Categorie: MEDITAŢII

Încep meditarea de azi cu o provocare. Care din cele două instanţe vă vine cel mai des în minte când vă gândiţi la Dumnezeu? Cel mai adesea te gândeşti la câte binecuvântări îţi dă sau la faptul că vei sta înaintea Lui la judecată pentru faptele rele comise?

De ce fac provocarea asta? Pentru că, pentru cei mai mulţi dintre credincioşii români, deşi e posibil să fie şi în alte părţi tot aşa, viaţa este o încercare permanentă de a păstra acceptarea lui Dumnezeu. Pentru ei, Dumnezeul judecător este mai proeminent zugrăvit în minte şi mai real decât Dumnezeul binecuvântării. Deşi Scriptura ne specifică foarte clar că nu prin faptele noastre suntem acceptaţi de Dumnezeu, ci prin sângele Fiului Său.

Ce însemnă asta? Înseamnă că pe baza acestei convingeri greşite cineva poate căpăta controlul asupra vieţii acelor oameni, şi acel cineva nu este Dumnezeu, ci un intermediar.

Principala cauză a existenţei abuzului spiritual este imaturitatea spirituală, şi principala cauză a imaturităţii spirituale este încorsetarea legalismului religios. E un cerc vicios care trebuie spart. Pe de o parte, oamenii trebuiesc ţinuţi imaturi spiritual pentru a putea fi controlaţi, deci ar trebui ţinuţi neinformaţi, pe de altă parte, această neinformare, de fapt necunoaştere, dă abuzatorilor biciul în mână. Nu e momentul să vorbim acum despre lege şi har, dar dacă va fi nevoie o vom aborda mai pe larg.

Oricum, principala armă a abuzatorilor spirituali va rămâne legea. Fie că e Legea mozaică, fie că sunt regulamentele bisericii, fie că sunt regulamente impuse de diferite tradiţii. Oamenii abuzaţi se tem de Dumnezeu, în mod necorespunzător. Nu e acea teamă menţionată de Scriptură, care aduce înţelepciunea. E teama de ghioagă, de nuia. Şi când te temi de cineva pentru că alţii îţi impun asta, nu te mai temi de acea persoană, ci de imaginea care ţi-a fost prezentată.

Un experiment interesant s-a desfăşurat acum câteva zeci de ani, într-o universitate americană. Unui grup de studenţi le-a fost prezentat un profesor nou, care avea să vină în acea şcoală. Intrusul, un student transferat de la şcoala din care acel profesor trebuia să vină, a prezentat acest om ca fiind extrem de exigent, autoritar, gata să pedepsească pe oricine nu se conforma întocmai. Prezentarea asta a durat cam o lună, după care a apărut şi profesorul. El era o figură normală, nici pămpălău, nici dictator. Nu lăsa totuşi pe nimeni în urmă, lupta pentru elevii săi. Totuşi, cu doar două excepţii din clasa de 60 de persoane, toţi i-au dus frica un an de zile. Asta contrar faptelor sale, care dovedeau că nu este aşa cum a fost prezentat.

Ce vreau să spun cu asta? Suntem predispuşi la manipulare, dacă nu avem o relaţie personală vie şi permanentă cu Dumnezeu. Putem fi cârmuiţi, biciuiţi, abuzaţi, puşi la munci forţate pentru Faraon sau Fanfaron J.  Iată câteva semne care pot indica o astfel de boală. Valoare de sine scăzută, uneori însoţită de stări depresive cauzate de nereuşita ridicării la standarde realiste. Vinovăţia, când te simţi mereu ratat si te autocondamni în permanenţă. Mânia pe tine însuţi, că nu ești perfect, întrucât nu respecţi toate regulile impuse. Autosuficienţa, care de regulă se bazează pe realizări personale, care poate genera şi mândrie. Siguranţa, care se bazează pe ceremonii şi ritualuri. Unii oameni se simt în siguranţă dacă şi-au „făcut porţia de rugăciune, de frecvenţă, de donaţie etc. Punerea accentului pe lucrurile exterioare, pe hainele cu care mergi la biserică, ale tale şi ale altora, pe pioşenia exterioară. Teama, teama de a nu fi totuşi acceptat de Dumnezeu, întrucât ai mai sărit din ritualuri, nu ai fost chiar de fiecare dată la biserică, nu ai dat chiar 10%, nu te-ai rugat de fiecare dată şi dimineaţa şi seara. Dacă aceste stări îţi dau teamă, e posibil să fii abuzat. Mai sunt simptome, pe astea le ştiu pentru că am citit despre ele, dar mai ales pentru că le-am trăit.

Acum se ridică o mare întrebare: Ce să fac ca să nu mai fiu abuzat sau şi abuzator? Pentru că o persoană care e abuzată are şanse foarte mari să abuzeze la rândul ei.

Abuzul spiritual, însoţit de legalism sau pe baza legalismului, reprezintă doar oglinzi în care ne putem vedea aşa cum suntem, dar nu ne pot duce niciodată mai aproape de Dumnezeu. Singura variantă de ieşire este să spargi oglinda, să păşeşti spre Dumnezeu fără porunci rigide, reguli religioase, tradiţii înrobitoare, ci prin Duhul Sfânt. Pavel le scrie celor din regiunea Galatiei, dar mai ales nouă astăzi, Hristos ne-a izbăvit să fim slobozi. Rămâneţi, deci, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.

Singura variantă de a scăpa de abuzul spiritual este să fugi cât mai aproape de Cel Tare, să te apropii de Cel ce te poate proteja şi păzi. Dumnezeu e Cel ce oferă libertatea de sub biciul legalismului şi al abuzului spiritual. Există doar trei variante posibile. Dezicerea totală de Dumnezeu, aplecarea sub biciul abuzatorilor spirituali, cauzată de necunoaşterea lui Dumnezeu, şi eliberarea oferită de Hristos.

Nu uitaţi, abuzul se bazează aproape de fiecare dată pe necunoaştere. De regulă, pe necunoaşterea lui Dumnezeu de către cei abuzaţi, dar şi de necunoaşterea lui Dumnezeu de către abuzatori. Singura şansă de ieşire de sub loviturile usturătoare de bici este să ne apropiem de Dumnezeu prin Cuvântul Său şi sub călăuzirea Sfâtului Duh. Doamne, ajută-ne!

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/category/meditatii/

Abuzul spiritual se produce atunci când o persoană cu autoritate spirituală se poartă urât cu o altă persoană, datorită unor aspecte ce țin de viața spirituală, rezultatul fiind reducerea vitalității spirituale și a maturizării acelei persoane. Aste e definirea aproximativă, dată de David Johnson în cartea The Subtle Power of Spiritual Abuse, dacă mi-am amintit bine.

Acum voi încerca să descriu ce este abuzul spiritual mai „pe românește”, folosind termeni „de-ai noștri”, mai nepretențioși. Abuzul spiritual se produce atunci când o persoană se află în situația pe care o critică Petru în prima sa scrisoare. Adică, atunci când o persoană cu autoritate spirituală devine stăpân, nu păstor. Orice abatere de la metoda recomandată de Dumnezeu pentru păstorire poate să se transforme în abuz spiritual repede. Slujirea de silă, slujirea pentru câștig financiar sau de prestigiu, slujirea cu mândrie, slujirea din poziția de stăpâni.

Traducem din nou. Folosirea poziției spirituale, pentru a îi manipula pe ceilalți în folosul tău, se numește abuz spiritual. Să dăm câteva exemple, pentru o înțelegere mai clară. Dacă un păstor folosește vinovăția pentru a-i determina pe oameni să frecventeze biserica sau să se implice în misiune sau să dea bani pentru mai știu eu ce lucrări ale bisericii, atunci e abuz spiritual. E o cale ușoară de a atinge scopul și se bazează pe autoritatea spirituală și în același timp pe imaturitatea spirituală a celor păstoriți.

Abuzul spiritual și legalismul sunt cei mai buni prieteni. Nu? Cum ai putea să abuzezi pe cineva, dacă nu ai avea bici sau o armă, ceva cu care să ameninți sau să lovești dacă este cazul? Legalismul, dacă ar fi să îi dăm cea mai ușoară definire, este situația în care te bazezi pe propriile eforturi pentru a câștiga acceptarea lui Dumnezeu. Legalismul înseamnă a trăi în fire.

Așadar. Un abuzator spiritual va folosi de îndată legea, pentru a forța, mai brutal sau mai delicat, pe cei peste care are autoritate, să se miște în direcția dorită de el. E mult mai ușor să îi faci pe cei „de sub tine” să îți știe de frică și să îi mâni unde vrei, decât să mergi înaintea lor ca un păstor. Situația asta îți permite „să spargi semințe” când păstorești, pentru că nimeni nu mișcă de sub cuvântul tău.

Poate veți crede că abuzul spiritual îl poate face doar păstorul sau preotul, asupra turmei, dar nu este așa. Se întâmplă adesea între soți, între părinți și copii, între diferiți frați, între consilieri și consiliați, între misionari și cei „misionați” și în alte situații. A, încă un caz des întâlnit. Între învățătorii de copii de la biserică și copii. Adesea aud: „Dacă nu stai cuminte, te va arunca Domnul Isus în foc.” Sau: „Dacă ești un copil cuminte, Domnul Isus te va duce în rai.” E abuz spiritual cu diplomă.

Mulți oameni au simptomele abuzului spiritual, dar habar nu au că așa se întâmplă. Abuzul spiritual nu lasă vânătăi fizice și nici nu e așa ușor de detectat, pentru că oamenii nu au auzit prea mulți despre boala asta. Domnul Isus face chemarea: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” Dar în puține biserici actuale se găsește odihnă. De ce? De ce există o presiune permanentă de a ne ridica la înălțimea unor standarde religioase? De ce bisericile devin un fel de lagăre de muncă spirituală forțată?

Biserica adesea devine, în loc de casă de rugăciune, un urmăritor aspru al credincioșilor, un vânător de greșeli și, desigur, un pedepsitor de greșeli. În loc să devină loc de odihnă, devine loc de judecată, de pedepsire, de instrucție. În loc să plecăm odihniți și hrăniți, plecăm condamnați, stresați, abuzați. Nu e acesta Hristosul, nu aceasta e menirea bisericii. O biserică de acest fel este una în care oamenii sunt abuzați și ar trebui să își ridice semne de întrebare acei oameni.

De obicei puteți lua pulsul abuzurilor spirituale atunci când vreun om păcătos vine la biserică și vrea să se pocăiască. Atunci se vede foarte clar dacă există constrângere, condiții, standarde religioase, cerințe suplimentare și chiar respingere. Am văzut și auzit despre cazuri în care unii au fost considerați „neeligibili” pentru a se pocăi, că „bețivul ăsta niciodată nu o să se lase” sau „femeia asta nu se va pocăi niciodată”. Asta spune legea religioasă, limitează oamenii, șansele lor, limitează și pe Dumnezeu să schimbe oamenii. Evaluăm noi, specialiștii, și dăm verdictul. Nu este acesta un abuz?

Multe abuzuri au loc în biserici. În unele, abuzurile spirituale se cumulează cu cele ritualice. Am văzut preoți călărind la propriu pe enoriași. Am văzut oameni biciuindu-se, lovindu-se și executând tot felul de pedepse impuse de cei cu autoritate spirituală.

Mâine, dacă Dumnezeu ajută, vom privi puțin la cauzele favorizante abuzului din viața celor abuzați, dar și la modul în care ne putem schimba într-un mod constructiv.

Sursa:http://www.filedinjurnal.ro/

În citirea mea în Scriptură din această dimineață, un cuvânt mi-a atras atenția: „râvnă”. Acest cuvânt e folosit de puține ori în Scriptură, de aproximativ 40 de ori, și descrie starea de înaltă motivație a cuiva pentru anumite deziderate. E vorba de acea dorință arzătoare de a face ceva, de a ajunge undeva, de a respecta ceva și este una din stările recomandate de Dumnezeu, prin robii săi, nouă. Dumnezeu apreciază o râvnă sănătoasă pentru împlinirea poruncilor și pentru trăirea după modelul Cristic.

Pavel când îi scrie lui Tit că Domnul Isus Mântuitorul asta dorește, să Îi fim urmași în faptă, plini de râvnă: „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Celor din Galatia le recomandă de asemeni râvna: „este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine”.

Râvna este o calitate care s-a erodat mult la creștinii de azi, sau care a luat alte forme nebiblice. Mulți sunt plini de râvnă pentru religii, pentru ideologii, pentru neprihănirea proprie. Situația asta nu e străină Scripturii, pentru că, s-a întâlnit în biserica primară din Roma, când Pavel e nevoit să le atragă atenția „ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.” Râvna nu  e benefică și bună în orice situație. O râvnă greșită, poate produce mult rău, de aceea e nevoie ca râvna să fie stăpânită de Duhul Sfânt și insuflată de El, cum le scrie Pavel tot celor din Roma: „Fiţi plini de râvnă cu duhul.”

Râvna e pe cale de dispariție azi sub toate formele ei. Foarte greu și rar mai poți „aprinde” oameni, pentru diferite deziderate sau acțiuni. Tehnologia, confortul, izolarea, ne fac letargici și nu mai înțelegem termenul de râvnă, nu mai este relevant pentru noi și devine un cuvânt scos din vocabularul nostru. La acțiuni nebiblice încă mai este râvnă. Priviți râvna păcătoasă, care mână unii oameni, să militeze pentru drepturile minorităților sexuale. Au fost și sunt așa de plini de această râvnă drăcească, încât fac legea majorității. Un om normal, heterosexual, poate ajunge ușor la închisoare, dacă vrea o anume minoritate sexuală. Asta e râvnă, să mergi până în pânzele albe. Da, nu e corect dezideratul lor, nu e corectă manipularea, nu e corect modul de a vedea lucrurile, dar au râvnă pentru dorința lor.

Rar mai vezi oameni plini de râvnă. Creștinii, cei mai mulți, rezumă râvna la cadrul strict al bisericii. Credem greșit că râvnă înseamnă, să țipi tare la rugăciune sau amvon, credem greșit că râvnă înseamnă, să nu lipsești niciodată de la biserică, credem greșit că râvnă înseamnă, să ridici mâinile în sus la cântări sau rugăciuni, credem greșit că râvnă înseamnă, să ne batem cu alte tabere în biserică sau să vânăm pe cei care greșesc. Nu este râvnă acel predicator încruntat, transpirat și turbat care zbiară după amvon. Nici acel cântăreț care dă în delir, de câte ori repetă refrenul, nici acela care se roagă de se aude în tot cartierul sau acela care nu mai termină rugăciunea. Nu asta nu este râvnă.

Râvna este legitimă, când cuprinde mai întâi viața noastră în întregime, când ne arde dorul de a fi ca Isus, când ne arde dorul să slujim oamenii din afara bisericii, când nu ne dă pace gândul că am putea face o faptă bună în acea zi. Râvna este atunci când vrem și acționăm pentru a fi ca Isus.

Este mare nevoie de oameni ai lui Hristos plini de râvnă pentru fapte bune. Noi pocăiții avem capacități si puteri imense. Odată eram cunoscuți pentru unitatea noastră. Oamenii se pocăiau pentru că că pocăiții îi ajutau să își facă casă, pentru că pocăiții sunt uniți, pentru că pocăiții îi scoteau din necaz. Astăzi, pocăiții au schimbat foaia, nu mai fac din astea „că doar nu-s fraieri”. Înainte se știa de râvna pocăiților pentru „adunare”. Astăzi nu mai este așa proeminent aspectul acesta. Înainte râvna îi făcea pe pocăiți să cânte în tren, autobuz, gară, spital etc. Azi pocăiții tac în același context. Nu mai este râvnă sau dacă este, nu mai depășește biserica locală.

Suntem chemați să avem râvnă în deosebi pentru fapte bune. Aici se vede cel mai bine râvna. Suntem chemați să lucrăm pe degeaba, să oferim din banul, bunurile sau timpul nostru.Suntem chemați să ne jertfim pentru oameni, să ajutăm, să ne implicăm, să acționăm. Consider că o biserică locală, care nu are acțiuni sociale clare în localitatea în care funcționează, nu poate și nu are dreptul să facă evanghelizare și să cheme oamenii din acea localitate. Are dreptul să spună despre Hristos, doar acea comunitate de oameni, care l-a arătat pe Hristos mai întâi prin acțiunile sale, prin faptele de jertfă și implicare. Cineva spunea bine că: „Sunt mai sfinte mâinile care ajută decât buzele care se roagă.”

Râvna… cât de străin sau apropiat ți se pare acest termen? Cât de mult ne caracterizează pe mine și pe tine? Cum o manifestăm și care sunt granițele ei? Putem face ceva mai mult? Știi ce fapte bune se pot face în orașul tău? Știi ce proiecte de voluntariat există în zona din care faci parte?

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/