Categorie: MEDITAŢII

Cu ani în urmă, apăruse fenomenul care avea să dea de furcă mult părinților de adolescenți și tineri pocăiți – discoteca. Unul din tinerii din biserica de la noi era prieten bun cu „hiscoteca” cum spunea apăsat fratele Costică și în discuțiile cu el căuta să mă facă să înțeleg ce e acolo, pe mine care nici televizor nu aveam și descrierea sa era „un loc întunecos în care doar scena e luminată cu albastru și roșu, care te îndeamnă să îți dai drumu la dansat prin muzica dată la maxim, chiar dacă nu știi”.

Ei bine, multă vreme am știut doar această descriere până aveam să fiu în casa unui vecin care luase televizor colos să observ printre altele o știre transmisă de la un astfel de local în care reportera încerca să vorbească tare la microfon ca să se audă totuși din vacarmul de acolo. Ei bine, azi știu cam ce înseamnă discotecă mult mai clar, fără să fi intrat în una vreodată dar atunci știam că e „un loc întunecos cu lumini albastre și roșii și cu fum” și eram determinat să nu merg niciodată acolo  întrucât mi se părea „ciudat”.

Nu mai puțin ciudat mi se pare că astăzi văd această atmosferă în unele cluburi cu pretenții de biserică. Întuneric, lumini roșii și albastre și muzică la maxim. Multe din biserici, prea multe după opinia mea, pun un așa mare accent pe aspectul distractiv, zgomotos, ritmat încât au adaptat „sala de cult” într-o mică sau mare sală de spectacol. Acolo, cine vine, trebuie să fie atras de „distracția” cu pretenție de închinare. Îți bubuie timpanele și pur și simplu nu poți sta locului, îți tot vine să joci chiar dacă nu știi, nu mai stau picioarele la loc. Toate luminile cad pe „cântăcioși” care nu se mai sfiesc să te îndemne „haideți cu toții” sau „acum cu toții” sau „hai aici în față” sau mai recent „haideți aici să facem o horă”. Și noi numim asta închinare pentru Dumnezeu sau înaintea Sa.

Din păcate se observă câteva intenții clare în aranjarea sălilor de club, pardon cult, moderne. Retragerea amvonului spre un colț, amenajarea de podium-uri ample, apariția reflectoarelor deasupra „scenei”, putere mare în sonorizare, confort mare al scaunelor, efecte speciale de lumini, iar la „închinare” luminile cad pe scenă iar sala e în întuneric. Detalii faine pentru cine vrea să se distreze, cadrul ideal, mai ales dacă vrei să ai și conștiința liniștită (cu minciuni) că nu faci nimic rău. Dar sunt unele aspecte care ar trebui să ne dea de gândit.

Faptul că amvonul pleacă „în boghiazuri” cum zicea cineva e îngrijorător tare. Tot accentul cade pe „închinare” adică muzica provocatoare de emoții și sentimente. Versuri zgomotoase repetate obsesiv ca într-un ritual cate „te duc” în transă, pardon, te conectează cu cerul. Când vine predica, e cam gata, trebuie să fie scurtă tare ca să mai prinzi oamenii la finalul ei. Predica e deja chestia aia „în plus” care nu prea își mai are rostul, pentru că acele cântece au oferit tot ce dorise omul venit la biserică. Așa că amvonul a devenit un accesoriu tras spre un colț undeva, unde să nu încurce „închinarea” iar în unele cazuri, „se aduce” la finalul programului de undeva.

Faptul că se folosește din ce în ce mai mult amenajarea de tip sală de spectacol e iar foarte îngrijorător. Prin asta îi transmitem omului că el vine să beneficieze de ceva. Plătește un bilet dar se merită. Are confort, se simte bine, e înconjurat de oameni faini și civilizați. Muzica e din ce în ce mai calitativă pentru că avem profesioniști, sunetul e din ce în ce mai rafinat pentru că investim în scule bune, avem chiar și ambient plăcut, e curățenie și oameni de la ordine intervin repede dacă sunt incidente. Faptul că spectacolul e creștin dă și o stare de liniște a inimii și de pace ciudată cum că ar face ce trebuie.

Luminile din sală, la tot cadrul acesta trimite omul în pătrățica sa. Nu se mai simte vizat, nu mai crede că despre el poate fi vorba acolo, stă în anonimat și întuneric cu problemele sale și nu se simte ținta mesajelor fie ele despre dragostea lui Dumnezeu sau despre dreptatea Sa. El poate rămâne el, fără să simtă disconfort când vine la „biserică”. Nu e deranjat de nimeni și se mulțumește cu o biserică „care-i dă pace”. Așa poate veni lejer acolo și să fie creștin, ba chiar se simte și foarte bine cu asta și recomandă și altora să vină că e fain.

În puls, trebuie să recunoaștem, pocăitele arată bine în general. Nu se dezbracă prea tare dar arată bine. Fetele faine, de obicei cuminți, cu care merită să stai de vorbă. Și băieții sunt mai liniștiți ca restul, poți găsi iubirea vieții tale și să fie și fără multe antecedente relaționale. Chiar dacă fetele nu sunt bete ca la cluburi, totuși, când le vezi cu mâinile pe sus, cu ochii închiși în ceea ce ele numesc închinare profundă, e destul de incitant. Si asta nu am scos-o de la mine ci e mărturia a doi prieteni care au venit la consiliere, care a fost confirmată și de o altă persoană care spunea „când închid ochii și ridică mâinile, poți să le observi în voie”.

O prea mare asemănare cu altceva. O prea mare asemănare cu acele locuri în care oameni mergeau să „își dea drumu” să scape de inhibiții și bariere morale. O prea mare asemănare cu spectacolul și cred că pentru asta ne va veni nota de plată. Cred că am deviat mult de la Scriptură, probabil pentru că nu ni se poruncește nicăieri despre cum trebuie să ne întâlnim, de câte ori, la ce ore și alte detalii. Dar oricum e mult prea departe de ceea ce făceau cei pe care îi numim riscant „părinții bisericii noastre”. O să trebuiască în curând să le interzicem copiilor noștri să mai meargă în astfel de locuri, cum ai noștri ne interziceau să mergem la discotecă. Asta e tare confuz și dureros.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/