Categorie: MEDITAŢII

Prostia și omul religios

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

prostia religiozitatii

Poate vă întrebați ce are un termen cu celălalt? Păi… sunt ”frați de cruce” de multe ori. Multă prostie găsim la oameni religioși, poate mai multă decât la ceilalți. Hai să încep cu exemple extreme, care să nu lezeze pe vreunul din voi. Știți cu siguranță că există oameni care au ca dumnezeu diferite animale, sau diferite planete sau diferiți oameni. Există oameni care se așteaptă ca după moarte să primească drept recompensă pentru credința lor 7 fecioare să facă sex cu ele și mult vin. In 1974, jurnalistul și pilotul de curse Claude Vorilhon (Raël) a înființat religia Raël. El a susținut că tatăl său este extraterestru și că „farfuriile zburătoare” vor salva omenirea. Astăzi, Biserica Raël numără peste 80.000 de membri în 90 de țări. Și exemple sunt așa de multe, că ar lua sute bune de pagini. Oamenii cred o grămadă de prostii.

Acum, noi creștinii, ne vom crede superiori. Noi credem în ce trebuie, noi avem credinţa adevărată doar… În realitate mulți, foarte mulți creștini, cred tone de prostii. Unii sunt așa de ușor de prostit, încât doar faptul că s-au născut în case de creștini, le-a făcut contact cu creștinismul, că ei puteau crede orice altceva, dacă se nășteau în altă parte. Iată câteva exemple care, spre deosebire de cele de mai sus, e posibil să vă lezeze:

  • Unii cred că religia îi va ”băga” în cer.
  • Unii cred că preotul prin slujbe îi poate muta din iad în rai.
  • Unii cred că pot rezolva problemele veșnice după moarte.
  • Unii cred că preotul sau pastorul sunt fără prihană și nu păcătuiesc deloc.
  • Unii cred că papa este infailibil.
  • Unii cred că lumânările aprinse aici, luminează drumul prin întuneric dincolo.
  • Unii cred că prin donații, pomeni, dărnicie își cumpără mântuirea sau scapă de condamnarea păcatelor lor.
  • Unii cred că bolboroseala anumitor cuvinte de neînțeles de nimeni e dovadă de plinătate a Duhului Sfânt.
  • Unii cred că cina sau împărtășania le rezolvă păcatele.
  • Unii cred că slujirea în biserică sau folosul acesteia le rezolvă problema împăcării cu Dumnezeu.
  • Unii cred că e de ajuns o mână ridicată pentru a rezolva problema mântuirii.
  • Unii cred că vor ajunge în cer pentru că în copilărie mama și tata i-a dus la biserică.
  • Unii cred că botezul îi mântuiește de mic copil ca adult.
  • Unii cred că mersul la biserică îi mântuiește.

De ce am pus acestea în categoria prostiilor crezute de creștini? Pentru că nu au suport biblic. E o prostie să crezi ceva fără fundament biblic și unii fac din credințele astea extrabiblice coloana vertebrală a credinței lor. Nu este un detaliu neimportant, este însăși punctul de greutate.

Mai mult, creștinii au multe crize de prostie. Aici ași înșirui nunțile ca la hollywood, chemarea de vedete la nuntă, binecuvântările ”cu tătă țara”, înmormântări cu ”praznice” de sute de persoane, pus poze în chiloți de pe plajă pe facebook, pus poze cu copilul dezbrăcat pe facebook, făcut din băiețel sau fetiță mici vedete ”made în hollywood”, cumpărat mașină mai tare ca a fratelui, făcut casă mai mare ca a celuilalt, bătut copiii ca să învețe mai bine ca a lui cutare și multe alte crize de prostie, pe care și noi le facem adesea.

Da, ați intuit bine, și religiozitatea poate găzdui prostie și încă multă de tot. Asta mă face să mă analizez pe mine însumi și să vă provoc și pe voi la autoanaliză. O analiză sumară dar serioasă, ne poate arăta dacă avem crize de prostie, câte despre creduli (credincioșii proşti) aici e mai mult de spus și nu e timp acum.

Doamne, ajută-mă să devin înțelept! Luminează-mă să înțeleg ce citesc și văd dincolo de aparențe, să gândesc profund și să pot deosebi binele de rău, întunericul de lumină și înțelepciunea de prostie.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/prostia-si-omul-religios/

UN SCAUN OFERIT ”CU RESPECT” DE SATANA !?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, EDITORIALE, MEDITAŢII

Ionel Tutac

Cât de departe putem merge cu libertatea de expresie?

Pentru prima oară în istoria lui, satanismul, reprezentanții lui , afirmă în mod public că aceasta este ”o formă de respect pentru valorile constituționale și libertatea religioasă”. O contradicție în termeni, pentru că însăși esența satanismului este rebeliunea și lipsa de respect pentru valori.

Sâmbata, 25 iulie, în centrul orașului Detroit, SUA a avut loc dezvelirea unei statui care îl reprezintă pe Baphomet. Inițiativa aparține Templului Satanic, un grup religios din New York, al cărei scop este să promoveze ”respectul” , să protesteze împotriva autorității ”tiranice” și împotriva Bisericii Baptiste Westboro – recunoscută pentru protestele împotriva homosexualilor.
De asemenea, își propune să pătrundă în scolile publice și să promoveze acolo libertatea religioasă –în mod curios, interzicând simbolurile creștine, dar promovând satanismul.

Din 2014, au început să distribuie în scoli cărți de colorat care prezintă ritualuri satanice și simboluri specifice satanismului.
Costurile monumentului se ridică la peste 100.000 de dolari. Statuia îl prezintă pe Diavolul cu un cap de țap, pe un tron de piatră împreună cu doi copii care îl privesc zâmbitori și inocenți.

Purtătorul de cuvânt al mișcării, Lucien Greaves , afirma cu această ocazie că scopul monumentului este ”să fie un scaun pe care toți oamenii în vârstă să poată sta în poalele lui Satana pentru a căuta inspirație și contemplare”.

Cât de mult putem fi înșelați? Cât de adânc s-a denaturat sensul cuvântului respect? Procesul a început cu revoluția sexuală a anilor 70 – în care ”libertatea de expresie” a devenit o goană după promiscuitate și imoralitate. A urmat avortul declarat ca o formă de respect pentru drepturile femeilor.
De când crima poate fi privită ca respect pentru cineva? Apoi, libertățile minorităților sexuale, libertăți care nu fac decât să înrobească, să degradeze și să umilească individul.

Asistăm la o pervetire a celor mai de preț valori pe care ni le-a lăsat Dumnezeu – libertatea de a alege, respectul față de autoritate și principii.
Un amănunt interesant este că statuia a fost dezvelită de doi bărbați care la finalul ceremoniei s-au sărutat. Totul se leagă atât de clar – legislația care favorizează cuplurile gay, interzicerea rugăciunilor publice nu sunt nici pe departe libertate de expresie și nici respect pentru celălalt, ci în mod evident reprezintă simbolul unei societăți aflate sub influența ocultului și orbită de cel rău.

Într-o lume alienată suntem chemați să fim cine sare si lumina – urmași ai lui Cristos. Oameni care nu se tem de întunericul lumii, pentru că lumina locuiește în ei. Oameni care continua sa promoveze valorile Imparatiei, chiar daca suntem ironizati sau batjocoriti.

Sa ne aducem aminte mereu ca; ”Cel ce este in noi este mai mare decat cel ce este in lume”. (1 Ioan 4:4)

Pastor Ionel Tutac

via www.prodocensmedia.ro

VALOAREA CREDINȚEI ADEVĂRATE!

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, MEDITAŢII

photo

„Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere…

faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul Meu.“

(Filipeni 3:7-8)

O realitate deosebit de îngrijorătoare, cu care se confruntă creştinismul contemporan, este continua devalorizare a credinţei creştine.

În ochii multor oameni, a fi creştin este cel mai simplu şi ieftin lucru din lume. Nu trebuie plătit nimic şi totul este gratuit! Există multă libertate, o oarecare concurenţă, dar şi destule avantaje. Însă o credinţă care se poate obţine atât de uşor şi care este atât de ieftină, tinde să devină tot mai mult o credinţă lipsită de valoare, de care oamenii nu mai sunt interesaţi. Se ştie că valoarea unui obiect este dată tocmai de preţul plătit pentru obiectul respectiv. Dacă aşa stau lucrurile, atunci, credinţa – pentru care nu mai trebuie plătit nimic – este lipsită de orice valoare!

 

Desigur, Biblia afirmă în repetate rânduri că mântuirea este gratuită şi la îndemâna tuturor, dar aceasta nu înseamnă că mântuirea nu are nici un preţ! Dimpotrivă, preţul mântuirii omului este atât de mare încât umanitatea, cu toate resursele şi valorile de care dispune, nu ar fi fost şi nu este în stare să-l achite. Însă Dumnezeu, în dragostea Lui, a plătit imensul preţ al mântuirii omului din păcat!

Cu alte cuvinte, pentru ca omul să poată beneficia gratuit de mântuire, Dumnezeu a plătit cel mai mare preţ posibil: VIAŢA FIULUI SĂU ISUS CRISTOS! În faţa acestui adevăr, apostolul Pavel consideră că preţul cunoaşterii lui Cristos Isus este nespus de mare!

În cazul creştinilor caracterizaţi de o „credinţă ieftină“ se disting trei etape ale evoluţiei acestora:

1. CONVERTIREA

Mulţi predicatori şi evanghelişti îi cheamă pe oameni la Dumnezeu, care este „deosebit de dornic“ să primească ,,favorul” lor de a-L urma şi de a-L asculta. Ba mai mult, Dumnezeu este dispus „să le acorde“ tot felul de avantaje, doar, doar… i-ar putea convinge să se întoarcă la El. Dacă cei vizaţi acceptă să îi facă lui Dumnezeu această favoare, atunci vor fi mereu fericiţi, bogaţi, lipsiţi de griji, sănătoşi şi întotdeauna veseli. Astăzi, este atât de „demodată“ metoda pe care Domnul Isus a folosit-o cu Saul din Tars, căruia i-a arătat, încă de la convertire, ce trebuie SĂ SUFERE pentru Numele Său. Aşa se face că în zilele noastre oamenii primesc greşit credinţa creştină, întrucât li se inoculează gândul fals, potrivit căruia Dumnezeu ar avea nevoie de oameni şi nu oamenii de Dumnezeu!

2. TRĂIREA ZILNICĂ

Creştinii care au o credinţă ieftină nu vor fi niciodată dispuşi să lupte pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna! Mai mult, ei nu înţeleg ce înseamnă a avea o credinţă de acelaşi preţ cu a sfinţilor. Posesorii de credinţă ieftină, se întreabă mereu: „Ce face Dumnezeu pentru mine? De ce alţii primesc atâtea şi atâtea de la Dumnezeu, în timp ce eu… ? Ar putea Dumnezeu să mă trateze şi pe mine mai bine? De ce alege Dumnezeu să îi favorizeze numai pe unii?“ Din punct de vedere spiritual, ei trăiesc într-o permanentă mediocritate şi nu cresc în credinţă pentru că nici măcar o dată nu sunt dispuşi să plătească preţul creşterii duhovniceşti, creştere care include efectiv implicarea în lupta spirituală. Din nefericire pentru ei, astfel de suflete sunt doar consumatori de har divin, iar harul lui Dumnezeu este zadarnic (1 Cor.15:10)! Oricât de mult har ar consuma, în cele din urmă, lucrarea lor pentru Dumnezeu este aproape inexistentă. Dacă totuşi se întâmplă să se înregistreze o oarecare creştere în credinţă, lucrarea lor va fi motivată doar de anumite interese, de eliminarea concurentei, de invidie, pe scurt de slavă deşartă! Posesorii de credinţă ieftină sunt în permanenţă atenţi, ca nu cumva să plătească un preţ „prea mare“ pentru „credinţa“ lor, ci numai atât cât să salveze aparenţele „de ochii lumii”!

3. SLUJIREA

Din nefericire există destul de mulţi creştini caracterizaţi de credinţa ieftină, care totuşi reuşesc să ajungă slujitori în biserici! Întrucât convertirea, urmată de trăirea în conformitate cu aşteptările lui Dumnezeu, reclamă neapărat plătirea unui preţ de către credinciosul sincer, atunci, cu atât mai mult şi privind lucrările tot prin prisma sincerităţii, acelaşi preţ trebuie plătit şi de către slujitorul creştin!

Biblia ne învaţă că toţi oamenii lui Dumnezeu au trebuit să plătească preţul asumării responsabilităţii slujirii semenilor lor în faţa lui Dumnezeu! Modelul desăvârşit al slujirii – Domnul Isus însuşi – a plătit preţul renunţării totale, pentru a putea fi de folos aici pe pământ tuturor păcătoşilor! Preţul acesta înseamnă, pe lângă dragoste şi sinceritate, renunţarea la multe, chiar foarte multe, avantaje de care ceilalţi credincioşi se bucură. Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă pe deplin că privilegiul de a fi răspunzător de turma Bunului Păstor, care şi-a dat viaţa pentru oile Sale, impune echiparea tuturor lucrătorilor Săi cu aceeaşi mentalitate! Slujitorul creştin, care are într-adevăr o credinţă de mare preţ, va fi dispus ORICÂND să plătească ORICE şi ORICÂT, nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru turma care, prin harul divin, i-a căzut la împărţeală!

Cu toate acestea şi cu mari regrete, se constată că astăzi încă mai sunt destui „slujitori creştini“ pentru care „slujirea“ a devenit o sursă uşoară de câştig material, o cale rapidă de a fi „cunoscuţi“ şi „apreciaţi Aceşti slujitori consideră în permanenţă că fac mult prea mult pentru mica remuneraţie pe care o primesc. Astfel, ei ajung să fie mai mult interesaţi de realizările materiale ale bisericilor pe care le slujesc, în loc să fie interesaţi de starea de sfinţenie a acestor biserici. Acest fel de „slujitori“ se consideră frustraţi chiar în faţa lui Dumnezeu, care, după părerea lor, le cere mult mai mult decât ar fi „normal“ să facă pentru El. Consecinţa unor astfel de atitudini greşite îi determină, în cele din urmă, să fie mai mult interesaţi de propria promovare nu de consacrarea lor în slujire pentru Dumnezeu. Adeseori, consacrarea şi dăruirea – pentru care, biblic vorbind, trebuie plătit preţul maxim, aşa după cum deja am văzut şi ştim – sunt înlocuite pur şi simplu cu o vânătoare ciudată, însă tenace şi perseverentă, după diplome, titluri şi poziţii ecleziastice. În astfel de situaţii, mai mult contează opinia oamenilor cu privire la ei, decât aprecierea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că abordarea slujirii se face mai mult cu teamă de oameni, nu cu frică de Domnul! Aşa se explică faptul că aceşti impostori spirituali – veritabili farisei moderni – au o credinţă de tinichea, nu o credinţă de aur, ca urmare, sunt interesaţi de eliminarea concurenţei, de aranjamente religioase, evident combinate cu înfrumuseţări propagandistice compromiţătoare, care, ulterior, sunt etalate de la amvoane. Imensa vinovăţie, care planează asupra unor astfel de indivizi, constă tocmai în promovarea în rândul credincioşilor a acestei credinţe ieftine chiar în casa Domnului, pentru că oamenii se străduiesc să meargă acolo, le ascultă „mesajul“ îi privesc de jos şi văd „modelul“ Deşi cuvintele lui Leonard Ravenhill sunt apreciate de mulţi ca fiind extrem de dure, totuşi, acestea sunt deosebit de actuale, mai ales pentru aceşti farisei moderni, iată-le: „Trebuie schimbată definiţia altarelor, pentru că altarul e locul unde se moare! Cei care nu vor să plătească preţul să-l lase în pace! “ În contrast cu posesorii de credinţă ieftină este marea masă de oamenii sinceri şi modeşti, care au o credinţă de mare preţ. Credinţa creştină este cel mai valoros lucru din univers. Valoarea acesteia atinge preţul investit de Dumnezeu în mântuirea oamenilor. De aceea, adevărata credinţă creştină este aceea pentru care Dumnezeu a plătit şi pentru care oamenii trebuie să plătească, la rândul lor, cel mai mare preţ!

Convertirea, trăirea zilnică şi slujirea creştină sunt lucrări nespus de mari şi scumpe, care alcătuiesc preţul pe care, adevăraţii creştini doresc şi sunt gata oricând să-l plătească pentru că şi acest preţ este nespus de mare şi scump în faţa lui Dumnezeu!

Pastor Gigi Furdui

http://family2fam.com/2015/07/16/valoarea-credintei-adevarate-2/

Singurătatea la vremea relaţiilor – II

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă, MEDITAŢII

asteptare

Dacă crede cineva că este ruşinos pentru fata lui să treacă de floarea vârstei, şi nevoia cere aşa, să facă ce vrea: nu păcătuieşte; să se mărite….. Astfel, cine îşi mărită fata, bine face, şi cine n-o mărită, mai bine face. 1 Corinteni 7:36

Ei bine, dacă credeaţi că chestia cu căsătoria e o problemă modernă vă înşelaţi. Problema cu vârsta căsătoriei e veche şi primii creştini se pare că aveau nevoie de lămuriri în acest aspect iar Pavel vine cu lămuriri pentru ei, …. şi pentru noi.

La vremea aceea era ruşinos pentru o femeie să fie necăsătorită datorită culturii în care trăiau nu datorită principiilor divine. Oamenilor li se aprindeau beculeţele de alarmă şi era ruşine mai ales pentru părinţi că nu şi-au măritat fata. Cultura lor socială cerea asta. Ei bine cred că ne asemănăm oarecum în mentalitate cu ceea ce era atunci. Mulţi oameni văd o ruşine sau un mare ghinion sau un mare necaz când privesc la o persoană necăsătorită şi acestea aproape se dublează din cauza dozei consistente de compătimire dacă acea persoană este o femeie.

Pavel recomandă primilor creştini ceva ce era oarecum contrar culturii lor, recomandă „necăsătorirea” şi asta nu pentru că nu ar fi bună căsătorirea ci pentru că spune el ar fi mult mai bine pentru slujire să nu fii legat. Sigur vor spune unii, mai ales unele: e uşor să vorbeşti că tu eşti însurat! Şi poate au dreptate, însă vreau să subliniez că suferinţa din spatele singurătăţii cauzate de nemăritat este una provocată mai degrabă de educaţie, cultură şi mentalitate decât de cauze fizice şi psihice independente de noi.

Adevărul este că cele mai multe persoane necăsătorite suferă din cauza acestui statut. Se simt marginalizate, se simt neatrăgătoare de multe ori, se simt neimportante, se simt nerealizate în viaţă şi adesea se simt singure. Unele din ele, multe din ele, trăiesc o adevărată dramă. Deşi încearcă să păstreze aparenţele viaţa lor e anostă, sub imperiul tristeţii, pesimismului şi cu depresia pe la fiecare colţ încercând să le înhaţe.

Mai mult, datorită „statutului însuşit” aceste persoane încep să devină uneori sarcastice, să se izoleze, să nu comunice, să critice şi chiar să nu se mai îngrijească. Doar uneori li se mai aprinde pofta de viaţă când apare o mică licărire de variantă de măritiş dar pentru că au intrat în retragere ratează orice variantă ivită. Astfel cunosc persoane care au ajuns la bătrâneţe necăsătorite şi… cele mai multe din ele fac lămâia să fie acadea. S-au lăsat transformate de problema lor în persoane acre, reci, critice, acide.

Bineînţeles că nu toate persoanele necăsătorite sunt aşa. Unele din ele deşi le este greu acceptă situaţia şi încearcă să trăiască viaţa frumos. Vreau să spun că unele din persoanele acestea sunt reale binecuvântări prin biserici şi prin unele familii. Sunt un mare ajutor şi transmit prin viaţa lor optimism şi chef de viaţă. Persoanele care au depăşit prejudecăţile şi barierele culturale din acest domeniu sunt fericite şi slujesc cu bucurie.

Şi totuşi ce anume se întâmplă cu persoanele care nu se căsătoresc deşi doresc asta? Din ce cauză nu reuşesc să se căsătorească? Iată câteva posibile motive:

Frica de relaţii. Persoanele care au văzut relaţii nepotrivite în familiile lor, persoanele care sunt excesiv de timide şi introverte, persoanele care au fost abuzate, persoanele care au fost crescute în frică şi teroare, persoanele care au fost crescute de părinţi hiper protectivi.

Ratarea momentului. Multe din persoanele necăsătorite sunt aşa pentru că „au ratat momentul” spune Scriptura că toate îşi au vremea lor şi că este o vreme şi a căsătoriei. Dacă vremea asta este „ratată” e destul de greu ulterior. Vremea asta e pierdută din varii motive cum ar fi: terminarea studiilor, construirea unei cariere, aşteptarea prelungită a lui Făt Frumos etc

Aşteptările irealiste. Fiecare noi noi avem anumite aşteptări şi dacă ţinem tare cu dinţii de ele atunci e posibil să ratăm multe în viaţă, chiar şi măritişul. Îmi amintesc de o surioară pe care o cunosc care aştepta ca viitorul soţ să  se încadreze bine în lista ei de cerinţe şi dorea cu ardoare să se mărite, a avut vreo 4 „oferte” dar le-a ratat pe toate pentru că nu îi ieşea la listuca ei cu bife. Până la urmă s-a căsătorit cu ce nu a voit, cu persoana care nu avea mai nimic din lista ei şi… Nu idealizaţi dragilor, nu există omul perfect, fiţi realişti şi mai ales realiste.

Frica de singurătate. Pare un paradox dar frica de singurătate te ţine departe de măritiş. Bărbatul care se teme de singurătate devine sufocant în relaţie şi oricine îl curtează se va retrage repede. Un om care devine „sugativă” de atenţie şi iubire nu este foarte ispititor ca şi partener de viaţă.

Voia lui Dumnezeu. Pentru unii oameni este voia lui Dumnezeu să rămână necăsătoriţi. Poate e greu de acceptat dar cunosc persoane despre care cred că voia lui Dumnezeu a fost ca acestea să nu se căsătorească. Vin la consiliere unele cupluri şi e aproape evident că nu aveau ce căuta în relaţia aceea dar nu am cum să le spun asta. Există oameni pe care Dumnezeu vrea fie să îi folosească la anumite lucrări şi are nevoie de ei necăsătoriţi, fie să îi scutească de multă suferinţă şi pentru a putea face asta trebuie să fie necăsătoriţi. Oricât de dramatică ar părea singurătatea nu uitaţi că drama unei femei abuzate, bătute, neiubite, umilite e imens mai mare. Nu e totul să te căsătoreşti totul e să fii în voia lui Dumnezeu fie că eşti singur/ă fie că eşti căsătorit/ă.

capcanaSingurătatea este grea dar nici căsătoria nu este uşoară. Să fii singur e uneori dificil dar „la o adică” poţi scăpa :) pe când din căsătorie… nu ai nici o variantă de scăpare :) Poate vă doriţi căsătoria (şi nu faceţi un păcat dacă vă doriţi asta sau dacă vă căsătoriţi) dar nu uitaţi că singurătatea în doi e mult mai dramatică decât cea de unul singur.

Aşadar situaţia de celibatar sau necăsătorit/ă nu e cea mai dramatică din câte există şi mai ales nu e un păcat. Dramatismul e dat de cultura şi mentalitatea noastră şi poate fi mult diminuat de maturitatea spirituală şi psihică. Depinde de fiecare cum alege să trăiască.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/singuratatea-la-vremea-relatiilor-ii/

Minciuni Infricosatoare Pe Care Le Spun Unii Crestini

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, MEDITAŢII

Photo credit

,,Fa ce te indeamna inima.”

,,Fa ceea ce te face fericit.”

Acestea sunt minciuni infricosatoare care sunt raspandite astazi intre crestini. Vad aceste fraze peste tot in Facebook, impartite intre crestinii care l-au urmat pe Christos toata viata lor, sau cel putin o jumatate din viata lor.

Si totusi, in timp ce au umblat cu Dumnezeu destul de multi ani ca sa-i faca „maturi spiritual”, ei inca nu au descoperit minciuna care se ascunde in dosul acestor fraze simple.

Noi credem ca libertatea este posibilitatea ca sa facem ceea ce ne face fericiti. Sa facem ceea ce ne spune inima ca ar trebui sa facem. Si totusi Biblia are o perspectiva foarte diferita despre libertate.

Am stat in auditoriu si am ascultat la vorbitorul care se adresa celor care aveau sa devina lucratori in campul evangheliei. Crescand intr-o casa de pastor, am fost foarte constient de punctele pe care vorbitorul le facea, dar m-au deranjat; in particular, m-a deranjat atunci cand a spus ca noi ca si crestini suntem tinuti la un standard de sfintenie.

Un standard mai ridicat

Am fost asa de satul ca s-aud asta mereu. In ultimii ani am ajuns sa fiu invidios pe prietenii mei care se parea ca aveau o relatie destul de buna cu Dumnezeu si totusi nu traiau la „nivelul inalt” la care traiam eu.

Eram satul sa trebuiasca sa ma retrag dintr-o activitate deoarece includea ceva cu care familia mea nu era de acord.

Odata, numai odata, am vrut sa pot sa ma relaxes si sa ma distrez fara ca vocea din mintea mea sa-mi spuna ca trebuie sa ma retrag.

Dupa terminarea sesiunii, am tras profesorul la o parte si am izbucnit in ai spune toate frustrarile mele; care sunau mai mult cu un copil plangacios care striga: ,,Nu-i  corect!”

Mi-am dat frau liber la gura si-am spus: ,,Vreau doar sa am ceva libertate.”

Oarecum, in ciuda instructiunilor atente ale parintilor mei, am inceput sa cred minciuna ca libertatea este abilitatea de a face tot ceea ce voiesc.

Aceasta este o minciuna periculoasa, deoarece Biblia ne invata ca dorinta noastra naturala este predispusa pacatului si distrugerii. Inimile noastre sunt inclinate inspre rau. Mai mult decat atat, Cartea Proverbelor ne avertizeaza din nou si din nou de pericolul de a ne vedea drepti in ochii nostri; sau cu alte cuvinte, exersarea libertatii de a ”merge dupa pornirea inimii noastre” – este una din cele mai pretinse minciuni care circula in biserica.

In acea zi am plecat de-acolo alegand sa urmez definitia mea de libertate.

Am urmat dorintele inimii mele… exact in capcana inamicului.

Ceea ce a urmat au fost doi dintre anii cei mai intunecosi din viata mea spirituala. In timp ce continuam sa obtin cunostinte biblice, umblam zilnic intr-o nebunie totala. In libertatea mea, mi-am inchis inima intelepciunii si consecintele au fost severe. Doi ani mai tarziu mi-am venit in fire, dar a fost nevoie de o alta lovitura puternica ca sa pot intelege cu adevarat ca libertatea nu insemneaza sa faci ceea ce vrei sa faci, ci capacitatea de a trai in limitele intelepciunii dumnezeiesti de a face ceea ce ar trebui sa fac.

Intelepciunea.

Cartea Proverbelor este cartea de instruire pentru cei intelepti si in capitolul 13 vedem doua imagini clare de contrast a celor ce vor sa traiasca cu intelepciune si cei care aleg sa traiasca fara constrangere.

,,Cine-si pazeste gura, isi pazeste sufletul; cine-si deschide buzele mari alearga spre pieirea lui” (Proverbe 13:3).

Dar este o lectie mai profunda de invatat din Proverbe 13:3.

,,Cine dispretuieste cuvantul va pieri, dar cine se teme de porunca va fi rasplatit.”

Exista astazi in Biserica lui Christos o tentatie mare de a asuma ca orisicand vorbim despre lege, neprihanire si sfintenie, ne lipseste dragostea si harul sau ca noi judecam si condamnam.

Totusi, pe tot parcursul Cartii Proverbelor vedem ca toti aceia care se tem de porunca (da, de porunca) si traiesc in neprihanire si sfintenie, sunt rasplatiti, traiesc in pace si se bucura de binecuvantarile lui Dumnezeu!

Atunci deci, cum se face ca ceea ce ne aduce pacea, binecuvantarea si rasplata, in acelasi timp judeca si este lipsit de har si dragoste?

Aceasta pur si simplu nu este posibil.

Este in natura umana sa vrei sa te debarasezi de restrictiile poruncilor lui Dumnezeu si sa elimini limitele neprihanirii si a trairii in sfintenie.

Este gandirea umanista care ridica inima mai sus decat Cuvantul lui Dumnezeu care ne-a fost dat pentru a o calauzi si directiona, deoarece inimile noastre sunt predispuse sa rataceasca in pacat.

Este inselaciunea cea care arata cu degetul inspre cei ce implinesc porunca de a iubi legea, de a se teme de porunca, de a umbla in neprihanire si a trai in sfintenie, si-i numeste critici, ca judeca si sunt fara dragoste.

De ce?

,,Invatatura inteleptului este un izvor de viata, ca sa abata pe om din cursele mortii (Proverbe 13:14).

Ati vazut asta?

Cand noi umblam sa imbratisam adevarata libertate – capacitatea de a trai in limitele intelepciunii, alegand sa facem ceea ce ne porunceste Scriptura – gasim viata!

Isus a spus ca El a venit ca sa ne dea viata. Nu numai viata, dar viata din belsug!

Vrem noi favoarea lui Dumnezeu si binecuvantarile Lui in vietile noastre? Trebuie atunci sa invatam sa umblam in intelepciune; si inceputul intelepciunii este sa invatam frica de Domnul.

Astazi aleg libertatea: Sa traiesc in limitele intelepciunii; sa nu fac ceea ce vreau eu sa fac, ci sa aleg sa fac ceea ce Scriptura imi porunceste sa fac.

https://rodiagnusdei.wordpress.com