Categorie: MEDITAŢII

Cat valoreaza un om ?

Nu cred ca exista vreun om caruia sa nu-i placa cerul instelat. Oricat ar fi cineva de obosit, imaginea maiestoasa a cerului trezeste in sufletul omului niste simtaminte deosebite.

Acelasi cer impresionant, care ne incanta cu frumusetea, ordinea si perfectiunea legilor mecanicii ceresti, toate vorbind despre un Creator Atotputernicsi Intelept, era privit si de imparatul David cu trei milenii in urma. Simtaminte complexe se nasteau in inima sa in acele momente.

Uneori se simtea coplesit de atata slava, putere si intelepciune pe care le vedea la Creatorul tuturor lucrurilor. Din aceste trairi sufletesti s-a nascut Psalmul 19, unul dintre cei mai frumosi psalmi ai lui David.

Alteori, in inima sa se nasteau intrebari fundamentale cu privire la om, la existenta sa, cu privire la valoarea sa. Din aceste intrebari filozofice, din aceste framantari ale spiritului omenesc s-a nascut Psalmul 8.

“Doamne, Dumnezeul nostru, cat de minunat este Numele Tau pe tot pamantul! Slava Ta se inalta mai presus de ceruri… Cand privesc cerurile, lucrarea mainilor Tale, Luna si stelele pe care le-ai facut, imi zic: Ce este omul, ca sa Te gandesti la el? Si fiul omului, ca sa-l bagi in seama?” Psalmul 8,1;3-4

Vazandu-se cat este de mic si de neinsemnat in comparatie cu minunile Universului, David se intreba:

“Ce valoare poate avea omul in ochii lui Dumnezeu, cand el nu este decat un fir de praf pe marginea Caii Lactee, un abur care se arata putin, si apoi piere?”

Cat valoreaza un om? Iata o intrebare provocatoare.

Daca este sa discutam problema valorii pe care omul o are in ochii altui om, cred ca viata ne-a dat deja raspunsul. Astazi exista diferite miscari si organisme civile care isi propun sa puna in evedenta valoarea omului. Se vorbeste tot mai mult de drepturile omului; se infiinteaza partide umaniste care vor sa-l puna pe om in centrul atentiei; se infiinteaza tot felul de organizatii neguvernamentale care isi propun sa apere drepturile copilului, sa apere familia, copiii strazii, persoanele cu handicap.

In acelasi timp insa, se inmultesc criminalii, care nu dau doi bani pe viata semenului lor; si tot in timpul acesta, puternicii lumii declanseaza razboaie, pogromuri si atentate teroriste, in care sunt jertfite -pentru care cauza?- milioane de vieti omenesti.

De fapt, cat valoreaza un om? Pare un subiect filozofic, fara prea mari implicatii in viata noastra  de zi cu zi. Si totusi nu este asa.

Este cineva care sa nu fi fost vreodata marginalizat de semenii sai? Este cineva care sa nu fi fost niciodata batjocorit, desconsiderat, dispretuit, ironizat pentru un motiv sau altul?

Este cineva care sa nu fi fost niciodata ispitit sa se descurajeze vazand ca cei din jur il trateaza cu indiferenta, sau il privesc de sus?

Daca exista o astfel de persoana, ea poate fi fericita. Despre mine nu pot spune acest lucru. Am simtit adesea dispretul, marginalizarea, ironia, desconsiderarea si privirile de sus ale semenilor mei. In astfel de momente, simti ca nu ai nicio valoare in ochii lor, simti ca traiesti degeaba, ca umbra pe care o lasi asupra pamantului este inutila.

Daca totusi am reusit sa trec peste toate acestea, lucrul acesta il datorez putinilor oameni din jurul meu care, in ciuda aparentelor si a lipsurilor mele, am avut dovada ca ma pretuiesc, ma iubesc si vad in mine o anumita valoare.

Mai presus de atitudinea semenilor, ceea ce m-a ajutat totdeauna a fost certitudinea ca , indiferent de valoarea pe care ne-o acorda oamenii, exista un Dumnezeu al iubirii care ne atribuie o valoare inestimabila. Un Dumnezeu care nu se sfieste sa ne faca declaratii de iubire deschise, directe.

Ce ziceti de o astfel de declaratie:

“De aceea, pentru ca AI PRET IN OCHII MEI, pentru ca ESTI PRETUIT SI TE IUBESC, dau oameni pentru tine, si popoare pentru viata ta.”? Isaia 43,4

Cand bateriile sufletului iti sunt incarcate cu asemenea asigurari din partea cerului, mai conteaza ce zic oamenii? Mai conteaza ce valoare iti acorda?

Desigur ca mai conteaza, insa conteaza mai putin!

Cand David se intreaba, in Psalmul 8:”Ce este omul ca sa Te gandesti la el, si fiul omului ca sa-l bagi in seama?”, el pune, de fapt, una din intrebarile fundamentale ale existentei: “Cine suntem?”

Marea uimire a lui David- si nu numai a lui- nu este ca Dumnezeu Isi iubeste creaturile iesite din mana Sa; marea sa uimire este ca Tatal ceresc ne iubeste in starea deplorabila in care ne gasim acum, dupa ce pacatul a facut din noi niste epave. Cum poate sa ne mai iubeasca dupa ce I-am intors spatele de atatea ori? Dupa ce I-am dezonorat Numele prin viata noastra? Dupa ce am risipit darurile Lui? Dupa ce L-am rastignit pe Unicul si Preaiubitul Sau Fiu?

Aceasta este nu numai uimirea lui David, sau a mea si a ta; intregul Univers ramane uimit in fata unei astfel de iubiri, care, dealtfel, va fi o mare taina pentru tot restul vesniciei.

Cat valoreaza un om?

Cautand raspunsul la aceasta intrebare, putem merge pe mai multe piste, fiecare aducandu-si contributia la rezolvarea ei.

Daca ar fi sa apreciem valoarea unui om dupa valoarea materiei din care este alcatuit trupul lui, am ajunge la niste concluzii descurajatoare. Organismul omului contine cateva elemente chimice, care insumate, nu ar  arata spre o valoare prea mare. Dimpotriva!

In trupul unui om se gaseste fier cam cat intr-un cui; fosfor -cat intr-o gamalie de bat de chibrit; calciu –cat intr-o bucatica de tencuiala. In total, valoarea materiala a trupului unui om s-ar ridica la cativa dolari. Aceasta in cazul in care , cuiva i-ar trece prin minte ideea sa incerce sa valorifice toate elementele chimice ce se gasesc intr-un om.

Aceasta sa fie valoarea mea si a ta? Dar copilul pe care l-ai crescut cu atata dragoste, doar atat merita? Dar parintii nostri, oricat de varstnici si de dificili ar fi, doar atat valoreaza ? Dar tanarul sau tanara de care te-ai indragostit?

Cand ne punem astfel de intrebari, ne dam seama ca valoarea unui om nu consta in materia din care este alcatuit, ci din cu totul altceva. Desi, din punct de vedere material, nu suntem decat un pumn de tarana frumos imbracata, valoarea noastra trebuie sa o cautam intr-o cu totul alta directie.

Daca am lua in discutie acum criteriile omenesti dupa care se apreciaza valoarea unui om, am putea vorbi de trei aspecte: intelectul, averea si puterea unui om.

-Intelectul este un criteriu de clasificare rapida a oamenilor. Din acest punct de vedere, eticheta este pusa repede pe existenta unuia sau altuia dintre noi: destepti si prosti. Pe unii ii consideram de valoare, caci le merge mintea, au memorie buna, capul le este o intreaga enciclopedie; in acelasi timp, pe altii ii etichetam drept redusi, inapoiati, fara valoare din acest punct de vedere.

Daca acesta ar trebui sa fie criteriul dupa care sa apreciem valoarea unui om, am ajunge la niste concluzii aberante. Dupa un astfel de criteriu, un calculator ar fi infinit mai valoros decat un om, datorita performantelor sale care le intrec pe cele ale omului.

Putem , insa, accepta ca cel mai puternic computer din lume este mai valoros decat copilasul care gangureste in leagan, si care nu stie inca nimic despre lume si viata?

Intrebati-l pe parintele acelui copilas! Ar face schimbul?

Pentru mine este cat se poate de clar ca nu acesta este criteriul care stabileste valoarea reala a unui om.

-Marimea averii este criteriul foarte la moda dupa care se apreciaza omul zilelor noastre. Revista americana “Forbes” publica periodic clasamentul celor mai bogati oameni ai lumii. Pe la noi, exista topul primilor trei sute de imbogatiti. Si , probabil, pe toate meridianele lumii se poarta moda de a-i aprecia pe oameni dupa marimea averilor lor. Daca am avea , insa, posibilitatea de a vedea dincolo de miliardele celor bogati, cata necinste, cata coruptie, cat egoism si mandrie exista in aceste vieti!

Se vorbeste mult despre VIP-uri, adica “very important personality”=”persoane foarte importante”, dar care, atunci cand presa da cortina la o parte, se dovedesc pigmei in ce priveste caracterul.

In introducerea pildei bogatului caruia i-a rodit tarina, Mantuitorul spunea:

“Vedeti si paziti-va de orice fel de lacomie de bani; caci viata cuiva nu sta in belsugul avutiei lui.”Luca 12,15

Cu siguranta ca bogatul din pilda Mantuitorului era un om bine vazut in societate, respectat, considerat un om de valoare in cetatea sa . In ochii lui Dumnezeu insa, el este un “nebun”, si nimic mai mult. Si aceasta nu pentru ca Dumnezeu nu il iubeste si pe un astfel de om, ci, pentru ca un om ca acesta se considera foarte valoros in compratie cu semenii sai mai saraci. De altfel, in viziunea Bibliei, un om nebun nu este doar cel care sufera de un anumit dezechilibru mintal. Nebunia vizeaza si grave lipsuri de caracter.

-Puterea, acel drog care ia mintile multor oameni, si pentru care sunt capabili sa treaca peste orice, este si ea un criteriu omenesc dupa care judecam valoarea unui om.

Dar oare nu oamenii puternici ai lumii noastre sunt responsabili de toate razboaiele care au insangerat planeta noastra?

Ce valoare poate fi gasit intr-un razboi?

Da! E trist si amagitor sa-i apreciem pe oameni dupa frumusete, avere, pozitie sociala, cunostinte intelectuale, putere… Toate sunt efemere si relative. Frumusetea trece, averea zboara, puterea e rapita de altii, cunostintele se pot pierde. Este suficient un accident, o boala Alzheimer, o lovitura de stat, si toata “valoarea “ unui om dispare.

Vreau sa va marturisesc o observatie facuta de-a lungul vietii: Noi, oamenii, dovedim mai multa intelepciune atunci cand apreciem valoarea unui lucru material, decat atunci cand o facem in dreptul unui om. De ce afirm aceasta? Pentru ca atunci cand apreciem valoarea obiectelor, avem niste criterii foarte sanatoase:

1.Verificam originea obiectului  2. Verificam cum se comporta in timp 3. Ne intereseaza valoarea de schimb a obiectului respectiv.

Sa dezvoltam putin aceste criterii!

1. Originea obiectului.

Daca am avea in mana doua tablouri identice, din care unul este originalul, iar celalalt este copia, vom afirma fara ezitare ca cel care are valoare este originalul. Pe ce ne bazam cand facem aceasta apreciere? Pe faptul ca, originalul si nu copia , a iesit din mainile artistului. Si este numai drept sa judecam asa!

De ce oare nu aplicam acelasi criteriu atunci cand apreciem valoarea unui om?

De ce nu ne uitam la originea noastra, la Artistul care ne-a modelat si ne-a adus pe lume ? Biblia ne invata ca suntem copii ai lui Dumnezeu, creati “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”( Geneza 1,26 ). Nu am aparut la intamplare pe acest pamant. Originea noastra este divina, chiar daca pacatul a sters mult din chipul lui Dumnezeu din noi. Atunci cand un om isi uita originea divina, el este pregatit sa se desconsidere pe sine si pe semenii sai.

Priviti unde a dus teoria lui Darwin, bazata tocmai pe negarea originii noastre divine: al doilea razboi mondial! Ca sa ajute selectia naturala pe care o propovaduieste teoria lui Darwin, Hitler a construit faimoasele lagare de exterminare, in care milioane de oameni, considerati fara valoare in ochii altor oameni, au pierit intr-un mod atat de nedrept.

Sa nu uitam niciodata ca, indiferent cum ne privesc si ne trateaza  semenii nostri, valoarea noastra este imensa, caci suntem fii de Dumnezeu!

2. Confruntarea cu timpul– un alt criteriu sanatos dupa care apreciem valoarea unui obiect.

Se vorbeste mult in zilele noastre despre FIABILITATE, adica insusirea unui obiect de a rezista cat mai mult in timp. Cand dorim sa cumparam un lucru de care avem nevoie, ne intereseaza acest aspect in mod deosebit. Uneori ne intereseaza durabilitatea unui lucru mai mult decat pretul lui.

Valoarea operelor de arta creste odata cu trecerea timpului. Vinurile -spun cei ce le folosesc- sunt mai valoroase daca sunt mai vechi. Metalele nobile sunt valoroase pentru ca rezista mai mult in timp.

Dar noi, oamenii, cat de “durabili” suntem in timp? Nu trebuie sa va conving eu de lucrul acesta! Argumentele Bibliei sunt suficiente:

“Omul nascut din femeie are viata scurta, dar plina de necazuri. Se naste si e taiat ca o floare; fuge si piere ca o umbra.” Iov 14, 1-2

“Caci ce este viata voastra? Nu sunteti decat un abur care se arata putintel si apoi piere.” Iacov 4,14

Se ridica intrebarea fireasca: Daca suntem asa de trecatori in confruntarea noastra cu timpul, unde mai este valoarea omului, conform acestui criteriu?

Raspunsul Cuvantului lui Dumnezeu este edificator:

“Dumnezeu NE-A DAT VIATA VESNICA, si aceasta viata este in Fiul Sau.” 1Ioan 5,11

“Adevarat, adevarat va spun ca cine crede in Mine ARE  VIATA VESNICA.” Ioan 6,47

In Iisus Christos se afla valoarea noastra in confruntarea cu timpul! In El, desi traim o viata atat de scurta , avem de fapt o viata cat viata unui Dumnezeu nemuritor.

Care opera de arta, care metal nobil, sau care obiect iesit din mana vreunui om va dura atat de mult cat va dura viata celor rascumparati prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu?

3. Valoarea la schimb– un alt criteriu sanatos dupa care apreciem valoarea obiectelor.

Daca avem in mana un obiect de a carui valoare nu suntem  convinsi, putem sa-i aflam valoarea in momentul in care cineva ne ofera ceva in schimbul acelui obiect. Imi aduc aminte ca, dupa  moartea unei matusi, am gasit in casa, printre multe alte lucruri, niste ilustrate vechi, de la inceputul secolului trecut. Erau uzate multe din ele, caci timpul isi lasase amprenta. Tata a vrut sa le arunce, insa ceva imi spunea ca in acele ilustrate vechi se ascundea o valoare. Le-am “salvat” de la nimicire si am cautat un specialist in domeniu. Cand i le-am aratat, eu nu stiam ce valoare aveam in mana. Cand, insa, mi-a propus sa le cumpere cu un pret la care nici eu , nici tatal meu nu visam, de abia atunci am realizat valoarea lor reala.

Ma intreb: De ce oare nu-i apreciem si pe semenii nostri dupa acelasi criteriu? De ce ii privim doar la suprafata, spunand ca unul este handicapat, altul tigan, celalalt este redus mintal, dispretuindu-i intr-un fel sau altul? De ce uitam ca acesti semeni ai nostri, mai putin favorizati decat noi, au o valoare la schimb imensa, stabilita nu de experti omenesti, ci de Insusi Creatorul?

“Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci CU SANGELE SCUMP AL LUI CHRISTOS, MIELUL FARA CUSUR SI FARA PRIHANA.” 1 Petru 1, 18-19

Sangele lui Christos a curs nu numai pentru pacatele crestinilor cuminti si respectabili, cum ne place sa ne consideram, ci “pentru pacatele intregei lumi”( 1Ioan 2,2).

Christos nu S-a jertfit doar pentru cei bogati, inteligenti, puternici , frumosi si intregi, ci “pentru ca ORICINE crede in El sa poata fi mantuit.” (Ioan 3,16 )

ORICINE…Adica si betivul din sant? Si talharul care tocmai ti-a smuls servita din mana? Si analfabetul? Si cel cu infirmitati de un fel sau altul?

In fata crucii – locul in care vedem care este adevarata valoare la schimb a unui om – toti suntem egali. Nimeni nu este exclus de la mantuire; nimeni nu este favorizat. La Golgota, fiecare om capata o valoare imensa.

“De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine, si popoare pentru viata ta.” Isaia 43,4

Ce Il determina pe Dumnezeu sa ne iubeasca atat de mult? Pentru ca am iesit din mainile Sale? Pentru ca are doar cate unul din fiecare din noi? Pentru ca a platit un pret de rascumparare atat de mare?

Desigur ca toate acestea conteaza. Mai exista, insa, un motiv: Dumnezeu nu se uita la ce suntem noi acum, ci la ceea ce putem deveni daca ne vom lasa condusi si transformati de Duhul Sau cel Sfant.

Amintiti-va de talharul de pe cruce! Ce valoare putea avea in ochii lumii un talhar rastignit? Niciuna! Mai avea de trait doar cateva ore de agonie, sub soarele necrutator al amiezii. Mantuitorul priveste nu spre un talhar muribund, apasat de vinovatia unei vieti pacatoase si hulit de semenii sai, ci spre ceea ce acest om urma sa devina prin credinta in Jertfa Sa – un membru al familiei ceresti.

Amintiti-va de vamesul Levi-Matei! Ce valoare avea un vames in societatea de atunci, cand conducatorii religiosi ii considerau pe vamesi pe aceeasi treapta cu cei mai mari pacatosi?

Iisus, privind la Levi, vede in acest om pe altcineva: il vede pe ucenicul si evanghelistul Matei, a carui Evanghelie urma sa devina cea mai citita carte din toate timpurile.

Amintiti-va de Maria Magdalena, femeia dispretuita si marginalizata de toti cei ce o inconjurau! Iisus vede dincolo de aparente; El vede in ea o crestina devotata, sincera si plina de spirit de sacrificiu, care va fi pana la sfarsitul timpului, un model de iubire fata de Dumnezeu.

“Ce este omul ca sa Te gandesti la el, si fiul omului ca sa-l bagi in seama?”– se intreba imparatul David acum trei mii de ani.

Uneori ma intreb si eu: Ce a vazut in mine Tatal ceresc, de m-a inconjurat cu atata dragoste si m-a umplut cu atatea binecuvantari? Dar in tine, in el si in ea, in noi toti?

Cu siguranta ca El a vazut in noi lucrarea mainilor Lui; negresit ca El Isi aduce aminte de pretul pe care l-a platit ca sa ne rascumpere din blestemul pacatului si al mortii. El vede in noi niste oameni transformati prin harul Sau, pregatiti sa mosteneasca vesnicia in prezenta Sa.

Acum, la final, nu uita, te rog, un lucru: Daca vei fi vreodata ispitit sa te descurajezi din cauza oamenilor, daca vreodata zambetul tau sincer va fi intampinat cu dispret, sau daca ti se va lasa impresia ca nu ai nici o valoare in ochii semenilor tai, adu-ti aminte ca ai un Tata ceresc, care iti spune:

“TE IUBESC CU O IUBIRE VESNICA!”

Lori Balogh

http://www.loribalogh.ro/2010/11/te-iubesc-cu-o-iubire-vesnica-cat-valoreaza-un-om-5/

Azi vreau să scriu câte puțin despre falsa iubire de oameni sau hai să zicem, despre infantila iubire de alții și despre modul în care o percepem noi, apropiații sau destinatarii iubirii noastre dar și despre cum punem în cârca religiei „nespusa iubire de semeni” pe care o avem. Dacă o să vă doară pe unii, e doar pentru că „mai întâi m-a durut pe mine inima de voi”.

Deci, noi spunem că îi iubim pe oameni și îi iubim așa de tare încât le vrem binele, un bine pe care fie ei nu îl cred bine sau în alte situații, un bine aprobat și validat doar de noi. Un bine pe care ei nu îl doresc ci pe care noi îl dorim pentru ei. Noi le vrem binele nostru pentru ei pentru că, așa lipsiți de respect suntem față de alții și așa iubitori de noi înșine suntem, și așa de puțin ne pasă de Dumnezeu, încât din acel bine pe care îl dorim noi pentru alții facem legea supremă a universului. Nici omul respectiv nu mai are loc să întoarcă, nici Dumnezeu nu mai are loc să spună ceva, pentru că noi am stabilit ce este bine și tot ce rămâne de făcut este ca acel om, oameni, să se conformeze iar Dumnezeu să parafeze.

Nu degeaba suntem avertizați de scriptură că „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” așa ne va păcăli încât vom crede că avem dreptate, vom crede că binele nostru e binele universal. Ne va transforma în punct de reper al moralității și ne vom simți îndreptățiți să cârmuim, dacă avem puterea, viețile multor oameni, sub pretextul iubirii. Uităm în schimb că noi, ca și apropiații noștri, cei pe care Biblia îi pune în categoria „semeni” și pe care ne poruncește să îi iubim, suntem infestați de păcat în trupul acesta. Credem greșit că dacă „ne-am pocăit odată” suntem apți și autorizați să aplicăm o lege a noastră peste cea a Dumnezeirii. Credem că noi suntem lăsați încă de Dumnezeu pe pământ ca să pocăim oameni și ne străduim să facem asta aplicând egoist  principiile Scripturii. Vrem ca voia noastră să se facă și o confundăm cu voia Lui, uneori nici confuzie nu e, că e intenție. Facem „activism religios” de pe urma căruia avem noi sau organizația noastră de câștigat.

„Mă doare inima pentru tine” sau „mă doare sufletul pentru el” sau „îmi pasă de tine” sunt afirmații de un egoism aproape pur, rafinat, așa de rafinat încât devine transparent și nu mai este vizibil de către ceilalți dacă este pus peste „voia Domnului”. Aceste afirmații vorbesc clar de durerea noastră proprie nu de celălalt. Ne dorim să nu mai suferim noi, să ne simțim noi bine, plăcut, confortabil. Nu? Ar fi dureros pentru noi să se strice rânduiala, pe părinți i-ar durea pe ei neascultarea sau neconformarea copiilor, pe soți i-ar durea nesupunerea soției, pe soții le-ar durea dependențele soților, pe pastori i-ar durea neconformarea membrilor bisericii, pe religioși îi doare că alții nu se pocăiesc. Toate aceste dureri sunt ale noastre, noi fugim de ele și credem că de fapt e o durere benefică, divină, credem că egoismul nostru poate fi îmbălsămat cu versete scripturale. În realitate, e egoism rafinat, dublu rafinat.

Oare cât iubim cu adevărat oamenii? Oare cât ne iubim cu adevărat soțiile, soții, copiii, cunoscuții, părinții, semenii? Oare văd ei în noi iubirea Hristică? Oare ceea ce numim noi iubire, nu e de fapt o insultă sau o lipsă grosolană de respect și dragoste? Oare putem numi iubire când ne batem copiii „pentru binele lor”? Oare putem numi iubire când „batem oamenii cu Biblia” pentru binele lor? Oare putem numi iubire „facă-se voia mea” în viața ta? Hm… cred că iubirea omenească e infestată, pângărită și păcătoasă și singura posibilitatea de a iubi divin este doar să curgă prin noi iubirea Sa. De la noi, orice iubire va curge spre alții va fi nu doar pătată și murdară, ci chiar otrăvitoare, paralizantă.

Să nu ne înșelăm, să nu numim iubire de alții iubirea de sine. Avem nevoie ca Dumnezeu să ne locuiască și să ne zdrobească orice generator de iubire omenească pentru a putea iubi ca El. Când iubești ca El, nu iei prizonier pe nimeni, nu bați pe nimeni, nu devii agresiv cu nimeni, nu ții în dependență pe nimeni. E acea iubirea care dă libertate, care nu leagă ci dă aripi iubitului. Când iubim ca El, iubim curat și pur. Când iubim noi cum știm și cum vrem noi, de fapt ne iubim pe noi înșine. Când iubim ca noi vrem să îi schimbăm după placul nostru pe ceilalți.

Doamne, învață-mă să iubesc!

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/te-iubesc-de-ma-doare/

După cum probabil estimați, voi face referire la ceea ce ni se recomandă în Scriptură și găsim cel mai bine surprins de evanghelistul Matei în capitolul 18. Pasaj pe care l-am citit de multe ori cu toții dar pe care aproape tot de atâtea ori l-am încălcat flagrant fie din neiubire, fie din lipsa respectului, fie din necunoștință sau din toate la un loc. Pavel le scrie Galatenilor foarte frumos și elocvent și pentru noi azi „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.”

Un amănunt care trebuie precizat neapărat este că, orice mustrare sau confruntare aduce întristare. Nu te aștepta ca cel confruntat să zică „oau, munțumesc, de când așteptam asta”. De fapt tot Pavel le aduce la cunoștință celor din poporul său de pe vremea sa, dar și nouă azi că: „orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.” Dar despre această întristare, vindecătoare le scrie și Corintenilor și le zice că ar fi bună dacă e după voia lui Dumnezeu: „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.” Deci, nu vă așteptați ca persoana confruntată să țopăie de fericire și respectații dreptul la supărare, întristare și chiar mâniere. Sunt reacții normale în astfel de situații.

Iată de ce cred eu că ne recomandă Domnul Isus acea procedură de abordare a celui greșit surprinsă de evanghelistul Matei.

Primul pas – Confruntă singur. „Du-te şi mustră-l între tine şi el singur” este primul pas care trebuie făcut. AL doilea e condiționat de acesta. Acești pași trebuie abordați cu toată seriozitatea și buna intenție pentru că sunt foarte importanți. Confruntând omul „între patru ochi” îi dai dovadă că pentru tine e importanță păstrarea demnității sale. Îi arăți că scopul nu este să dovedești ceva ce știi tu, ci scopul este stabilirea adevărului și îndreptarea sa. Îi arăți că scopul nu este să te arăți tu mai bun ci că vrei ca el să fie mai bun. Mai mult, confruntarea doar între tine și el îi demonstrează celuilalt grija pe care i-o porți. Va înțelege prin asta că el este mai important decât orice altceva. Un alt avantaj este că îi permiți acelui om să clarifice motivele pe care le-a avut și să se pocăiască înainte de a fi nevoie ca „lumea să afle”. Dacă confruntăm cu respect și dragoste scopul nu va fi reclama negativă ci îndreptarea după adevăr.

Pasul doi – Confruntă cu martori. „Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi” e recomandarea. Mai insist odată „dar, dacă nu te ascultă” deci acest pas nu e posibil fără primul întrucât nu se mai leagă nimic fără acesta. Atenție însă și la ce „martori” iei cu tine. Nu căuta oameni care te simpatizează, care țin cu tine, care sunt în subordinea ta, ia oameni care să fie echilibrați și imparțiali. Tu nu te duci acolo ca să câștigi o bătălie, ci pentru a câștiga un om. Luând martori îi arăți celui confruntat că ceea ce a făcut este grav și în același timp îi arăți că și alții sunt preocupați de situația creată. Martorii mai sunt utili pentru a te asigura că înțelegeți bine situația, explicațiile și motivațiile dar și pentru a îi oferi o a doua șansă să se pocăiască și să dea socoteală despre ceea ce a făcut.

Pasul trei – Confruntă în fața bisericii. „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii” iar un pas legat de primii doi, deși ne-am format noi un obicei să începem cu acesta. Nu faceți asta fraților, dacă procedați așa, dovediți că nu iubiți, că nu vă pasă nici cât negru sub unghie de aproapele ci doar de voi. Demonstrați sărind peste pașii anteriori că doar de voi vă interesează și că puteți călca pe cadavre pentru a părea mai buni. Mai mult, expunerea în fața bisericii nu e un act de răzbunare, de încununare a victoriei, de dovedire a dreptății personale. Ar trebui să fie un act dureros, sfâșietor și în același timp blând și guvernat de dragoste. Este foarte important ca atunci când se iau măsuri disciplinare, omul să știe că se va putea pocăi și va fi primit. Nu e totul „să îl dăm afară” de fapt „punerea deoparte” e foarte greșit aplicată prin biserici. Confruntarea în fața bisericii trebuie să fie încununarea dorinței de adevăr, a dragostei și respectului nu actul final de zdrobire irecuperabilă a unui greșit.

confruntarea-pasi biblici2Iată de ce e important să confruntăm în conformitate cu Scriptura, pentru că Mântuitorul știa din ce suntem făcuți, cum reacționăm și cum e cel mai eficient să fim îndreptați de la păcat spre pocăință. Eu mai cred că, în cazurile în care cei ce confruntă o fac cu dragoste și respect, din dorința de a restaura omul păcătos nu din dragostea de lege, nu vor avea nevoie să ajungă la ultimul pas pentru că primul și prin excepție următorul, sunt mai mult decât suficienți. Oare vom alege să credem că metoda sugerată de Domnul Isus este cea mai bună, eficientă și corectă? Doamne, ajută-mă te rog!

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/