Lucruri pe cale de dispariție din adunările evanghelice – „Frica de Domnul”


fear_not

Frica de Domnul se rărește pe zi ce trece și în unele locuri de închinare poate fi pus anunțul: “Pierdut frica de Domnul. O declarăm nulă”.

Când frica de Domnul lipsește în primul rând va lipsi respectul pentru lucrurile sfinte. Cei care vor aduce Biblia cu ei la adunare vor fi tot mai rari și priviți tot mai ciudat. Cei care nu se închină la icoanele numite „ceasuri” se vor rări pe zi ce trece. Cântarea va fi prea lungă ori prea scurtă, prea lentă ori prea ritmată pentru pretențiosul membru care vine la “și 10” și intră în alertă la “fără 10” ca și elevii care așteaptă pauza.

La rugăciune nu va mai trebui să te pleci nici pe genunchi nici să te ridici în picioare că doar poți vorbi cu Dumnezeu și picior peste picior de pe scaunul confortabil care te face să nu închizi ochii sperând că se apropie momentul sublim anunțat prin strigarea “cu pacea Domnului adunarea se eliberează…”.

Când frica de Domnul lipsește atitudinea numită pioșenie va fi și ea pe cale de dispariție. Adunarea va fi tot mai asemănătoarea cu teatrul unde poți mesteca gumă, mai iei câte-o gură de suc dacă ți-e sete, mai navighezi pe net un pic dacă predica nu îți convine și pleci acasă mulțumit că nici de data asta nu s-a legat nimeni de tine. Doar îți plătești cotizația, ai ajutat la construcția adunării și nu dorești nimic altceva decât să fii lăsat în pace.

Când frica de Domnul lipește slujitorii pot fi bârfiți fără ca bârfitorul să aibă obrazul roșu sau bătăile inimii schimbate (ca și atunci când David a făcut numărătoarea poporului). Oamenii care pierd frica de Domnul se vor comporta ca și copiii de grădiniță deoarece nu au intrat încă în prima clasă a școlii unde se predau cursurile la zi despre înțelepciune:

Proverbele 9:10 “Începutul înţelepciunii este frica de Domnul şi ştiinţa sfinţilor este priceperea.

Cei care pierd frica de Domnul își vor da deseori cu părerea fără să fie întrebați, vor avea pretenția că știu rezolva integrale și derivate în școala lui Christos, vor veni mereu cu soluții pentru un nou comitet de unde bineînțeles ei nu trebuie să lipsească, vor fi mereu nemulțumiți de cine e pus la slujire sau cine e invitat la predică.

Când frica de Domnul lipsește oamenii vor micșora distanța dintre ei și păcat zilnic:

Iov 28:28 “Apoi a zis omului: ‘Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere’.””

dar în același timp vor părea deosebit de spirituali în lucrurile în care nimeni nu se pricep mai bine ca ei.

Când frica de Domnul lipsește adunarea se transformă din spital pentru cei bolnavi în cinematrograf pentru cei care au nevoie de distracție ca să nu-și scoată foaia de membru și să plece. Vor dori să audă glume în predică, jocuri de lumini la “piese”, o atmosfera cât mai destinsă ca păcătoșii să nu mai țină capul plecat și să se simtă deosebit într-un cadru numit pe nedrept “prezența lui Dumnezeu”. Ceva aflat la polul opus față de tunetele și fulgerele cu care s-au întâlnit evreii în pustie când au simțit până în măduva oaselor ce înseamnă frica de Domnul.

Când frica de Domnul lipsește cei care merg la amvon trebuie să aibă o grijă deosebită să vorbească mereu știind că “persoanele de față” se exclud… Adică vom vorbi extrem de rar despre păcat și deosebit de des despre marea bunătate și dragoste a lui Dumnezeu care ne iubește așa cum suntem de păcătoși fără să dorească să ne schimbe vreodată.

Când frica de Domnul lipsește oamenii vor avea impresia că vin la adunare ca să socializeze nu să se închine lui Dumnezeu și se vor comporta ca atare. Vor face orice să atragă atenția celui din jur, să se afișeze, să se mândrească și să poată merge acasă satisfăcuți că au fost remarcați… de oameni prin ceea ce au nu de Dumnezeu prin ceea ce sunt…

Când frica de Domnul lipește… lista poate continua.

fearDar când vine frica de Domnul? Când predica simți că e pentru tine nu pentru cel de lângă tine? Când îți dai seama că trebuie să te apropii de Dumnezeu și să mărești distanța dintre tine și păcat?

Când vine frica de Domnuladunarea va deveni locul unde sfinții se smeresc (din interior până în exterior), unde își dau seama că se întâlnesc cu cel care guvernează Universul, cu Fiul care a murit în chinuri pentru păcatele noastre și cu Duhul Sfânt care atinge inimile reci și le face să bată a reverență.

Când vine frica de Domnul înțelegem că slujitorii nu sunt acolo în față să ne satisfacă nouă dorințele firești ci sunt puși acolo de Dumnezeu să ne ghideze prin labirintul periculos al acestei lumi spre cer. Și ei vor avea nevoie de rugăciunile și postul nostru ca să primească mesaje clare de la Dumnezeu ca să nu rămânem în școala înțelepciunii doar la clasa întâi.

Când vine frica de Domnul înțelegem câ Dumnezeu e un foc mistuitor ca și un vulcan spre care dacă nu mergi pe singurul drum corect trasat de Fiul Său vei avea de-a face cu lava mâniei și a temperaturii ridicate.

Când vine frica de Domnul ea nu ține doar duminica două ore ci toată săptămâna. Adevărul spus pe jumătate nu va mai exista luni, închinarea din odăiță nu va lipsi nici marțea, altarele familiale vor fi și miercurea. Umblarea cu respect față de Dumnezeu va fi o bucurie iar Numele Lui nu va fi folosit în batjocură.

Când vine frica de Domnul vom umbla cu teamă de Dumnezeu atât la școala cât și la locul de muncă.

1 Petru 1:17 “Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; “

Ne va fi teamă de Dumnezeu nu din cauza iadului ci din cauza prețului cu care am fost răscumpărați și salvați de acolo…

1 Petru 1:18 “căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, “

1 Petru 1:19 “ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. “

E vorba de teama aceea pe care o are un rob care a fost răscumpărat cu o avere inestimabilă și lăsat liber iar El nu găsește o libertate mai frumoasă ca aceea pe care o simte în prezența Stăpânului pe care-l slujește cu frica iubirii care nu vrea să dezamăgească niciodată.

E teama aceea care îți înlăcrimează ochii când vezi că pe lângă prețul răscumpărării mai îți este promisă și o răsplată la final. Iar dacă acum îl vezi pe Stăpân prin ochii credinței într-o zi vei fi cu El o veșnicie.

E teama aceea de a nu-L întrista pe Dumnezeu întrucat a pus în vasul tău de lut o comoară inestimabilă iar această comoră numită Duhul Sfânt e pecetea răscumpărării prin care ți s-a dovedit că ești pus de-o parte pentru eternitate!

Cum să nu ai o astfel de teamă?

https://cristianboariu.wordpress.com/

Cu ce se confruntă tânărul crestin?


 

Cu ce se  confruntă  tânărul  crestin?

Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.

Acest verset din 1 Timotei 4:12, doresc să fie motto-ul următorului text, deoarece conţine în el toate confruntările din viaţa unui tânăr din zilele de astăzi. Pavel scrie acest verset sau mai bine spus, acest principiu de viaţă, tânărului Timotei, acum ceva mai puţin de 2000 de ani. Poate îţi pui întrebarea, ce sens mai are pentru mine în lumea de azi acest verset? Aş vrea să prezint câteva principii, care ASTĂZI încă sunt la fel de actuale ca şi atunci.

În prima parte Pavel scrie ceva foarte interesant: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea.” Acest nimeni implică în mod automat un cineva, din cauză că fără să existe cineva, de exemplu alţi oameni, în jurul tău, Pavel nu ar fi putut face referinţa la nimeni în verset. Alftel zis, acest fragment din verset nu ar avea nici un sens, dacă nu ar fi cineva în preajma ta, care ar putea să-ţi dispreţuiască tinereţea. De ce este acest lucru important pentru noi? Psihologia o dovedeşte, iar noi o trăim în fiecare zi: Omul nu poate trăi fără relaţii umane. De mic copil relaţiile cu semenii noştri sunt de o importanţă majoră, având influenţă asupra dezvoltării psihice şi fizice. Începând cu adolescenţa aceste relaţii primesc o importanţă şi mai mare, deoarece simţul social începe să ia amploare. Necesitatea subconştientă de a avea contact cu alţii devine una conştientă, iar pentru un tânăr este deosebit de important, mai mult decât la orice altă vârstă, de a fi într-o „grupă”, de a avea prietenii lui, cu care să împartă bune şi mai puţin bune. Înţelegi unde bate  Pavel? Vrea să te avertizeze şi să-ţi spună: „Relaţiile tale să nu-ţi dispreţuiască tinereţea.” Nu cred că este nevoie să explic în detalii ce înseamnă această dispreţuire în sine, pentru că fiecare om ştie şi simte când este dispreţuit. Dacă simţi că te confrunţi cu dispreţ din partea celor din jurul tău, verifică-te dacă nu cumva comportamentul tău neadecvat a pricinuit acest dispreţ şi dacă nu acesta este motivul, atunci depărtează-te de ei şi roagă-te Domnului pentru prieteni adevăraţi. Aceste relaţii adevărate sunt legate de următoarea parte din verset: „Ci fii o pildă pentru credincioşi”. De ce nu scrie Pavel pentru toţi? De ce aici în acest context se referă doar la credincioşi? Pavel a fost conştient că o mare parte din zi, noi o petrecem în mijlocul lumii şi atunci şi acum cu atât mai mult. Fiecare din noi este la şcoală, la facultate, la locul de muncă sau în alte locuri probabil mai mult de jumătate din orele în care nu dormim. Problema este că lumea aceasta „zace în cel rău”, după cum redă Ioan în 1 Ioan 5:19. Altfel exprimat, Pavel încearcă să spună: „Dacă vrei să nu fii dispreţuit, atunci caută-ţi relaţiile adevărate printre cei credincioşi.” Adică toate relaţiile tale, unde trebuie să „fii o pildă”, ar trebui să fie printre credincioşi. Pavel nici nu-şi pune problema să ai relaţii strânse în afara cercului de credincioşi. Aici este vorba de relaţii de prietenie apropiate,    pentru că dispreţuirea doar din partea celor apropiaţi are greutate. Nu-i aşa, ca dacă profesorul la şcoală te dispreţuieste, altfel reacţionezi, decât dacă te dispreţuieşte cel mai bun prieten sau cea mai bună prietenă? Deci Pavel afirmă în primele două părţi ale versetului că tinerii se confruntă cu căutarea şi găsirea relaţiilor bune, ceea ce în vremurile de acum este tot la fel de actual ca atunci, ba poate chiar şi mai actual.

Ultima parte din verset descrie lucrurile pe care un tânăr creştin trebuie să le îndeplinească, fiind o pildă: „în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.” Când am citit această aliniere de substantive m-am întrebat, de ce sunt oare aşa de explicit prezentate? Pavel putea să scrie simplu: „Fiţi o pildă în tot ce faceţi.”Totuşi el explică în detaliu ceea ce el putea cuprinde în acest tot. Dacă nu ar fi avut importanţă nu cred că ar fi intrat el în detalii, dar mă gândesc că prin inspirarea Duhului Sfânt i-a fost posibil să vadă lucrurile cu care tinerii creştini au avut de luptat în mod deosebit şi continuă poate chiar într-un mod şi mai greu să aibă de luptat. Dacă te vei uita, vei recunoaşte că vorbirea, comportamentul, dragostea, credinţa şi curăţia sunt atât de diferite în această lume faţă de a creştinilor.

În fiecare zi auzi vorbe murdare şi vezi comportament urât la şcoală, la facultate, la locul de muncă sau în alte locuri. Aici apare confruntarea tânărului creştin, pentru că el altfel este învăţat decât cum acţionează lumea, sau mai bine zis răul din lume. Pavel îti spune: „Tu, să ai o vorbire si purtare sfântă! Fii o pildă în vorbire şi purtare!”

La fel şi dragostea. Cel Rău a transformat-o într-un stil de viaţă în care Eul tău este pe prim plan. Ceea ce contează este doar să-ţi împlineşti poftele şi dorinţele, fără să mai pui preţ pe cel de lângă tine. Că este partenerul de viaţă sau prietenul cel mai bun, egocentrismul este noua dragoste – „fă totul, ca ŢIE să-ţi meargă bine”. Lumea crede că de la 14 ani poţi să te îndrăgosteşti şi să duci o relaţie intimă, dar Dumnezeu nu aşa a gândit dragostea. Într-o astfel de lume, tânărul creştin se confruntă cu dragostea falsă. Într-o astfel de lume Domnul prin Pavel spune: „Tu, să ai o dragoste desăvârşită! Tu, să iubeşti cum şi mai ales când trebuie! Fii o pildă în dragostea pe care o trăieşti!”

Despre credinţă se poate spune că lumea a ajuns într-un punct unde nu mai crede. Tânărul creştin se confruntă cu o apostazie la nivel global. Este o lume în care este ruşine să crezi ceva, ori că în Dumnezeu sau în anumite valori. Nu se mai ţine cont de aşa ceva. Lumea preferă să-şi adore propriile ei valori, care sunt false şi ştiinţa, care a devenit noul zeu. În această lume dezorientată Domnul te cheamă şi-ţi spune: „Tu, să ai o credinţă vie! Fii o pildă în credinţă!” Curăţia din această lume este destul de scurt de descris, deoarece este pe cale de dispariţie. Figurativ vorbind, la toate colţurile stau oameni la pândă pregătiţi să înghită pe alţii. Fie că eşti în politică, la şcoală, la muncă, în oraş sau la ţară, peste tot unde sunt oameni se uită tot mai mult de curăţie. Parcă tot mai mult oamenii caută propriul avantaj şi menţinerea acestuia cu orice posibilitate. Nu se opresc nici de la împlinirea poftelor trupeşti, ci caută să-i dea trupului tot ce-și doreşte. Cu astfel de situaţii se confruntă tânărul creştin. Situaţii asemănătoare cu a lui Iosif, care nu și-a ascultat trupul, ci a fugit, şi a bogatului din Luca 12, care şi-a construit grânarele mai mari pentru că nu i-au fost deajuns cele vechi. Cu astfel de oferte se confruntă tineretul creştin în ziua de azi. Dar în lumea în care trăieşti, Pavel îţi scrie clar şi răspicat:„Tu, să fii curat! Să fii o pildă în curăţie!” Concluzionând, putem vedea cât de bine este că Pavel a spus fiecărui punct pe nume, ca noi să ştim unde avem de luptat. Astfel putem vedea căci, confruntările tânărului creştin sunt multe şi dese. De aceea rugăciunile şi sfaturile pentru el sunt foarte impor-tante pentru ca să iasă învingător şi să moştenească viaţa veşnică alături de Domnul şi pentru că lumea, care nu doarme şi care caută prin tot felul de oferte să acapareze pe cât mai mulţi, să nu reuşească să-l ducă în pieirea veşnică. Speranţa noastră este Dumnezeu şi când mai vine Cel Rău pentru ca să te confrunte, nu uita: „POT TOTUL ÎN HRISTOS, CARE MĂ ÎNTĂREŞTE.” (Filip. 4:13)

Emanuel Vlas

http://www.apavietii.at/

Slujirea lui Dumnezeu în limitele religiei


Slujirea lui Dumnezeu în limitele religiei

Săptămânile trecute am avut câteva dezbateri interesante despre ce însemnă a fi slujitor al lui Dumnezeu și care e legitimitatea unui astfel de slujitor. A trebuit să țin piept unor concepții larg răspândite și bine împământenite în mediile religioase și mi-a fost destul de greu să fac asta. Astăzi voi scrie puțin despre slujirea lui Dumnezeu și limitele dictate de religii.

Vrem sau nu vrem, religiile ne recunosc drept slujitori ai Domnului sau nu. Fie că în unele religii recunoașterea asta e o întreagă procesiune sau îl altele e doar o recunoaștere tacită, ea există. În unele slujiri ai nevoie de studii ca să fii validat, în altele ai nevoie doar de abilități, îl altele de daruri. În unele cazuri ți se cere să treci anumite teste, fie că sunt oficliale, obiective, fie că sunt neoficiale, subiective. Apoi mai este și situația în care unii sunt acceptați ca și slujitori, nu că ar fi vrednici, ci pentru că nu este altcineva mai bun să facă o anumită lucrare. Treaba cu slujirea lui Dumnezeu e adesea confundată cu slujirea unei biserici de o anumită confesiune.

Sujirea unei biserici nu înseamnă neapărat și slujirea lui Dumnezeu. Nu putem pune egal între cele două feluri de slujire deși se pot unifica în anumit condiții. Dumnezeu nu e limitat la o organizație religioasă, cum cred unii. Dumnezeu poate fi slujit și în afara unei relgii și nu e corectă învățătura că slujirea e primită, doar dacă se face sub tutela sau delegarea unei organizații religioase. Îmi place să cred că slujirea lui Dumnezeu e o chemare a fiecărui individ convertit, a fiecărui suflet care l-a acceptat pe Isus Hristos ca Mântuitor. Cred că orice om poate și este chemat la slujire, pentru că Mântuitorul a slujit și slujind a arătat dragoste prin slujirea Sa. Că această slujire e uneori vlaidată de un cult sau religie sau biserică locală e o altă problemă, dar să nu credem că dacă o astfel de organizație nu ne delegă într-o lucrare de slujire, avem scuze să stăm pe tușă.

Este un avantaj să slujești sub tutela unei biserici locale și anume posibilitatea de a sluji multor oameni dintr-o dată într-o formă organizată. E mult mai simplu să fii pus într-o lucrare deja existentă, la locul potrivit. Acesta e un privilegiu dar și o răspundere mare. Pe de cealaltă parte, dacă vrei să slujești pe Dumnezeu în lucrări care nu aparțin de oa anumită biserică locală este mai mult de muncă, dar nu imposibil sau greșit, deși uneori e posibil ca o organizație religioasă sau biserică locală, să te conteste că nu ești sub tutela lor și chiar să îți devină adversari. Exemple am în acest sens.

Religiile și cultele transmit adesea concepția că, slujirea lui Dumnezeu poate fi făcută doar sub tutela lor, luându-și astfel dreptul de administrare al slujirilor. În realitate, biserica locală, indiferent de denominațiune, sau organizația religioasă, are sfera de jurisdicție cel mult asupra lucrărilor înființate sau inițiate de ea, nu asupra tuturor lucrărilor se slujire existente. Slujirea lui Dumnezeu nu înseamnă doar cântare la cor, predicare, rugăciune în public, ora de copii, laudă publică, ci toată viața noastră ar trebui să fie una de slujitori. Pavel folosește adesea expresia ”rob al lui Hristos” adică în permanență în slujba Lui, ori jurisdicția unei organizații religioase nu se extinde la infinit. Când sunt rob al lui Hristos, însemnă că îl slujesc și în afara lucrărilor bisericii locale.

Robia asta are multe implicații, inclusiv lipsa robiei religioase. Cine slujește lui Dumnezeu nu poate fi rob la doi stăpâni, nici măcar rob unei biseici sau religii, oricare ar fi asta. Uneori aspectul slujirii e intenționat confuz explicat, alte ori din dorința de a menține slujitorii, că și așa sunt puțini, dar în realitate slujirea bisericii locale, nu e tot una cu slujirea lui Dumnezeu, deși slujirea bisericii locare poate face din categoria mai largă ”slujirea lui Dumnezeu”.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

DIFERENȚA DINTRE SLUJITOR ȘI PASTOR!


DECLINUL LUCRĂRII PASTORALE

Încă de mic copil, fiind născut și crescut într-o familie de creștini, am învățat câteva lucruri considerate a fi sacre, obligatorii pentru oricine se pretinde a fi creștin.

1348838436pastor_preaching_pulpit_620px

Pe lângă faptul că trebuia să particip la toate slujbele care se țineau în biserică (și trebuia să fii foarte atent), am mai învățat și faptul că păstorul bisericii este reprezentantul lui Dumnezeu și că el este  un om sfânt, cel mai deosebit dintre credincioși. Îmi aduc aminte și astăzi cu multă plăcere, cum în fiecare lună, cel puțin odată (fiind o biserică mică nu aveam păstorul nostru local) eram vizitați de păstorul din zonă.

Era un bărbat arătos și foarte blând, cu un zâmbet plăcut,   și plin de bunătate. Îl admiram și eram în culmea fericirii atunci când venea spre noi, copii, și dădea mâna cu noi toți si ne punea tot felul de întrebări. Era sensibil la toate nevoile celor din zonă și nu se dădea înapoi, atunci când vreo familie se confrunta cu vreo problemă, de orice natură. Felul lui de comportare față de toți cei în nevoie, cât și respectul pentru toți oamenii, mă face să mă gândesc și astăzi cu plăcere la el, după aproape 50 de ani. Era cu adevărat un SLUJITOR.

Pe parcursul vieții am avut parte să cunosc mulți păstori, dar nici unul nu a egalat viața, comportamentul și atitudinea acelui păstor de la țară. Desigur că asta nu înseamnă că nu ar mai fi astfel de păstori și astăzi, din păcate, tot mai puțini.

Cu toate acestea, în ciuda pregătirii teologice superioare acelor vremuri, se pare că instituția pastorală a pierdut serios din credibilitate. Este evident (internetul și rețelele de socializare evidențiază și mai mult pentru noi) faptul că slujba de păstor se bucură de tot mai puțin respect de multe ori fiind d-ea dreptul compromisă.

      Ce s-a întâmplat de fapt? Sunt oamenii tot mai răi, ori sunt și alte motive din cauza cărora oamenii, dar și membrii bisericilor au tot mai puțin respect pentru cei ce-i conduc, în trecut fiind foarte respectați și pe bună dreptate numiti REVEREND.

Meditând la această stare de fapt, am găsit câteva concluzii personale, pe care doresc să le prezint menționând faptul că este departe de mine gândul de a viza pe cineva. Doresc doar să ridic o problemă, să dau de gândit tuturor creștinilor în mod general, iar în mod particular, conducătorilor creștini.

1. Factori sociali.

Societatea s-a desacralizat. oamenii au devenit mai răi, mai nesupuși, contestarea și revolta față de autoritate fiind evidente la toate nivelele societății. Luând în considerare acest lucru, nu putem să nu ținem cont de faptul că tot mai mulți membri ai bisericilor evanghelice au pierdut respectul față de cei ce-i păstoresc, mai mult sau mai puțin justificat. De fapt, păstorii se ridică din mijlocul bisericilor care înainte de a-i acuza, ar trebui să reflecteze la fapul că ei sunt produsul bisericii. Fiecare comunitate are acei conducători pe care îi merită!

2. Factori spirituali

Biserica este implicată în lupta spirituală. Domnul Isus și apostolii au avertizat cu privire la faptul că diavolul va căuta să slăbească conducerea pentru a dispune apoi cu ușurință de turmă: „Voi bate păstorul și oile turmei vor fi risipite.” Matei-26:31

3. Factori legați de circumstanțe

Aceștia sunt multiplieu voi numi câțiva destul de specifici pentru comunitățile evanghelice românești:

A. Au fost promovați foarte mulți oportuniști, oameni care nu au o pregătire potrivită, dar mai ales nu au caracter sau chemarea lui Dumnezeu. Au fost deschise școli teologice, care trebuie mențiunute și finanțate, iar dacă nu ai studenți mulți nu poț funcționa. Ca atare, nu mai contează prea mult chemarea, ci doar să umplem în fiecare an școlile. Absolvenții acestor școli sunt apoi promovați, de multe ori singurul criteriu pentru promovare fiind absolvirea unei școli de teologie.

B. Datorită lipsei de lideri, biserica și-a împrumutat conducători din alte domenii ale societății crezând că dacă sunt buni acolo vor fi buni și în biserică. Astfel, unii oameni de afaceri au devenit păstori. Ei continuă să facă afaceri – cu multe compromisuri și aranjamente – iar duminica merg la amvoanele bisericilor si predică despre sfințenie si integritate. Promovarea ipocriziei este evidentă, iar oamenii o simt și tratează cu dispreț pe astfel de ipocriți.

C. Păstorii fără turmă. Sunt păstori care nu au păstorit niciodata, vreo biserică și totuși au fost ordinați. Ei se consideră păstori de drept și pretind să fie respectați, iar dacă nu sunt tratați ca atare, sunt nemultumiți și produc tot timpul tensiuni în biserici. Este adevărat că unii dintre ei au făcut si studii teologice (,,serale”) dar nu au fost chemați în slujire de nici o biserică și cred eu că nici de Domnul.

D. Păstori pe bază de interese. Au fost promovați în slujire păstori pentru a menține pacea în anumite comunități, mulțumind anumite grupuri de interese sau clanuri. După ce au fost promovați pentru a avea pace, trebuie tot mereu stimulați fie cu o predică, fie cu o rugăciune, ori măcar să-i ducem pe la amvon să-i mai vadă lumea pe internet. Bisericile mai mari, care au zeci de astfel de păstori, pentru a-i mulțumi pe toți și a le stimula mândria, au rezervat chiar câteva bănci mai aproape de amvon, pentru a le da cinste.

Considerând acești factori care au compromis slujirea pastorală, nu ne mai miră atât de mult faptul că slujba de păstor este luată în derâdere și oamenii nu o mai respectă. Cred că este timpul să se facă ceva, pentru a redobândi credibilitatea acestei slujbe care altădată impunea respect sfânt si reverență.

Pentru aceasta este un preț de plătit. Unii au încercat să facă mișcări în această direcție plătind un preț. La unii au mers lucrurile bine un timp după care în dorința de a crește biserica (metode omenesti) au abandonat metodele bune cu care au început și sa-u  întors la vechiul sistem. Cunosc totuși și păstori care au început lucrări noi, iar astăzi, după 2-3 ani, cu adevărat se vede că lucrurile merg după Biblie, iar păstorul este un om a lui Dumnezeu, slujitor respectat, iar mulți oameni din lume se întorc la Dumnezeu, iar cei din biserică dovedesc maturitate și creștere spirituală. Din păcate, prea puține aceste exemple.

Este diferență între SLUJITORULde ieri și Păstorul de astăzi ??

Mike Olari

http://family2fam.com/

Prieteniile între creștini


Prieteniile între creștini

Plec din start de la gândul, că fiecare din noi ar trebui să lege acea prietenie cu Dumnezeu, așa cum Scriptura surprinde relația dintre Avraam și Dumnezeu, în Iacov 2:23. Nu mă voi referi azi la această prietenie. Azi vreau să mă refer la prietenia dintre creștini.

Se știe că noi oamenii, tânjim după relații și ne place să avem prieteni. Ne place să avem acea relație cu cineva, care să ne poată prelua șocurile vieții, plusurile și minusurile. Să avem un prieten, căruia să îi spunem tristețile mari sau bucuriile imense, dar care să fie de ajutor când este nevoie și care, la rândul său, să beneficieze de ajutorul nostru. Prietenul, e acea persoană, care te știe cu bune și rele și totuși, te acceptă așa cum ești. Se pot spune multe despre prieteni, însă fundamentul relației de prietenie, cred că este încrederea, altruismul, jertfa, confidențialitatea și respectul.

În prezent, parcă termenul de „prieten” a fost alterat. Una din noile variante e termenul de „pretenar”, care ar însemna un soi de relație în care, atâta vreme cât e bine omul rămâne, când dai de greu, „pretenarul” o şterge. O altă variantă alterată a prietenului, e sensul său de iubit. E folosit de fete, care au prieten, nu au iubit, că ar pune-o pe mamă-sa în priză sau pe tată-su pe harță. Zici că e prieten și totul e mai ușor. Parcă acest cuvânt nu mai are greutatea de altă dată. Acea greutate surprinsă în romane, cărți și filme sau cea pe care unii din noi am cunoscut-o.

Copiii mei, mai ales cel mic, vine uneori acasă și poc: Tati, azi mi-am făcut un prieten nou! Pentru el orice nou copil cu care se joacă e un prieten. De multe ori așa facem și noi. Dacă cineva ne dă atenție îl facem prieten, dar oare e de ajuns? E de ajuns un grătar, o masă, o ieșire la verde?

Unde mai duc relațiile de prietenie dintre creștini azi? Care e finalitatea lor? Se pare că ne împrietenim mult mai strâns și mai ușor cu alte persoane, decât credincioșii. Se pare că nu mai avem capacitatea de a fi buni prieteni, sau dacă devenim, nu ne mai leagă neapărat chestiunile spirituale, ci cele ce țin de amuzament, ieșiri, party-uri și alte aspecte „mai puțin spirituale”.

Oare mai sunt eu, capabil să leg prietenii cum sunt descrise cele din Scriptură. Oare pot fi prieten cuiva ca Ionatan, care și-a riscat până și viața? Oare pot fi măcar un prieten cum a avut Iov pe Elifaz, Bildad și Șuah? Pot oare prin prietenia mea să fiu mângâierea sufletului unui om și cu ajutorul meu, el să poată urca mai sus spiritual, social sau motivațional? Pot eu oare ca și credincios să fiu omul pe umărul căruia prietenul să își recunoască vinovăția eșecului sau păcatului și să nu se teamă de asta? Pot fi eu un om care „se bate în rugăciune” pentru cauza prietenului său? Mai pot fi un prieten precum avea slăbănogul coborât de amicii săi prin acoperiș. Omul care a fost vindecat din cauza credinței prietenilor săi, care au fost în stare să dărâme acoperișul unei case, să deranjeze măcar zeci de oameni și chiar pe Isus Hristos, pentru prietenul lor? Ce produce prietenia mea? Cât de profund sunt în stare să fiu într-o relație de prietenie? Cât sunt gata să jertfesc?

Prietenia e o relație de care avem nevoie fiecare din noi. Chiar dacă putem trăi fără ea, beneficiile existenței relațiilor de prietenie sunt enorme pentru motivație, tonus, calitatea vieții dar și pentru omul spiritual. Oamenii care au prieteni buni evoluează sănătos. Prietenia poate îmbunătăți calitatea vieții în toate aspectele ei și poate motiva un om cum puțini alți factori o pot face. CÂnd se unesc doi oameni să facă un lucru e mult mai eficient ca atunci când este unul singur. „Unde-s doi puterea crește” spunea cineva într-un cântec altădată cântat mai des.

Ce ciudat este că ,cei mai mulți creștini plâng de însingurare, fiecare în odaia lui și nu leagă relații unii cu alții. Fiecare dorește să fie vizitat, căutat, important, dar puțini, din ce în ce mai puțini, riscă să facă pași spre alții. Ne temem de prietenii, ne temem că devenim vulnerabili, că va trebui să ne descoperim sau să fim descoperiți. Ne temem că ne va costa, că trebuie să plătim un preț, dar habar nu avem că însingurarea costă infinit mai mult.

Știți ce potențial poate avea relația corectă de prietenie dintre doi credincioși? Poate motoriza comunități întregi. O relație corectă și sănătoasă de prietenie poate anima viața unei biserici. Poate fi factorul motivațional pentru implicarea în societate, poate schimba mentalități și concepte. Relația sănătoasă de prietenie poate avea un impact enorm, oricum mai mare decât ceva grămezi de gunoaie lăsate în urma unui grătar la iarbă verde.

Cum stai cu relațiile? Tânjești după o relație sănătoasă de prietenie? Nu e un lucru rău deloc. Investește și caută acea relație. Mâine, fă mai mult decât azi în privința asta. O astfel de relație, poate porni din simpla conversație cu cineva sau din ajutorul pe care ești gata să îl oferi dezinteresat. E nevoie de prietenii sfinte. Tu ai nevoie de astfel de prietenii, biserica din care faci parte are nevoie de ele, comunitatea din care faci parte are nevoie. Societatea în care trăim ar fi influenţată în bine. Ce zici?

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/