Când crezi că ești viteaz


cand crezi ca esti viteaz

În copilărie fiecare din noi am avut „viteazul grupului”. Acel băiat de regulă care spunea mereu cât a ridicat, pe cine a bătut, cât de curajos este, ce performanțe a obținut și alte detalii impresionante. Așa a fost și în copilăria mea. Unul din vitejii grupului se lăuda mereu cu cât de curajos este și câte poate face. Cu timpul ne-am obișnuit cu vitejia lui nedovedită faptic, așa că devenise un fel de gardian al grupului chiar dacă nu avea încă de cine să ne apere.

Într-un an a fost mare tărăboi în sat cu venirea circului. Odată cu el au venit și oameni din alte sate și lucrătorii de la circ, așadar spectrul era mai larg și normal că era nevoie de „protecție”. Întâmplarea face ca într-o seară târziu, „pe șanț” unde ne jucam noi să apară un grup recalcitrant de băietani aburiți de alcool. Noi, care eram obișnuiți deja cu performanțele „gardianului” nostru i-am sfătuit să nu se ia de noi că îl punem pe „gardian” pe ei și nu or ști pe unde să-și scoată cămașa, așa de rău e. Problema mare era că, uitându-ne după el, nu era de găsit. Gardianul s-a speriat mai tare decât noi și a șters-o pe furiș cât negociam noi cu vitejii aceia.

Ei bine, în plan spiritual de multe ori suntem în rolul gardianului sau pe aproape. Multă lume ne cheamă „să ne batem împreună cu ei în rugăciuni” dar noi o ștergem cât ai zice pește. Mai mult, ne lăudăm adesea cu performanțele noastre spirituale, cu timpul nostru de părtășie, cu cantitatea de Biblie citită, cu rezistența fabuloasă la ispite și cu capacitatea de a simți puterea și influența Duhului, dar de prea multe ori acestea sunt simple exagerări copilărești sau adolescentine menite să impresioneze o ceată naivă de oameni. Când e vorba de luptă, nu mai suntem tot așa de siguri și de viteji. Uneori aceste exagerări nu vin ca o rea intenție ci ca o supraestimare a capacităților noastre. Cel puțin asta văd la mulți oameni. Sunt și destule cazuri însă când minciuna este clară, directă si are ca scop păcălirea voită a confraților. Sper că în această situație sunt puțini însă.

În funcție de personalitate avem tendința măcar uneori să ne exagerăm capacitățile, mai ales dacă e vorba de imaginea noastră în fața altora. Într-o astfel de situație se afla Petru cu puțin timp înainte de răstignire. Mântuitorul îi spune: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” Dar Petru, sigur pe el dar neștiind ce îl așteaptă declară: „Doamne cu Tine Sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte.”

Nu este o judecată a modului de a fi al lui Petru ci vreau mai degrabă să fie o învățătură pentru noi. Iuțeala lui Petru ne este familiară din Scriptură și poate unii dintre noi chiar ne asemănăm cu el. Aici nu a fost neapărat vorba de a impresiona pe alții cât mai degrabă dorința de a da asigurări de loialitate, de a asigura protecție, ori asta nu ne stă nouă în putere. Nu putea Petru interveni în Planul lui Dumnezeu cum nici nouă nu ne stă în putință să schimbăm planul Său cu privire la alți oameni.

Mă proiectează gândirea la un moment în care cineva mi-a cerut să stăruiesc împreună cu el și cu un grup mai mare pentru ceva într-o noapte de stăruință. Am acceptat stânjenit provocarea deoarece gazda mea era deja implicată și nu puteai refuza dacă cel la care dormeai voia să meargă la o „lucrare spirituala mare” Dar oamenii erau determinați „să intre în istorie” cu puterea lor de a schimba destine prin stăruința în rugăciune. Ce a urmat a fost jalnic: o noapte de ciudățenii, stăruință până la pierderea minților, o disperare cruntă și o exprimare directă a disperării amestecată cu ambiția. Eu, care „nu le am” cu elemente din astea, am fost reperat repede că nu păstrez ritmul și că nu pup ideea, așa că m-au catalogat ca fiind Iona din pricina căruia corabia nu înaintează deci stăruitorii au trecut la întrebări. Alegerea s-a dovedit a fi neinspirată că s-a dus toată stăruința lor. Întrebarea era simplă: Nu cred în puterea rugăciunii?

Ba da, cred cu mare tărie că mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit, dar cred cu tot așa de mare tărie că mai mult valorează o rugăciune logică, rațională și cu credință decât o sută de stăruințe haotice și încâlcite. Și mai cred tot cu tărie că avem datoria de a ne analiza dorințele și motivațiile iar acolo era mai mult o motivație de a se arăta puterea, decât de a fi în voia lui Dumnezeu. Răspunsul meu a dezumflat grupul și s-a spart după o oră de predicare ad-hoc și o rugăciune de încheiere.

Tu ce părere ai despre tine? Nu ești tentat ca și mine să supraevaluezi performanțele spirituale? Nu ești tentat să te crezi mai bine decât ești în realitate? Nu ești tentat să te crezi „viteazul grupului”? Sunt tendințe normale dar trebuiesc analizate și reglate. Scriptura ne spune: Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Lenea spirituală


lenea spirituala

Multă vreme am crezut că lenea spirituală e acea lene care te apucă fix înainte de a merge la biserică atunci când este program sau acea plictiseală care te apucă când vreun predicator bate câmpii și nu găsește nicicum finalul predicii. La fel puneam în cârca lenii spirituale lipsa Bibliei sau a cărții de cântări.

Cu timpul am fost nevoit să accept că trebuie să redefinesc lenea spirituală și la fel să accept că de fapt mersul la biserică poate fi un simptom al lenii spirituale. Lenea spirituală de fapt este acea stare de a nu te deranja deloc în privința spiritualității. A lua doar de-a gata fără să cercetezi, a beneficia de efortul altora fără să te pui pe cercetat, a crede teoriile părinților spirituali fără să le verifici, a alege voit să mergi pe un drum pe care te duc alții dar despre care nu știi personal de unde vine și unde duce.

De fapt, un credincios este harnic spiritual atunci când își asumă formarea sa spirituală și caută  în permanență să depindă de legătura cu Dumnezeu. E harnic spiritual acel om care știe că omul spiritual poate și trebuie să muncească lăsându-se călăuzit și folosit de Dumnezeu care devine stăpânul său efectiv nu doar teoretic.

E hărnicie spirituală acea stare de căutare a supunerii față de Dumnezeu, supunere care este parte integrantă a renunțării la voia și la putința proprie în favoarea celui care devine Stăpânul să Călăuzitorul vieții. Mai exact e harnic spiritual nu activistul religios, ci omul care face „toate lucrurile bune care ne-au fost rânduite” fără să considere asta o realizare a sa proprie, ci o lucrare a Duhului de viață care motorizează ființa sa.

De fapt, Duhul de Viață din noi care ar trebui să rodească este acel motor al vieții spirituale despre care scrie Petru „Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.” Roada Duhului nu trebuie să fie una a sforțării noastre ci una a acțiunii Duhului în ființa noastră, care nu ne va lăsa să lenevim.

Lenea spirituală se poate identifica prin prezența următorilor parametri:

Lipsa dorinței de a cerceta. Dacă ne e mai comod să luăm de-a gata fără să cercetăm Scripturile, fără să verificăm dacă ce ni se spune sau ni se transmite e real, atunci cel mai probabil ne caracterizează lenea spirituală. A se acorda atenție faptului că lenea spirituală are haine foarte evlavioase cum ar fi ascunderea după „stâlpii credinței”, respectul față de „slujitorii Domnului” sau respectarea credinței înaintașilor noștri. Oricând va fi mai comod să credem ce declară alții decât să studiem noi.

Idealizarea învățătorilor. Uneori apare chiar idolatrizare. Asta înseamnă că unii oameni, care își pun inima să cerceteze și care predică bine sau „le zic bine” devin foarte apreciați și idealizați. Ei fac o treabă bună dar cei ce îi idealizează o fac din lene. Preferă să acorde credit unei „voci importante” și să nu cerceteze lucrurile. Așa au apărut multe erezii, datorită creditului dat unor oameni. Indiferent de cine e predicatorul afirmațiile sale trebuie cercetate.

Văicăreala. E muuult mai comod să te plângi cât de nemernic, căzut și neputincios ești decât să îți pui „mușchii spirituali” la muncă în încercarea de a depista logica lucrurilor și de a rezolva problemele. Apariția afirmațiilor „așa sunt eu” sau uneori „asta e crucea mea” pot semnala lenea spirituală și pot arăta lipsa chefului de a acționa în vederea identificării și rezolvării problemei prin Duhul Sfânt.

Cererea de mega-puteri. Deși multora dintre noi ne-ar place să deținem puteri spirituale impresionante ele vin pe măsură ce lucrăm nu pe măsură ce le cerem. Dacă avem nevoie de astfel de puteri în lucrările în care suntem angrenați Dumnezeu nu ne va lipsi de ele. Dacă le vrem doar așa, să fie acolo în caz de nevoie atunci e clar vorba de lene spirituală. Nu-i așa că ar fi mai ușor să poruncești și să se facă decât să faci tu? Dar puterea vine pe măsura golirii de noi și a umplerii de El, pe măsura lucrului în ogorul Său.

Minciuna. Din păcate de multe, de prea multe ori am confruntat oameni cu propriile minciuni privitor la viața spirituală. Au venit adesea la consiliere oameni care pretindeau a fi harnici dar care își asumau fapte ale altora sau unele închipuite din dorința de a impresiona, de a nu rămâne de râs în fața confraților. Am întâlnit oameni care pretindeau a avea „umplere”, „botez”, „vorbire” și alte simptome dar care erau nesiguri, dezorientați și ale căror fapte nu corespundeau aproape deloc cu cele ala Duhului. Dragii mai, nu vă mai preocupați de ce cred alții ci de voi și de relația voastră cu Dumnezeu. Abia atunci Dumnezeu va avea control și putere de decizie în voi.

Sunt doar câteva simptome ale lenei spirituale. Să ne cercetăm dar fiecare în sinceritate și să devenim harnici în a împlini lucrările încredințate nouă.

Foto: forward.com

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Daca pui punct unei relatii fa-o cu dragoste ~ Tony Berbece


man praying

Daca pui punct unei relatii fa-o cu dragoste

In ultimul timp aud de tot mai multe despărțiri intre prieteni (nu ma refer la divorțuri).

Viata ne aduce si in situatia de a încheia o relatie anume, fie pentru ca nu aducea nimic rodnic, fie pentru ca unul din cei doi a ales alta cale.

Si Pavel s-a despărțit in lucrarea lui de Barnaba, dar fara sa-si afecteze reputația de crestin autentic, fara sa-L întristeze pe Dumnezeu.

Unii desi ca fata si baiat s-au inteles ani de zile, dintr-odată devin dusmani de moarte si incep un lung șir de denigrări. Altii, inainte buni colaboratori, ajung dusmani in transee diferite desi amandoi zic ca sunt in „Oastea Domnului”.

De la iubire maxima la ura crunta. Realizez ca iubirea adevarata nu se uita si nu se șterge niciodata, ce a fost si a parut iubire a fost doar o imitatie. Asigurați-va ca iubiti cu iubire din Dumnezeu.

Daca a venit vremea sa pui punct fa-o cu dragoste, chiar daca ai de pierdut. Si Avraam aparent a pierdut câmpiile mănoase lăsându-l pe Lot sa aleagă, insa peste ani Lot era sărac lipit pamântului intr-o peștera si Avraam era cu mult mai bogat ca la despărțire.

Dumnezeu iubeste curăția de inima si respectul. Cand imi fac un prieten ma rog întotdeauna ca in cazul unei despărțiri sa ramanem crestini. Pentru ca o despărțire poate sa fie punctul de alunecare din Biserica.

Nu zic lasa loc de: „Buna ziua!”, ci zic lasa loc de: „Pace!”

Tony Berbece

https://rodiagnusdei.wordpress.com

Tu ești în tabloul de familie? – de Nicolae Geantă


happy family

John Maxwell povestea că o vetiță de clasa I a venit acasă plină de mãndrie, fluturând un desen de la școală. „Ce ai pictat acolo?”, o întrebă tata privind curios opera micului picasso. „Portret de familie, a spus micuța. Învățătoarea ne-a dat tema asta”. Tatăl se uită surprins călipsește din pictură. „Dar eu… nu sunt în tablou”. „Tati, asta este o imagine de familie cu noi acasă, iar tu nu ești aici niciodată!”, a replicat copila. Evident ca parcă Cerul i-a turnat plumb în cap bărbatului! A trebuit să facă o curbă de 180 de grade din seara aceea.

Mulți tați, ba chiar mame, nu sunt niciodată acasă. Nu doar călătoriile, concediile fără copii ori jobul, ci și televizorul, smartfonul – acest drac online cu care ne pierdem vremea și în pat!, discuțiile interminabile telefonice cu colegii de muncă sau frați de biserică, ne fac să nu prea fim niciodată acasă, deși de familie ne despart doar pereții! Un frate bătrân, din vechea noastră biserică, e acuzat și azi de cei 11 copii ai săi că, atunci cãnd ei erau mici, el lua Biblia la subțioară și pleca în misiune!”. Uneori, chiar și preocuparea intensă cu problemele bisericii ne pot ține departe de familie (vezi situația caselor lui Samuel ori David din Vechiul Testament și e suficient).

În America (pentru că ăștia fac tot felul de statistici), un cuplu obișnuit petrece cam 37 minute pe săptămână purtând o discuție plină de sens, și de cinci ori mai mult stând în fața televizorului, spunea Bob Gass. În Romãnia, cred că timpul pierdut în fața lăzii de gunoi virtual e dublat de timpul pierdut prin cârciumi. Văd o mulțime de copii singuri la televizoare sau pe internet, făra tata, fără mama. Mai mult, zeci de mii de copii cu părinții pribegind prin diaspora după adidași, lego și faianță. Și plozii? Singuri, ori cu babacii.

Știu, familii avem, dar întrebarea este mai suntem prezenți în ele? Mai facem parte din tablou? Familia ta fără tine e ca și cum ai face un selfie în care tu să nu apari! Se poate?

Ce-ar fi să schimbi puțin macazul? Schimbă-te tu și se vor schimba și ei!

Nicolae.Geantă
Tăuții Măgherăuș, MM

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2016/07/tu-esti-in-tabloul-de-familie-de.html

Credem în Dumnezeu sau în părinți?


cred in Dumnezeu sau in parinti

Una din cele mai mari provocări ale unui consilier este să aibă de a face cu convingeri greșite pe care persoana le-a căpătat din copilărie și care îi sabotează viața în prezent. Să ai de a face cu astfel de convingeri înseamnă multă muncă și de obicei nu se poate realiza o curățare decât parțială de ideile toxice care între timp au generat comportamente dăunătoare.

Prin credința în părinți nu mă refer doar la părinții biologici, ci la toate persoanele care au influențat valorile individului în perioada sa de formare, inclusiv la grupul religios din care face parte acea persoană. Părinte în acest articol înseamnă persoană sau grup care a pus tipare de gândire sau comportament în individ.

După cum probabil știți, noi suntem creați să ne adaptăm și adaptare înseamnă și crearea de tipare de gândire sau acțiune care ne permit să ne ușurăm activitatea decizională. Dacă facem de mai multe ori un lucru, acel lucru devine obicei. La nivel de gândire, dacă executăm o anumită logică de mai multe ori acea logică devine obicei. Dacă vorbim de partea biologică asta ajută foarte mult. Învățăm trasee, operații matematice, poezii, meserii plus alte abilități și teorii care ne ajută la trăirea unei vieți cât mai nestresate. Totuși, nu toate deprinderile noastre, nu toate șabloanele dezvoltate sunt constructive și benefice. De exemplu, dacă ne-a speriat un câine putem dezvolta frică de câini pe are să o păstrăm toată viața. Cunosc pe cineva care era să fie lovit de mașini de câteva ori din cauză că a sărit pur și simplu în stradă la auzul lătratului de câine. Aici mai putem adăuga obiceiuri nesănătoase privind alimentația, mersul, trezitul și culcatul și altele.

Când vorbim însă de tipare de gândire în ce privește psihicul lucrurile se complică mult iar dacă mai combinăm și cu spiritul e și mai greu de descurcat problema tiparelor. Tiparele de gândire pot ruina o viață sau o pot construi. Cine capătă o înțelegere a acestor tipare poate face aproape orice. De fapt, cele mai multe limite ale vieții sunt doar în mintea noastră. Sunt tipare pe care le-am primit ca atare de la părinții noștri sau pe care le-am dezvoltat ca urmare a unor condiții ale lor. Toată discuția se învârte în jurul mediului în care am crescut.

Mulți oameni pretind că sunt credincioși. Aproape toți își declară credința în Dumnezeu dar foarte puțini din ei cred cu adevărat în Dumnezeu și devin făpturi noi. Cei mai mulți din credincioși cred de fapt în doctrinele și șabloanele părinților lor de la care nu au curajul sau dispoziția să se abată. Nu este o credință a lor personală în existența și prezența lui Dumnezeu, ci o credință a cuiva care a trăit cu ceva vreme înaintea sa, de cele mai multe ori nu e nici măcar credința părinților lor biologici, ci a cuiva mai îndepărtat. Asta fac cei mau mulți oameni religioși indiferent de cultul din care fac parte. Deși neoprotestanții acuză oamenii din ortodoxie sau catolicism de „credința în tradiții” și ei se află în aceeași situație doar că sunt alte tradiții, tipare, stereotipuri.

Să încerci să gândești în afara cutiei religioase e o treabă grea și necesită sinceritate și efort. E tare ciudat să-ți pui întrebări împotriva tiparelor pe care deja ți le-ai asumat. E greu să gândești măcar o secundă critic despre „înaintașii credinței” e aproape un sacrilegiu să pui la îndoială teoriile emise de un „stâlp al credinței” de parcă acei oameni nu ar fi putut greși. Pe asta de fapt se bazează rezistența religiilor, pe neanalizarea informațiilor. Așa se face că sunt religii care numără imens de mulți membri au la origine oameni îndoielnici, imorali sau hedoniști cu acte în regulă.

Nu afirm că ceea ce credeți e greșit dar vă provoc la un efort mare. Încercați să răspundeți la întrebarea: Cred eu în Dumnezeu sau cred ce cred părinții mei? Apoi completăm: Credința părinților mai este bună? A fost o credință a lor în Dumnezeu sau le-a fost impusă?

Nu toate credințele noastre privitoare la Dumnezeu sunt „credință” unele din convingerile noastre nu au fundament Biblic, altele sunt exagerări, altele sunt diminuări. Avem nevoie de o credință personală în Dumnezeu care vine doar din relația noastră cu El. Avem nevoie ca El să fie în noi ca să putem umbla noi cu El. Asta ne dă anxietate și teamă, faptul că nu îl cunoaștem direct ci cunoaștem și credem într-un Dumnezeu al altcuiva, care poate fi Dumnezeul bun dar necunoscut de noi.

Tema asta este vastă și îmi propun să mai scriu, mai ales pentru faptul că eu însumi sunt în procesul descotorosirii de tipare nesănătoase și de construirea de tipare noi pe care Dumnezeu le construiește. Întreaga mea viață religioasă fusese construită pe tipare eronate deși principiile erau corecte, care îmi acordau mie însumi puterea de a trăi sfânt, tipare care m-au dus la eșec lamentabil și care m-au dus la prăbușire. Acum știu sigur că am credință în Dumnezeu și am credință în Hristos Isus Fiul Său, e credința pusă în mine de El nu de părinții mei. Dar tiparele vechi nu sunt ușor de destructurat și implică durere, renunțare, zdrobire. E greu să accepți că ani de zile ai crezut și ai acționat greșit. E greu să recunoști eșecul dar asta aduce eliberare. Tu în care Dumnezeu crezi?

Ioan 20:31  Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/