Categorie: MEDITAŢII

Probabil am mai scris puţin despre subiectul acesta dar este aşa de vast încât s-ar putea scrie încă mii de volume în plus la ce s-a scris deja. Paul, stătea aruncat pe canapeaua din cabinetul de consiliere şi privea tavanul de parcă putea vedea dincolo de el. Vorbea încet, cu voce stinsă, fără pic de vlagă în el. Primele lui cuvinte au fost: „Pur şi simplu  nu mai vreau să trăiesc”, a urmat o pauză lungă după care a continuat „am tot ce mi-am dorit, am sănătate, relaţii, bani, tehnică, maşini, sunt apreciat, am studii înalte, am o relaţie cu Dumnezeu dar pur şi simplu devin din ce în ce mai trist, mai deprimat şi gândul inutilităţii, zădărniciei şi al nefericirii mă urmăresc la fiecare pas.”

Clienţi ca Paul trec destui prin cabinetele de consiliere şi sunt tipul de clienţi la care „te chinui” efectiv să găseşti o cauză a nefericirii lor sau mai degrabă a lipsei lor de sensibilitate faţă de fericirea pentru care alţii s-ar bucura dacă ar fi în viaţa lor. Ei nu sunt neapărat toţi oameni cu de toate dar în general au cam tot ce alţii îşi doresc pentru a se considera fericiţi. De fapt, cred că şi ei la un moment dat şi-au dorit să ajungă la acea stare în căutarea fericirii şi când au ajuns să deţină ceea ce şi-au dorit şi au experimentat tot nefericire au intrat în depresii. Genul acesta de depresii sunt devastatoare şi foarte greu de abordat în terapie.

De ce intră oamenii „care nu au motive” în depresii şi de ce cochetează ei cu suicidul e greu de identificat cu precizie dar am identificat cele mai frecvente cauzalităţi cu care clienţii au venit la mine. Iată câteva din ele:

Una din cauze este tânjirea lor conştientă sau inconştientă după o relaţie cu Dumnezeu. Oamenii au fost creaţi cu o nevoie de Dumnezeu, cu nevoia de a relaţiona cu Creatorul. Multe surogate folosesc oamenii pentru a completa această nevoie sau dorinţă lăuntrică inexplicabilă. Satisfacerea tuturor dorinţelor e tot un surogat pentru această nevoie. Pur şi simplu avem nevoie de Dumnezeu, de relaţie cu El şi oricât am încerca să ne acoperim această nevoie cu altceva tot ajungem să fin nefericiţi pentru că nimic nu poate potoli setea de Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi prin Isus Hristos.

O altă cauză este trăirea unei vieţi puternic excitate. Când spun asta nu mă refer la excitaţia sexuală ci la cea mentală care poate cuprinde sau nu partea sexuală. Trăim o viaţă în care toate simţurile ne sunt provocate la maximum. Gusturile ne sunt asaltate de stimuli puternici prin tot felul de chimicale aşa că nu vom mai simţi mare plăcere pentru gusturile reale. După o bomboană cu fructe încearcă să mănânci un măr că nu prea îl poţi termina. Gustul său e prea puţin intens ca să ne placă. Auzul ne este bombardat cu stimuli puternici. Ritmuri, sunete, bubuituri, tot felul de efecte electronice în muzica de azi astfel încât orice piesă pur acustică, orice piesă clasică ne va părea plicticoasă. Văzul ne este şi el supra excitat de tot felul de culori artificiale, de mii de imagini pe secundă la televizor, de forme voluptuoase care apar de la ambalajele maţelor de porc până la reclama la maşini foarte scumpe. Ochii noştri se vor „plictisi” să vadă frumosul unui mac de pe marginea drumului, se vor simţi trişti să privească dealul din apropiere supă ploaie, nu vor mai găsi plăcere să vadă jocul norilor pe cer pentru că sunt învăţaţi cu stimuli foarte puternici pe care în mod natural nu îi avem. Mirosul nostru la fel. Va fi incapabil să ne transmită bucurie şi împlinirea la întâlnirea aromelor unui ogor proaspăt cosit, la contactul cu aromele naturale, trandafirul nu va mai avea miros pur şi simplu pentru că suntem obişnuiţi cu arome artificiale puternice din creme, deodorante, parfumuri etc. La fel şi cu celelalte simţuri ale noastre. Suntem pur şi simplu drogaţi de artificial şi naturalul aproape nu îl mai putem percepe sau dacă îl percepem e insuficient. Cauza asta nu îi ocoleşte deloc nici pe cei care îl au pe Dumnezeu în viaţa lor.

Idealurile false sunt o altă cauză a nefericirii. Noi oamenii trăim după modele, fiecare de-a lungul vieţii ne luăm drept reper un om sau mai mulţi care nouă ni se par fericiţi, care ni se pare că au atins împlinirea. Inconştient de cele mai multe ori acei oameni ne devin modele de viaţă şi ne luptăm să ajungem ca ei în tânjirea noastră după realizare. Lupta este mare, eforturile sunt mari şi cânt în sfârşit ajungem în acea  poziţie, căutăm cu efervescenţă şi precipitare fericirea pe acolo pe undeva şi ea nu este, atunci începe ca o tristeţe inexplicabilă să ne pătrundă insistent în cele mai profunde părţi ale fiinţei noastre şi să ne inunde încet încet fiinţa. Suntem dezamăgiţi că am făcut mari eforturi să o găsim dar ea nu e acolo, ne simţim trădaţi, păcăliţi, pierduţi.

Idealurile părinţilor sunt şi ele cauză de nefericire. Mama a dorit să te faci doctoriţă sau tata a  dorit să te faci inginer. A apreciat toată viaţa sa de muncitor în fabrică acest gen de oameni. Erau respectaţi de toţi, erau cinstiţi si aveau şi bănuţi frumoşi. De asta au decis că măcar copii lor să devină ceea ce ei nu au reuşit. Dorinţa lor nu era rea dar  nu toţi am fost făcuţi pentru astfel de meserii şi aşa se face că unii ajung oameni mari, aşa cum mama sau tata i-au vrut dar sunt complet nefericiţi, nu se regăsesc, nu au satisfacţii şi fericirea pur şi simplu nu se intersectează cu ei pe traseu. Ajung oameni mari pe scara socială, oameni deştepţi, citiţi, buni profesionişti să se arunce din disperare în braţele alcoolului sau chiar în braţele morţii. Toţi se întrebă cu uimire „da ce n-a avut ăsta de s-a omorât?”

Tânjim mult după fericire dar fericirea fuge de noi. De fapt… o alungăm printr-un stil de viaţă artificial, prin trăirea vieţii altora, prin căutarea ei în locuri greşite. Ce o fi fericirea asta şi pe unde hoinăreşte de azi tot mai puţini oameni o găsesc deşi cheltuiesc sume imense de bani pentru a o prinde măcar câteva secunde? De ce fuge aşa de repede? Unde se ascunde? Sau de ce ne dorim toţi să fim fericiţi?. Sau… poate suntem fericiţi dar nu ştim?

http://www.filedinjurnal.ro/

Mărturisesc că nu de puţine ori mă gândesc la Iosif şi Maria. De fiecare dată cu uimire… Două nume mari, două caractere de calibru, două vieţi alese de Dumnezeu ca să- L aşeze pe Emanuel printre muritori. Ce oameni ! Tineri, dar în acelaşi timp extrem de maturi. Săraci, dar în acelaşi timp foarte bogaţi. Necunoscuţi, dar în acelaşi timp mai mult decât notorii. Smeriţi, dar în acelaşi timp dumnezeieşte înălţaţi. Cât har revărsat peste ei, fără să- l risipească în vreun fel.
Ei sunt motivatori pentru orice casă, pentru orice părinţi. Multe pot fi învăţate de la ei. Fără o preocupare sporită de a impresiona pe cineva, ei au trăit atât de natural, atât de transparent, aşa încât şi- au predat lecţia vieţii înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu marcând istoria.
Neprihănirea lor
Au fost vase de cinste. De o puritate a minţii, a inimii, a trupului şi sufletului fără seamăn. Doar aşa Dumnezeu a găsit cu cale să li- L încredinţeze spre naştere şi creştere pe Fiul Său. Da, a ales- o pe Maria, o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif, ca să fie vizitată de un înger în vederea revelării marelui plan pe care Dumnezeu îl avea cu ea. „Plecăciune, ţie, căreia ţi s- a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei !”, acesta a fost mesajul primit de Maria, un mesaj direct şi justificat. Despre Iosif spune Biblia, „…era un om neprihănit…” Când Dumnezeu i- a vorbit, neprihănirea pe care o avea a dat roade, roada neprihănirii a fost ascultarea imediată: „…Iosif…a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului…” Ce înţeleg de aici este faptul că întotdeauna Dumnezeu onorează neprihănire copiilor Săi şi le dă har, nu puţin, ci peste măsură.
Responsabilitatea lor
Sarcina lor nu a fost una uşoară. A niciunui părinte nu este uşoară, cu atât mai mult a lor. Să trebuiască să naşti şi să creşti un copil care ţi- a fost dat printr- un act de suveranitate absolută, a fost o dovadă specială de trăire prin credinţă într- o dependenţă maximă de Dumnezeu. L- au hrănit pe prunc, cred că au făcut- o cum se poate mai bine. L- au încălzit pe prunc, cu ce au avut…a contribuit poate şi aburul animalelor. L- au protejat pe prunc, chiar şi de furia nebună a lui Irod. Ei erau conştienţi că trebuiau să- L crească pe Omul- Dumnezeu. Lecţia lor e relevantă şi azi. A fi părinte e o mare cinste, dar asociată cu multă responsabilitate. Binecuvântarea lui Dumnezeu de felul acesta ne este dată spre administrare.
Bucuria lor
Vă puteţi imagina ce simţeau ei pe măsura ce se contura proiectul divin. Iată doar un crâmpei din bucuria lor: „…mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu…” Ce stare să fii fost lângă iesle, când rând pe rând veneau musafirii ca să vadă dacă ce li s- a spus este întocmai cu realitatea. Au venit păstorii, au venit magii….şi bucuria creştea tot mai mult că ei, oameni simpli, erau părinţii marelui Împărat care s- a născut. Încă devreme, Maria a exclamat: „…Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită…” Dragii mei, bucuraţi- vă de ceea ce poate face Dumnezeu cu noi pentru perpetuarea vieţii. Cine ştie dacă nu cumva ne sunt daţi spre creştere mari oameni ai lui Dumnezeu…Cine ştie dacă nu cumva a intenţionat Dumnezeu să te fericească şi pe tine ca mamă sau tată în faţa lumii ? Să ne creştem bine copiii, iar mărimea copiilor noştri să fie prin har şi spre slava Lui !

Pastor Ioan Cocîrţeu