce din mare: l-ai gătit şi acum te pregăteşti să-l mănânci. Îl mănânci cu sare, nu? De ce? Îl usuci şi îl sărezi, dar de ce? Nu a trăit în apă sărată? Atunci de ce nu e sărat? Este la fel de proaspăt de parcă l-ai fi scos dintr-un pârâu de munte — nu are nici un grăunte de sare pe el — şi totuşi a trăit în apă sărată! Înţelegi asta? Nu, nu poţi. Dar iată realitatea: un peşte dulce într-o mare sărată!

Înţelegi? În acelaşi fel, în Scriptură pot exista două mari adevăruri, amândouă valabile, dar cel mai înţelept om din lume se încurcă dacă încearcă să le lege unul de altul. Vă mărturisesc că eu nu înţeleg de ce i s-a spus lui Moise să taie o creangă şi s-o arunce în apele amare de la Mara; nu văd nicio legătură între lemn şi apă, şi nu văd cum ar putea îndulci lemnul apa, dar cred că, atunci când Moise l-a aruncat în apă, amărăciunea a dispărut din Mara, iar pârâul s-a făcut dulce. Nu ştiu de ce a cerut Elisei un blid de sare, când s-a dus la Ierihon şi a văzut că apele erau greţoase; nu ştiu cum ar fi putut îndulci apa cu un blid de sare — mie mi se pare că ar fi trebuit să lucreze altfel; dar cred minunea, şi anume că, după ce a pus sarea, apele au devenit dulci.

Aşa că nu înţeleg cum ar putea sfaturile mele să îndemne la pocăinţă pe păcătoşii răzvrătiţi, dar aşa se întâmplă — văd acest lucru în fiecare zi. Nu ştiu de ce cred atunci când un semen de-al lor, fiinţă slabă şi nenorocită, le spune: „Credeţi”, dar aşa se întâmplă; Duhul Sfânt îi binecuvântează, iar ei cred şi sunt mântuiţi; şi dacă nu putem înţelege cum, trebuie să ne mulţumim să vedem acest lucru, şi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru el.

Poate că ştiţi deja că unii comentatori ingenioşi au încercat să scape de forţa acestui text. Ei au spus că pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă exterioară. Dar cum poate fi astfel, atunci când se adaugă: „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca sa vi se şteargă păcatele”? Oare o pocăinţă exterioară aduce cu ea ştergerea păcatelor? Cu siguranţă că nu. Pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă care aduce cu sine iertarea deplină — „ca să vi se şteargă păcatele”. Şi, mai mult, mi se pare şocant să presupui că Petru şi Ioan predicau o pocăinţă găunoasă, de formă, care nu mântuieşte oamenii. Petru le recomanda acestor oameni o pocăinţă mântuitoare, nu ceva mai puţin.

Acum, să ne apropiem de ţintă. Noi spunem oamenilor să se pocăiască şi să creadă, nu fiindcă am crede că au puterea s-o facă, fiindcă ştim că sunt morţi în fărădelege şi păcat; nu fiindcă există vreo putere în stăruinţa sau în vorbirea noastră, fiindcă înţelegem că predicarea noastră este goală fără Dumnezeu; dar am văzut că, dacă vorbim cu credinţă, Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează cu noi şi, în timp ce noi vorbim oaselor uscate, Duhul le face să prindă viaţă, în timp ce spunem şchiopului să se ridice, o putere misterioasă îi întăreşte gleznele, în timp ce spunem paraliticului să întindă mâna, o forţă divină preia comanda, şi mâna se întinde, iar omul este vindecat. Puterea nu stă în păcătos, nici în predicator, ci în Duhul Sfânt, care lucrează efectiv împreună cu Evanghelia prin porunca divină, astfel că, acolo unde se predică adevărul, aleşii lui Dumnezeu sunt învioraţi, sufletele sunt mântuite şi Dumnezeu este slăvit. Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia cu îndrăzneală, şi nu vă temeţi de rezultate, fiindcă, oricât de slabă ar fi puterea voastră şi oricât de lipsită de elocvenţă ar fi vorbirea voastră, Dumnezeu a făgăduit că va face din Evanghelia Sa puterea salvatoare, şi aşa va fi până la sfârşitul lumii.

(Fragment din mesajul Apostolic Exhortation, predicat de Charles Spurgeon în 5 aprilie 1868 la Metropolitan Tabernacle, Londra. Mesajul este inclus în volumul Predici despre trezire, Editura Perla suferinţei, Suceava, 2010. Traducerea: Iulia Bodnari.)
sursa

http://radioava.blogspot.ro/2016/10/pocainta-lucrarea-duhului-sfant-si.html?spref=fb

Roade ale pocăinței – de Viorel Udriște


john-the-baptist-free-bible-images

Roade ale pocăinței

„Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Luca & Matei 3:8)

Propovăduirea lui Ioan Botezătorul a fost una specială; acesta -spune Scriptura- era îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă, era încins la mijloc cu un brâu, și mai zice că se hrănea cu lăcuste si cu miere și aceea era sălbatică… asta este cam tot ce ne spune despre el Cuvântul lui Dumnezeu. Practic în aceste condiții -vitrege zicem noi- vine acest Ioan și predica în pustie (nici măcar în cetăți nu intra), boteza pe malurile Iordanului „botezul pocăinței” pentrru iertare de păcate și vestea venirea lui Mesia, Hristosul așteptat de iudei; care pâna la urmă a venit în mijlocul lor, Ioan botezându-L și pe Isus, botezul acesta nu a reprezentat „botezul pocăinței” ci începutul lucrării lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu; după botez Acesta a și fost umplut de Duhul Sfânt care S-a coborât peste El în chip trupesc.

Viorel UdristeSpune Scriptura că tot norodul a început să iasă la el în pustie pentru a-l asculta și pentru a lua hotărâri noi pentru viețile lor; se mărturiseau la Ioan pentru că se considerau păcătoși și Ioan îi boteza în râu. Liderii religioși își fac și ei apariția și atunci Ioan răbufnește în fața norodului, mustrându-i destul de aspru pentru fățărnicia lor: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare ? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Matei 3:7-8)

Se poate spune că unii veneau la Ioan, probabil crezând că dacă acesta îi boteza, acest lucru le poate asigura mântuirea. Ioan afirma că apartenența la națiunea lui Israel nu poate mântui: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!»
Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.” (Matei 3:9-10)

Ioan dorea altceva de la ei, o viață schimbată, cerea roade care să ateste pocăința lor. Ca și roade, ale pocăinței, putem vorbi despre:

mărturisirea păcatului – aceasta o regăsim și aici, pentru că cei ce veneau la Ioan, întâi se mărturiseau, apoi erau botezați. (Luca 3:5-6)

părăsirea păcatului – este de înțeles că după ce s-au mărturisit, nu m-ai trebuiau să facă din nou aceleași lucruri; Ioan chiar îi învăța cum să se poarte în acest sens, Botezătorul s-a adresat norodului, vameșilor și ostașilor romani. (Luca 3:10-14)

ura față de păcat – despre acest lucru nu găsim scris în textele amintite dar avem referințe biblice în acest sens:. „Frica de Domnul este urârea răului” (Prov.8:13) & „Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine” (Rom. 12:9)

O condiție suficientă pentru a fi un pom roditor (pentru a nu fi tăiat și aruncat în foc) este să aducem rod, să avem în noi această roadă a pocăinței de care vorbește Botezătorul; aici nu intră în calcul roada Duhului (Gal. 5:22-23) pe care o prezintă apostolul Pavel; aceasta manifestă caracterul lui Dumnezeu, pe când roada pocăinței reprezintă rezultatul spiritual al credinciosului în lupta sa cu păcatul.

Înainte ca cineva să se aventureze în a-și închipui să creadă că este plin de roada Duhului, trebuie să fie mai întâi plin de roada pocăinței !

Nu poate fi cineva plin de roadă duhovnicească (dragoste, bunătate, bucurie, blândețe, pace, credincioșie, facere de bine, îndelungă răbdare, înfrânare de pofte), dacă acesta încă mai trăiește în păcat și nici măcar nu îl urăște, chiar dacă mai „intervine” căte o mărturisire din când în când…

A-ți însuși aceste trăsături care au de-a face cu caracterul lui Dumnezeu și tu încă te zbați în tot felul de lucruri, înseamnă că schimbarea ta în Hristos încă nu s-a produs; aceste cuvinte sunt viață pentru cine dorește să și le însușească, si pentru cine dorește să înțeleagă mai profund despre starea spirituală a credinciosului.

https://rodiagnusdei.wordpress.com/

„Activitatea” membrilor pasivi: mersul la biserică


WOMAN PRAYS IN PEW AT WISCONSIN SHRINE

Mă chinui uneori să înțeleg cum stau unele treburi cu unele chestii, și de ce facem noi (unii dintre noi, cel puțin) ceea ce facem. (Apropo, mai fericiți, se pare, cei care nu-și pun atâtea întrebări (ca mine), și fac cu bucurie ceea ce știu să facă, ce li s-a spus și consideră că e bine și normal să facă.)

Varianta modernă reafirmă varianta biblică (mai veche): „Dați prioritate priorităților!” înseamnă același lucru cu „Pe acestea să le faceți, și pe celelalte să nu le lăsați nefăcute!

O fi prioritar să mergem la biserică (cu siguranță majoritatea așa consideră), dar în economia ei (a bisericii) mai sunt și alte lucruri prioritare care rămân de multe ori nefăcute. Contextul în care Dl. Isus a reașezat prioritățile  a fost preocuparea fariseilor din vremea Lui de a da la Templu 10% din mărar și din mentă, lăsând la o parte, nefăcute, cele mai importante aspecte relaționale: dreptatea, mila și credincioșia. (Matei 23:23; Luca 11:42)

Nu cred că e de mirat faptul că și noi, de multe ori – după câte am observat eu – ne ocupăm cu mult zel (unii), sau plictisiți și din rutină (alții), de multe lucruri mărunte și nu la fel de importante ca alte lucruri. E drept că reașezarea priorităților nu înseamnă un permis de lenevie în alte domenii – dar ziua are doar pe jumătate lumină și prioritățile ar trebui să stabilească regulile timpului.  Nu le putem face pe toate și nici nu le putem face pe toate deodată. Managementul timpului  mă obligă oarecum să văd ce se întâmplă de fapt în cele aproximativ șapte ore de „serviciu divin” puse deoparte în fiecare săptămână pentru întâlnirile bisericești: trei ore duminica dimineața, două ore duminica după-amiaza, alte 2 ore (cel puțin) peste săptămână.

Nici nu mai trebuie să mă gândesc prea mult, că după o jumătate de viață de mers la biserică (38 de ani) știu pe de rost etapele unui „serviciu divin” (pe nedrept numit așa) care nu sunt prea multe la număr: trei direcții majore (rugăciune, cântare și învățătură din Cuvânt) și alte câteva variațiuni pe temă.

Printre acestea se strecoară câte o poezie, două, câte o mărturie personală, salutul musafirilor, diverși invitați, sau organizarea unor zile speciale de sărbătoare. Șablonul acesta (sub forme asemănătoare sau diferite) se repetă la grupele de copii, la întâlnirile adolescenților, la întâlnirile de tineret, întâlnirile surorilor sau a altor categorii de oameni, etc.

Dinamica aceasta a întâlnirilor continuă desigur la întâlnirile de cor (acolo unde este) sau alte formațiuni muzicale, și în contextele acestea oamenii se întâlnesc și socializează cât de cât, urmărind țintele muzicale propuse legate de evenimentele care urmează să aibă loc. Alții mai organizează diverse tabere, campionate sportive, concursuri biblice, etc., întâlniri care ies cât de cât din rutina întâlnirilor bisericești.Mai sunt întâlnirile de cateheză, pentru cei care urmează să se boteze, întâlnirile în grupuri mici – numite de unii „infrastructura bisericii”, loc unde un grup mic de oameni (10-12) au cu adevărat ocazia să interacționeze unii cu alții, să se cunoască la nivele mai profunde decât nivelul politeții, să lege prietenii și să aibă parte de părtășia frățească sub o altă formă decât la întâlnirile bisericești – în care de regulă interacțiunea și cunoașterea reciprocă a participanților este puțină și superficială.

Dinamica aceasta din spatele cortinei pare a fi la fel de importantă, dacă nu cumva chiar mai importantă, decât întâlnirile publice, oficiale, ale celor care formează o biserică locală – întâlniri care, desigur, au rolul și importanța lor.

Dacă ar fi să folosim metafora pomului (care apare de multe ori în Scriptură) și să întrebăm care parte este mai importantă: partea nevăzută, de dedesubt, a rădăcinilor?, sau trunchiul, ramurile, coroana și roadele de deasupra?, cred că răspunsul e evident și multiplu pentru fiecare dintre noi, precum și legătura condiționată dintre ele și mediul exterior în care se alflă.

Una dintre ceaste rădăcini „nevăzute” este ucenicizarea personală – lucrare care poate lua diverse forme – lucrare care nu prea se practică și care (cel puțin în mod practic) nu este pusă în lista priorităților – la fel cum e pus mersul la biserică (spre exemplu), care pe lângă aspectele bune pe care le are, mai are și altele nu foarte grozave, precum limitarea dialogului, a interacțiunii, a comunicării cu dublu sens, etc. Omul stă în bancă (pasiv) și ascultă ce i se spune, se gândește și e atent dacă vrea, iar dacă nu, e „absent-minded” (cu mintea absentă), cum zice englezul. E oarecum singur cu gândurile lui și cu frământările pe care le are. Stă lângă oameni cu care nu interacționeză pe marginea subiectului prezentat (pe limba și înțelesul lui) – eventual se salută unii cu alții la urmă, și se întreabă se sănătate – lucru care, desigur, nu e obligatoriu – iar cel din față care vorbește speră că ceea ce spune va ajunge la om în contextul său lăuntric și îi va fi de folos cândva – fără a putea verifica cum stă treaba de fapt.

Biblia nu spune niciunde „mergeți la biserică!”, dar spune clar ca fiecare să slujească celorlalți oameni din biserică potrivit cu darul pe care îl are – iar lucrul acesta evident implică și presupune întâlnirea cu persoanele respective, în cele mai potrivite contexte.

Textul clasic vizavi de mersul „regulat” la biserică este (din câte știu eu) varianta aceea negativă din cartea Evrei (10:25), care scoate în evidență împotrivirea față de tendința de părăsire a adunării, tendință care poate deveni obicei dacă i se dă curs („Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei…”). Nu ni se spune însă de câte ori și/sau în ce forme să ne întâlnim, dar ni se spune să facem o mulțime de alte lucruri care pentru a putea fi făcute necesită tot felul de întâlniri.

Faptele noastre sunt cel puțin bivalente, și după cum pentru unii în disciplinarea mersului pasiv la biserică se poate ascunde multă lenevie, lipsă de inițiativă, complacere într-o stare călduță, tot așa pentru alții se poate ca în împărțirea timpului, chipurile pentru alte lucrări, să se ascundă dorința (scuza) de a nu participa la întâlnirile publice ale bisericii.

Dar și acuzele pot fi bidirecționale. Eu care n-am părăsit adunarea (încă), dar care nu particip la toate cele șapte ore săptămânale, îl pot acuza pe cel care participă că altceva nu mai face, și deși se consideră membru activ, pare a fi mai mult membru pasiv (îi excludem din socoată pe cei care au responsabilități specifice), iar el mă poate acuza că deși eu vreau să fac și altceva, nici măcar (minim de efort) nu vin la biserică (atât cât se consideră normal, și cât se așteaptă de la mine să vin).

Nu-mi rămâne – nici mie, nici lui – ca variantă mai bună, decât echilibrul dintre cele două: adică să facem ceea ce e important să facem, și pe celelalte, mai puțin importante, să nu le lăsăm nefăcute.

https://hunedoaraevanghelica.ro/