Categorie: MEDITAŢII

Niciodată păstorii nu au fost expuşi atacurilor spirituale, emoţionale şi fizice mai mult decât în zilele noastre. Satan face tot posibilul să-i distrugă pe păstorii din întreaga lume. Prin urmare, n-ar trebui să mai mire pe nimeni că numărul celor care părăsesc lucrarea a atins proporţii endemice. În fiecare LUNĂ, aproximativ 1.700 de păstori renunţă la lucrarea pastorală. Păstorul tău se confruntă cu atacuri spirituale, emoţionale şi fizice în fiecare zi, iar aşteptările de la el sunt enorme. Toţi se aşteaptă ca ei să fie super-creştini desăvârşiţi, să fie lideri puternici, teologi infailibili, manageri de succes şi misionari neobosiţi. Să întâmpine orice nevoie a oricărui membru din biserică, să lucreze 60-70 de ore pe săptămână şi să aibă o familie perfectă. Păstorul trebuie să aibă înţelepciunea lui Solomon, să predice precum apostolul Petru, să aibă credinţa lui Avraam, să misioneze ca apostolul Pavel, să aibă curajul lui David, curăţia lui Iosif şi integritatea lui Daniel, să conducă precum un CEO, să fie un consilier mereu disponibil şi să fie un psiholog desăvârşit. N-ar strica dacă ari şi milostiv ca Maica Tereza. Pe măsură ce aşteptările de la păstori sunt tot mai mari, presiunea devine tot mai mare pentru ei, iar oboseala, stresul şi frustrarea îi epuizează. Respectul pentru această slujire dumnezeiască, însă, este tot mai puţin. Într-o listă recentă a respectului faţă de slujbe, cea de păstor a ieşit spre coada clasamentului sub cea de vânzător de maşini. De ce sunt atacurile satanei atât de puternice împotriva slujitorilor lui Dumnezeu? Lesne de înţeles –ştie că dacă reuşeşte să distrugă un pastor, lider al unei comunităţi, poate distruge întreaga comunitate. Chiar Domnul Isus a întărit cuvintele profetului Zaharia, care a spus: „Bate-voi păstorul şi oile se vor risipi!”. Deşi aceasta a fost o profeţie referitoare la Domnul Isus, principiul din spatele ei rămâne valabil până în zilele noastre. În fiecare an aproximativ 7.000 de biserici îşi închid uşile. Iată câteva statistici referitoare la păstori: – 1.700 de păstori părăsesc lucrarea pastorală în fiecare lună, fie din cauza epuizării, fie din cuza căderii în păcat. – Aproximativ 7.000 de biserici îşi închid uşile în fiecare an. – 50% dintre păstori sunt descurajaţi şi ar prefera să lucreze altceva decât să mai fie păstori. – Aproximativ 70% dintre păstori se luptă cu depresia. – 80% dintre ei cred că lucrarea le afectează în mod negativ familia. – 70% spun că au un respect de sine mai scăzut decât atunci când au intrat în slujire. – 40% sunt târâţi în conflicte serioase cu enoriaşii cel puţin o dată în fiecare lună. – 90% dintre ei lucrează între 55 şi 75 de ore pe săptămână. – 80% dintre absolvenţii de teologie vor părăsi lucrarea în primii cinci ani de slujire. – 70% dintre ei nu au un prieten apropiat (pentru că vor să fie echidistanţi faţă toţi membrii din biserică) – Doar 10% dintre păstori se vor pensiona din lucrarea pastorală. – 50% dintre mariajele păstorilor se termină cu un divorţ. – 80% dintre soţiile păstorilor se simt neapreciate de către membrii bisericii. – 80% dintre soţiile păstorilor mărturisesc că ar prefera ca soţii lor să aibă o altă profesie. Adevărul dureros este că păstorii se simt singuri în lucrare, neapreciaţi şi epuizaţi. Roagă-te pentru păstorul tău şi pentru familia lui! Au nevoie de sprijinul şi aprecierea ta, nu pentru că ar fi avizi de laude, ci pentru că vor să ştie dacă are rost să te slujească în continuare. https://gtgospel.wordpress.com

In urma cu aproximativ 150 de ani, a avut loc o mare trezire in Wales, Anglia. Ca rezultat al acestei mari treziri, misionari din Anglia si Germania au inceput sa mearga in Nord-Estul Indiei ca sa raspandeasca evanghelia. La momentul respectiv, nord-estul Indiei nu era impartit  in mai multe state cum este astazi. Regiunea era cunoscuta sub numele de Assam şi era formata sute de triburi.Comunităţile tribale erau prin natura lor primitive şi agresive. Aceste triburi mai erau numite si “Colectionarii de capete” din pricina obiceiului lor social in care barbatii trebuiau sa colectioneze cat mai multe capete posibil. Puterea unui barbat si abilitatea de asi proteja sotia erau evaluate prin numarul de capete colectionate.

Intr-o astfel de comunitate a ajuns un grup de misionari din Wales raspandind mesajul dragostei, pacii si sperantei in Isus Hristos. Fireste ei nu au fost bine veniti dar  in cele din urma au reusit sa converteasca o familie la crestinism. Barbatul, sotia si  cei doi baietei ai lor. Credinta acestui barbat era asa de puternica incat oamenii din trib au inceput sa-Ll accepte pe Isus Hristos. Suparat, seful tribului dupa ce a strans tot tribul la un loc, a tarat in mijloc aceasta familie care crease atata zarva.

Fiind in mijlocul tuturor, seful tribului l-a intrebat daca renunta acum la Isus, sau cei doi baietii vor fii omorati. Inspirat de Duhul Sfant acest om a rostit cuvintele care mai tarziu au ajuns sa fie puse pe melodie si cantate: “I have decided to follow Jesus. No turning back, no turning back.”  (M-am hotarat sa-L urmez pe Isus. Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi) In clipa urmatoare arcasii au dat drumul sagetilor omorand cei doi baietei. Seful tribului apropindu-se, l-a mai intrebat inca o data renunta la Hristos sau daca nu ii va omora si sotia. Privind cei doi copilasi morti la pamant si pe sotia sa care o iubea asa de mult a spus: “Though None Go With Me, Still I Will Follow!  No Turning Back, No Turning Back.”  (Chiar daca nimeni nu merge cu mine, Eu inca te voi urma! Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi). Si i-au omorat si sotia.

Cu sotia si cei doi copi morti seful ii mai pune o ultima intrebare lasandu-l sa aleaga intre credinta lui in Hristos si propia-i viata. Realizand ca nu mai are nimic in lumea asta si-a ridicat ochii catre cer si spus ultimele sale cuvinte: ” The World Behind Me, The Cross Before Me! No Turning Back, No Turning Back.”  ( In urma-i lumea nainte-i Isus! Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi). In acel moment ordinele au fost date si arcasii l-au omorat ca si pe restul familiei lui.

Seful tribului privind trupurile familiei zacand la pamant, fiind  miscat de credinta acestui am a spus: ” De ce a trebuit sa moara acest barbat, sotia si copii lui pentru un om care a trait intr-o tara departe pe un alt continent aproximativ 2000 de ani in urma? Acest Isus trebuie sa fie real !”. Acest sef de trib l-a acceptat in clipa acea pe Isus Hristos ca salvator si in decurs de cateva luni tot tribul s-a intros la Dumnezeu. Toate acestea pentruca un om a stat in picioare si cu pretul vietii sale, a sotiei si a celor doi copii, inspirat de Duhul Sfant a spus:

 

I have decided to follow Jesus.

Though None Go With Me, Still I Will Follow

The World Behind Me, The Cross Before Me

No Turning Back, No Turning Back.

 

/:M-am hotarat sa-L urmez pe Isus:/

M-am hotarat sa-L urmez pe Isus

Si inapoi, eu nu voi da.

 

/:Nimic nu ma va clinti pe cale:/

Nimic nu ma va clinti pe cale

Si inapoi, eu nu voi da.

 

/:In urma-i lumea nainte-i Isus:/

In urma-i lumea nainte-i Isus

Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi.

Sursa: http://www.resursecrestine.ro/biografii/87419/cutremuratoarea-poveste-din-spatele-cantecului-m-am-hotarat-sa-l-urmez-pe-isus-i-have-decided-to

Îmi amintesc de perioada în care eram un țânc în biserică și de ce se predica pe atunci. Probabil una din cele mai abordate teme după cea a răpirii era mândria. E posibil să fiu subiectiv acum, dar îmi amintesc bine aceste tematici. Poate nu au fost neapărat primele două ca frecvență, dar în top 5 cu siguranţă erau. Mândria era des condamnată și incriminată, dar într-un mod convenabil pentru predicator, adică, într-un mod care să nu îl incrimineze, pentru că în realitate, mândria era, ca și azi, infiltrată în viața de zi cu zi a fraților și surorilor. Atunci nu vedeam asta, azi o văd.

Se predica despre mândria oamenilor fără Dumnezeu, că noi aveam Dumnezeu, despre mândria celor bogați, că noi nu eram, despre mândria celor învățați, că noi nu eram, despre mândria celor cu mașini, că noi nu aveam, despre mândria celor cu funcții, că noi nu eram între ei și despre multe alte mândrii. Unele erau penalizate, doar din cauză că noi nu ajungeam la ele, nu că ar fi fost rele. Ce rău era să ai mașină, dar în optica de atunci, din mândrie îți luai. Acum, aceiași predicatori, se mândresc că le vin copiii acasă și au la întrunirile de familie, câte 20 de mașini la poartă. În fine, se predica mult împotriva mândriei pe care ne permiteam să o criticăm și puțin sau deloc, despre mândria caracteristică nouă.

De exemplu, să ai mulți copii era o mare mândrie, de comun acord apreciată și nicidecum criticată. Să postești ”nuștiucâte” zile era iar o mândrie de apreciat. Să fii predicator, mamă, mamă, ce mândrie pe părinți sau neamurile fetei pe care o curtai. Să te fi păstrat curat până la căsătorie era iar mândrie mare, când ceilalți, păcătoșii, nu erau în stare. Să fii pocăit era un alt soi de mândrie, dar din aia considerată rafinată și bună. Era o mândrie chiar să suferi că ești pocăit. Ehe, când veneai cu un incident din ăsta în fața bisericii… deși avusei de suferit, mustața îți râdea, în fața uralelor care ți se aduceau. Să ai printre părinți sau bunici, ”înaintașii credinței” era o mare mândrie. Păi bunicul meu a adus credința în sat… ehe, mai putea careva să-ți stea alături pe bancă? Nu, nu încăpea de bunică-tu, care deși era mort într-un mod onorabil, pentru credință poate, îl cărai cu tine peste tot, așa, invizibil fizic, ca să vadă lumea ce origini ai.

Erau multe motive  de mândrie necriticate, nepredicate sau mândrie bună, rafinată, acceptată. Bine, practicile acestea nici azi nu au încetat, doar s-au rafinat. Știi că religia baptistă e cea mai tare la organizare? Dacă nu știi află. Știi că religia penticostală e cea mai tare la descoperiri? Află acum. Știi că religia creștină după evanghelie e cea mai echilibrată? E timpul să afli. ”Ne mândrim cu mândrie” cu religiile din care facem parte, considerându-le cele mai tari, iar noi, care am ales acele religii, suntem la fel de tari. Spune nu ceva unui penticostal critic față de religia lui, sau unui baptist de religia lui, sau unui ortodox de religia lui. Ai încurcat-o. Dar… e o mândrie de care ar trebui să fim mândri.

Apoi mai este mândria pocăinței. Păi evlavios ca mine… nu știu dacă mai găsești pe rază de 100 de kilometri. Eu, aștept pe Domnul și strig mereu: Vino Doamne Isuse! Eu mă duc în fiecare zi la grupul de rugăciune. Eu nu am lipsit de 5 ani la nici un serviciu în Casa Domnului. Eu am 30 de ani de slujire ca pastor/prezbiter. Eu am suferit pentru credință. Eu am toți copiii credincioși. Eu am dat mâna cu președintele cultului și de atunci nu m-am spălat pe mână. Eu postesc în fiecare săptămână. Eu am postit odată 40 de zile. Eu am o relație vie cu Dumnezeu. Pe mine Domnul m-a binecuvântat cu de toate. Eu îl iubesc pe Domnul. Iată câteva din afirmațiile care pot ascunde lejer mândrie în ele și care sunt, de comun acord, acceptate și nescanate de virusul mândriei. În fapt, cele mai multe dintre ele sunt realități ale vieții care ar trebui să ne caracterizeze, în realitate, pot fi un mare motiv de mândrie îmbrăcată în evlavie.

Mândria e un păcat ”de la tata lui” direct din inimă. Lucifer pentru asta ”a luat-o pe cocoașă”, cum spunea cineva, de a ajuns pe pământ, aruncat. Mândria merge înaintea căderii spunea cineva, mai deștept ca mine, pe undeva prin Scriptură. Dacă își închipuie cineva, că la primul gest de mândrie, vine o cădere mare, se înșeală. Uneori ai voie să te mândrești mult până să cazi. Este foarte convenabil să fii apreciat, să fii în centrul atenției, să primești osanale și e tare ispititor să mai ajustezi adevărul puțin, să îi cobori puțin pe ceilalți, ca să te vezi mai bine, numai că, nu știu de ce, Dumnezeu nu tolerează mândria. Când cineva vrea să ia ceva din slava Sa, intră în concurență cu Dumnezeu și e bai.

Nu sunt nici de concepția ultra, a celor care spun mereu: ”nu mie, Domnului mulțumește-i”, ”nu eu, Domnul a făcut-o”, ”nu spune asta frate, spune Slavă Domnului” pozând într-o smerenie de toată mândria. Cred că trebuie să ne caracterizeze echilibrul și să respectăm recomandarea ”spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”

Continuarea pe…http://www.filedinjurnal.ro/