Categorie: MEDITAŢII

Simbioza, spune ştiinţa, este procesul prin care două, trei sau mai multe organisme, trăiesc şi se dezvoltă în aceleaşi condiţii de mediu. Printr-o influenţă reciprocă, ele se transformă şi dobândesc proprietăţi noi.

De regulă existenţa izolată a unui simbiot, nu este posibilă. Prin urmare, simbioza este o convieţuire strânsă, reciproc avantajoasă. Egreta convieţuieşte cu rinocerul, lichenii sunt ciuperci şi alge unite, bacteriile aduc nitrogen rădăcinilor plantelor, anemona trăieşte împreună cu crabul, albinele cu florile, copacii de lângă lac transmit apă prin rădăcini celor din inima pădurii. O unitate în care nu pierde nimeni, nimic.

Constructorul simbiozei, Domnul Isus e artizanul ce-a promovat unitatea creştină. Adeptul omogenităţii, al coeziunii bisericii, al indivizibilităţii frăţeşti, în seara de rămas bun de la viaţa telurică, a ridicat glasul spre cer:  „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, şi ei să fie una în noi…”.

Simbioza creştină nu te aude doar c-o ureche, nu te vede doar c-un ochi, nu convieţuieşte numai cu cei ce nu deranjează. Pentru că atunci, când faci ceea ce vrei, iar eu fac ceea ce vreau, nimeni nu mai dă o leţcaie pe ceea ce vrea Dumnezeu să facă.
Simbioza creştină păstrează harul în biserică. E ca o sticlă. Aruncată în mare, în valuri, în dejecţii, îşi păstrează interiorul uscat.
Simbioza creştină aplanează conflictele, iartă jignirile, rezolvă disputele. Fără ea, apar prea multe cuiburi de viespi.

Simbioza creştină e ca acul cu aţa. Numai împreună pot face o lucrare trainică; despărţite ele nu-s decât un ţepuş, sau un fir moale. (Acum înţeleg de ce unii fraţi înţeapă bine!).
Simbioza creştină e ca apa: potoleşte setea, udă gâtlejul, umezeşte buzele, întăreşte inima, ajută la creştere. Însă la ce e bună apa, dacă nu poţi s-o bei?

Simbioza creştină nu-i competiţie. Ea este Hur care sprijineşte mâinile lui Moise în liga rugăciunii neîncetate. Ea nu aduce noduri în stomac, ci declanşează un taifun de bucurie, ce mă face să zâmbesc „ca şi cum aş fi câştigat la Loterie fără să cumpăr bilet” (Max Lucado). Fără ea, oamenii devin trişti.

Tristeţea lor este legată de dragoste; „nu poţi întrista pe cineva care nu te iubeşte” (Lester Troyer). Nu putem ascunde nici faptul că diavolul ar sta degeaba. Şi el vrea, o simbioză a sa: unirea la rău! O simbioză delabrată, fals radicală, partizană, în care actorii înşelaţi uită complet de interesul comun al bisericii. Aşa înţelegem de ce, deşi e arhicunoscută cărarea, în simbioza adunărilor creştine, unii umblă cu încredere iar alţii se-mpiedică cu atâta regularitate! Aceştia din urmă pot fi mântuiţi ca prin foc, dar ne temem că vor fi vreodată spirituali.

SURSA – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2011/01/simbioza-crestina.html

Citeşte blogul lui Nicolae.Geantă aici – http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

https://rodiagnusdei.wordpress.com

“Bunul simt“, iata un termen des folosit in viata cotidiana. Oamenii,in diferite imprejurari apeleaza cel putin teoretic la folosirea termenului, iar altii   pretind ca ar fi chiar posesori ai acestei stari.

Nu exista o definitie exacta si cuprinzatoare a “bunului simt“, insa cugetarile despre aceasta calitate abunda din plin. La prima vedere se poate spune ca “bunul simt” reprezinta capacitatea omului ,bazata pe viata cotidiana de a judeca si de a aprecia just oamenii,lucrurile si evenimentele in scopul de a trai viata frumos fara a pricinui suferinta sau discomfort semenului de relationare. Cu alte cuvinte inseamna atitudinea de a respecta niste reguli de convietuire bazate pe principiul“ceea ce tie nu-ti place, altuia nu-I face“.

Bazat pe acest mod de gandire, se poate afirma ca “bunul simt” este o masura a bunei cresteri, a bunei cuviinte a respectului pentru cei din jur. Asadar trebuie sa existe un bun simt in orice civilizatie . “Bunul simt” nu este un instant, nu este dat de undeva si nu este dobandit nici macar ereditar. “Bunul simt” se invata, iar responsabila pentru deprinderea lui este chiar persoana in cauza. Evident, acest lucru depinde  de educatia primita in familie iar mai apoi de cultivarea  progresiva in sistemul de invatamant.

Realitatea demonstreaza insa ca educatia primita nu constituie neaparat o garantie sigura ca o persoana va face bine in momentele de provocare.

  Apostolul Pavel,adresandu-se Bisericii din Roma, face o precizare foarte clara privind conceptul care trebuie sa stea la baza relatiilor fratesti intr-o comunitatea crestina: procesul pocaintei sau nasterea  din nou implica printre altele , cultivareamodestiei si altruismului, elemente care contribuie decisiv la formarea unui adevarat bun simt.

“Prin harul care mi-a fost dat eu spun fiecaruia dintre voi sa nu aiba despre sine o parere mai inalta decat se cuvine ci sa aiba simtiri cumpatate despre sine,potrivit cu masura de credinta pe care a impartit-o Dumnezeu fiecaruia” Rom.12; 3-8.

Parafrazand afirmatia Apostolului Pavel se poate spune ca “bunul simt” este o frumoasa forma de manifestare a lui Dumnezeu prin oameni dar  si o atitudine sublima de relationare bazata pe respect profund a omului cu Dumnezeu si implicit cu semenii lui.

Uneori avem probleme in biserici pentru ca nu exista acest “bun simt” si asta face ca lucrurile sa nu mearga bine.Unii isi asuma roluri, pretentii sau pozitii care nu sunt pe masura darului lor. Subestimarea sau supra-aprecierea extrema a unor persoane in baza diferentelor de ordin social, pregatire scolastica, nivel de cunostinte in diferite planuri, obiceiuri, comportament sau mod de intelegere diferit a anumitor aspecte din lucrare, simpatizarea preferentiala si vizibila a unor lucratori, sunt atitudini care pot contribui decisiv la erodarea a ceea ce numim partasie crestina.

CUNOASTEREA Cuvantului lui Dumnezeu insotita de decizia  de a aplica ceea ce cunosti asociata cu AJUTORUL Lui, pot fi o garantie sigura privind calitatea sanatoasa,pe baze biblice  a relatiilor interpersonale din biserici.

In aceste conditii “bunul simt” devine o virtute crestina, nascuta din ascultarea de Dumnezeu si spre folosul altora.

Poate ca si acesta este unul dintre  elementele care contribuie la dezleagarea  misterului….iertarii !

Radu Oprea
Phoenix,AZ

https://rodiagnusdei.wordpress.com/

Deşi păstorii sunt printre cele mai criticate persoane, mulţi credincioşi recunosc rolul vital pe care aceştia l-au avut în viaţa lor. Poate că unele critici sunt izvorâte din neînţelegerea responsabilităţilor păstorului şi a dificultăţilor cu care se confruntă în încercarea de a-şi îndeplini sarcinile cu maximă seriozitate, altele din ignoranţă sau inconştienţă, iar altele din răutate. Cert este că mulţi dintre păstori suferă pentru „oile lor”, se roagă, plâng şi postesc pentru ele aşa cum nimeni altcineva nu o face. Ei ştiu că „au să dea socoteală” pentru sufletele care le-au fost date în grijă, de aceea uneori trebuie să ia măsuri care nu sunt pe placul tuturor, deşi este spre binele veşnic al tuturor.
Pe măsură ce anii se adună devin tot mai conştient că răsplata mea ca păstor nu este aici pe pământ, ci în veşnicie, aşa că încerc să mă bucur de acele mici victorii din viaţa aceasta, până când voi ajunge să mă bucur pe deplin de victoria finală alături de Isus. Însă, din poziţia umilă de păstor, ştiind prin ce trec colegii mei, aş vrea să vă îndemn să citiţi acest mesaj şi să încercaţi să-l puneţi în aplicare. Pentru mulţi dintre voi, păstorii sunt asemenea unor părinţi spirituali. Lăsaţi-i să ştie dacă şi cât de mult îi apreciaţi. Am fost martor la o înmormântare când o fiică i-a sărutat mâna mamei sale decedate. Păcat că nu o făcuse atunci când era în viaţă. Nu faceţi aceeaşi greşeală.
1. Îţi mulţumesc că predici Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie. Presiunile resimţite de mulţi păstori din partea unor enoriaşi afectaţi de diferite păcate de a nu mai predica despre anumite subiecte sunt uriaşe. Sunt cazuri în care nu ştiu dacă e mai bine să vorbească, fiind conştienţi că vor provoca scandal, sau să tacă pentru a păstra aparenta pace din biserică. Dacă păstorul tău a avut curajul de a predica „toată Evanghelia”, mulţumeşte-i. Apostolul Pavel spunea: „Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ… Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:20, 27).
2. Îţi mulţumesc că ai avut curajul de a-mi arăta păcatul în care trăiam. Chiar dacă este dureros ca o altă persoană să-ţi arate „buba” de care suferi, fii sigur că este spre binele tău veşnic. Cu siguranţă păstorul tău s-a rugat pentru tine şi a căutat modul cel mai potrivit de a-ţi atrage atenţia cu privire la păcatul tău. Mulţumeşte-i pentru acest lucru. Atunci când Natan a mers la regele David să-l confrunte cu păcatul curviei şi uciderii a avut nevoie de mult curaj. Putea fi executat pe loc pentru îndrăzneala lui, dar şi-a asumat riscul. Stând drept în faţa lui David, Natan a spus: „Tu eşti omul acesta!”(2 Samuel 12:7). Deşi a fost cumplit de dureros pentru David (vedem acest lucru din Psalmii 32 şi 51), mustrarea lui de către omul lui Dumnezeu a dus la o pocăinţă extraordinară.
3. Îţi mulţumesc că ţi-ai făcut timp să discuţi cu mine. Atunci când nimeni nu şi-a făcut timp să discute cu tine când treceai prin situaţii de criză (emoţională, de identitate, spirituală) păstorul tău şi-a făcut. Nu-ţi fie greu să-i spui „Mulţumesc!”.
4. Îmi pare rău că te-am criticat atunci când nu am înţeles corect ce voiai să faci. Multe dintre criticile cele mai aspre adresate păstorilor sunt cauzate de lipsa de înţelegere adecvată a unor membri cu privire la metodele folosite de acesta. Este adevărat că uneori lipsa de comunicare este un impediment în calea unei bune înţelegeri, dar de cele mai multe ori oameni se grăbesc să judece şi nu au răbdare să vadă rezultatul final.
5. Îmi pare rău că nu am realizat pe deplin sacrificiile pe care le faci ca să fii alături de noi. Niciun membru al unei biserici nu cunoaşte sacrificiile pe care slujitorii lui Dumnezeu le fac ca el să aibă „hrană proaspătă” din Cuvânt, îndrumare, viziune etc. Adesea, slujitorii îşi neglijează familia pentru a se putea pregăti mai bine sau pentru a putea fi alături de unii membri care trec prin necazuri.
6. Îmi pare rău că nu m-am rugat cu seriozitate pentru tine. Deşi orice slujitor se roagă cu seriozitate pentru membrii bisericii sau bisericilor pe care le păstoreşte, nu întotdeauna şi viceversa este valabilă. Ei au nevoie de susţinere în rugăciune mai mult decât un membru obişnuit pentru că atacurile celui rău sunt mult mai intense în viaţa lor. Satan ştie că, dacă va reuşi să bată păstorul, oile se vor risipi. Au fost multe cazuri în care bisericile s-au destrămat sau şi-au pierdut complet mărturia în faţa comunităţii atunci când păstorul s-a compromis. Poate că te-ai rugat pentru el, dar numai atunci când era bolnav sau vreunul dintre membrii familiei sale se confrunta cu probleme. Începe să te rogi cu consecvenţă şi seriozitate pentru el.
7. Mulţumesc că mă ajuţi să-L descopăr şi să-L iubesc mai mult pe Isus. Dintre toate binecuvântările pe care Dumnezeu le toarnă în viaţa unui credincios, cea mai mare este aceea de a pune lângă tine un om credincios care să te ajute să-L cunoşti mai bine pe El şi să-L iubeşti mai mult. Ştiu că nu conştientizezi cât de important este acest lucru, dar dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău la ce se întâmplă în unele biserici, vei realiza cât de important este să ai parte de un păstor care să te ajute să rămâi credincios.
8. Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai mult cât te apreciez. Găseşte un motiv să-i spui o vorbă bună de fiecare dată cânt te întâlneşti cu el. Am auzit de exemplul unui enoriaş care-şi aprecia foarte mult păstorul şi, de fiecare dată, la sfârşitul predicii îi spunea: „Frate păstor, predica de astăzi a fost foarte bună”. Era modul lui de a-şi exprima gratitudinea faţă de cel care-l slujeşte. Însă, într-o duminică predica păstorul a mers destul de rău. Omul nostru simţea că, dacă i-ar spune şi de data aceasta cât de bună a fost predica, ar minţi. Aşa că a spus: „Frate păstor, textul din care aţi predicat astăzi a fost foarte bun”. Găseşte motive ca să-ţi exprimi gratitudinea faţă de el.
9. Îmi pare rău că nu te-am încurajat mai mult. Poate ai aşteptat de fiecare dată să te încurajeze el pe tine, crezând că „aceasta este slujba lui”. Dar nu te-ai gândit niciodată că este bolnav, descurajat sau depresiv, că are probleme financiare, familiale sau de orice altă natură. L-ai văzut că a venit mai posomorât la biserică şi ai crezut că este acru şi neprietenos, dar nu ai ştiut că nu a dormit toată noaptea pentru că frământările conducerii adecvate ale bisericii l-au copleşit.
10. Îl slăvesc pe Marele Păstor că pentru o vreme tu ești păstorul meu. Dacă nu este ceea ce trebuie să fie, în loc să-l critici, roagă-te lui Dumnezeu să-l schimbe. Nu toţi au darul de a predica precum John MacArthur sau John Piper, nu toţi sunt vizionari la fel de buni precum Rick Warren sau Bill Hybels. Dar, cu siguranţă are calităţi pe care ceilalţi nu le au. Niciodată personajele amintite anterior nu-ţi vor trece pragul casei când vei fi bolnav, nu te vor încuraja când vei fi trist şi nici nu te vor ajuta să descoperi care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta atunci când vei avea decizii dificile de luat.

Fă păstorului tău ceea ce ai vrea să-ţi facă el ţie! Poartă-te cu el cum ai vrea să se poarte el cu tine! Vorbeşte-i aşa cum ai vrea să-ţi vorbească şi apreciază-l aşa cum ai vrea să te aprecieze el pe tine! Domnul Isus a spus: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel, căci în aceasta se cuprinde Legea şi Proorocii” (Matei 7:12).
Cu drag, din partea unui păstor (Bebe Ciaușu) pentru toți credincioșii bisericilor evanghelice din România.

https://gtgospel.wordpress.com/