Categorie: MEDITAŢII

START mersului la biserică!

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

sursa:http://jimmiesart.blogspot.ro/2010/04/countryside-church-original-palette.html

sursa:http://jimmiesart.blogspot.ro/2010/04/countryside-church-original-palette.html

Parcă văd deja privirile încruntate ale multora. Aceștia vor sări să-mi explice că este vorba doar despre o clădire, că biserica suntem noi. Evident, așa este! Cei care fac afirmația aceasta se simt adeseori descoperitorii Americii. Ca unul care am crescut într-o familie de evanghelici, am învățat lucrul acesta încă de la grupele de copii. Îmi amintesc că această chestiune se constituia ca o întrebare clasică, pusă de fiecare dată candidaților pentru botez, atunci când erau prezentați în fața bisericii. Da, biserica este formată din mădulare vii, din oameni în carne și oase. Tocmai de aceea, bătrâni noștri spuneau mai degrabă că merg la adunare și aveau dreptate.

În același timp, înțeleg că formularea aceasta implică anumite riscuri. Unul dintre ele este să se acorde o importanță exagerată locului, în detrimentul părtășiei. Un altul este să canalizăm majoritatea eforturilor noastre în întreținerea și îmbunătățirea unei clădiri, în detrimentul slujirii oamenilor. Există permanent riscul de a uita că întreaga clădire, cu toate facilitățile ei are menirea de a sluji participanții la închinare și nu invers. Aș mai aminti și riscul fățărniciei. Ne purtăm exemplar în perimetrul clădirii bisericii, pentru ca mai apoi să plecăm acasă, părăsiți fiind de orice simțământ, trăire sau gest evlavios. Poate că cel mai mare dezavantaj este acela că asociem prezența lui Dumnezeu cu un loc, uitând, așa cum ne învață Sfântul Pavel, că templul Duhului suntem noi, credincioșii. Avem nevoie, precum Agar, să ne spunem din nou și din nou, în fiecare zi: „Tu ești Dumnezeul care mă vede!”

DAR, de prea multe ori, am auzit astfel de argumente din partea unor oameni firești, folosite ca o scuză pentru a lipsi de la părtășia bisericii.  Unii nu vin la biserică, din lene! Pur și simplu e prea greu: să te scoli din pat devreme, să te aranjezi, să ieși din casă, (brrr  se anunță o iarnă atât de grea…). Pe lângă asta, unii frați au chiar îndrăzneala să te mai pună să faci ceva. Alții nu vin din hărnicie. E de lucru mult toată săptămâna, așa că e nevoie de o zi de odihnă: nu e chiar exagerat să aduci la biserică un om care trudește atât de mult, de luni până sâmbătă seara? Prea ești fără inimă. Unii nu vin pentru că niciodată nu au reușit să se înțeleagă cu alte ființe umane. La servici se ceartă, cu nevasta se ceartă, cu vecinii se ceartă. Ar fi ceva să se înțeleagă cu cei din biserică! S-ar putea scrie cărți, dar nu e locul și timpul potrivit aici.

Sintetizând, marea majoritate a celor care vin rar sau deloc la biserică sunt oameni firești, carnali, iar lipsa de la întâlnirile bisericii este o expresie a acestei realități. Cei care sunt înntr-adevăr îngrijorați de o înțelegere greșită a lucrurilor, vor veni și vor căuta să le îndrepte, să găsească soluții. Motivele profunde ale celor ce nu vin izvorăsc din natura păcătoasă. Acestea sunt îmbrăcate însă cu straie teologice. Cu explicații sofisticate. Cu argumente ce par noi, deși sunt știute din vremea apostolilor. Doar nu voi spune: „Eu nu vin că sunt prea ocupat” sau „Eu nu vin că sunt leneș” sau „Eu nu vin că sunt dificil.” Mai bine explic ca un magnetofon stricat ceea ce știu deja toți: că biserica nu e clădirea. În felul acesta, eu teologul sofisticat și rafinat, care stau acasă în pijamale, nespălat și nebărbierit, sunt mult mai spiritual, mult mai profund teologic decât  pâlcurile de oameni primeniți care merg regulat la biserică. Eh, ei sunt robotizați, eu sunt original. Mă mângâi cu faptul că niciun profet nu a fost înțeles în generația lui!

Eu unul voi merge mâine dimineață la biserică. Cuminte, cu hainele de duminică și cu Biblia la mine. Voi fi acolo din timp. Mă duc pentru că în locul respectiv se întâlnește biserica și doresc să mă întâlnesc cu ei. Am nevoie de părtășia de acolo. Am nevoie de încurajările și mustrările lor, iar ei de ale mele. Am nevoie de lumina pe care ei au primit-o din Cuvânt, iar ei de a mea. Mă duc acolo ca să fiu zidit și întărit. Pe Dumnezeu Îl caut în fiecare zi și mă întâlnesc cu El în fiecare zi și în orice loc. Iar El îmi spune, din nou și din nou, că nu m-a mântuit doar pe mine, ci pe mulți alții. Că eu am nevoie de ei, iar ei de mine. Că dacă nu rămân în părtășia bisericii, voi cădea. Cărbunele smuls și pus deoparte se stinge, iar oaia care se îndepărtează e pradă sigură. Bine spunea apostolul: semnul cel mai clar că am trecut din moarte la viață este că îi iubim pe frați.

Am văzut recent o carte Stop mersului la biserică! Într-un fel înțeleg formularea, din motivele enunțate mai sus. Biserica suntem noi. Interesant mi-au părut exemplele din prefață: un pastor e sfătuit să poarte vestă anti-glonț la întâlnirile de comitet sau o femeie care încearcă să o sugrume pe soția pastorului în fața amvonului sau un pastor care dă un pumn diaconului. Nu am cumpărat cartea și nici nu am de gând. Un lucru este cert: prin faptul că aceste exemple de o cruzime neobișnuită sunt puse în prefață, dar și prin asocierea lor cu titlul, se dă de înțeles că acestea au fost generate de o înțelegere greșită a ceea ce înseamnă mersul la biserică. În ce mă privește, sunt sigur de un lucru: că astfel de cazuri se petrec fie din pricina problemelor psihice, fie, mai probabil, din pricina firii pământești nerăstignite. Am ajuns din nou aici. Mersul la biserică, structura clasică a închinării, astea sunt problema noastră, se tot zice. Evident, soluția e să tot tăiem din ele, să le tot scurtăm. O soluție mult mai convenabilă decât  pocăința, crucificarea firii, maturizarea spirituală.

Eu deci, mă duc mâine la biserică. Nu, nu la clădirea bisericii. Mă duc să mă întâlnesc cu frații. Chiar nu cred că ar trebui să avem o problemă cu formularea aceasta. Când spun: mă duc acasă, se înțelege clar că mă duc, înainte de toate, la soție, copii, părinți, rude, la persoanele care locuiesc acolo și care fac casa să fie casă. La fel și cu clădirea bisericii. Nu o să merg mâine să vorbesc cu ușa, voi vorbi cu frații. Nici să îmbrățișez amvonul, ci frații. Deci, Start mersului la biserică! Dacă frații ajung să înțeleagă greșit, voi merge la ei, la biserică, și voi căuta să le explic. Soluția nu e nicidecum să rămân acasă și să filosofez cu emfază.

Sursa: https://valentinfat.wordpress.com/2016/10/08/start-mersului-la-biserica/

Cum se face o vizită pastorală?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, DILEME, MEDITAŢII

 

Imagine similară

Articolul acesta este dedicat pastorilor, misionarilor și diaconilor care slujesc în cadrul Bisericii ”Buna Vestire” și în punctele de misiune ale acestei biserici, dar pentru că dorim și credem că va fi de ajutor slujitorilor din toate bisericile, am găsit că este bine să fie publicat pe acest portal.

Vizitarea credincioșilor de către pastorii și diaconii lor este un aspect foarte important pentru creșterea spirituală și bunăstarea duhovnicească a fiecărei biserici ca și comunitate și a fiecărui sfânt în parte. Doar prin vizitele pastorale putem să înțelegem care sunt condițiile de trai și să aflăm problemele, bucuriile și nevoile concrete pe care le au oamenii. Când vom cunoaște bine starea credincioșilor, atunci vom putea să le slujim potrivit cu nevoile și să împlinim aceste nevoi.

Deci, ce trebuie să facă și să nu facă un pastor, diacon sau misionar în timpul unei vizite pastorale?

1. Anunțați-vă vizita pastorală

Așa făcea și Domnul Isus Hristos, căci de fiecare dată când dorea să se apropie la cineva, le spunea aceasta dinainte și Se oferea să-i viziteze acasă. Așa a făcut cu Zacheu. Apoi când sutașul roman a trimis vorbă ca să ceară să-i fie vindecat robul, Domnul Isus a spus că vrea să vină la el acasă. De multe ori a făcut așa Domnul Isus și tot așa au procedat și apostolii. În scrisoarea adresată lui Tit apostolul Pavel l-a anunțat că vine la el și i-a cerut să-i pregătească și un loc de găzduire. Deci, anunțați-vă din timp vizita pastorală la oamenii pe care ați hotărât la ședința comitetului bisericii sau cu privire la care ați primit însărcinare de la pastorul responsabil (senior) al bisericii ca să-i vizitați.

2. Faceți vizita pastorală împreună cu soția

Oriunde și oricând puteți, mergeți cu soția împreună, căci o femeie matură în credință, cum se așteaptă să fie soția unui pastor sau diacon, vede și înțelege lucrurile dintr-o altă perspectivă și astfel veți putea să le slujiți mai bine creștinilor pe care îi veți vizita. În unele cazuri este absolut necesar să mergeți cu soția și aceasta atunci când credeți că vizita de unul singur poate provoca suspiciuni sau vorbe necuviincioase din partea vecinilor sau a celor care caută un prilej ca să ne vorbească de rău pentru credința noastră în Hristos. Feriți-vă de aceasta și luați bine seama la păzirea acestor cuvinte ale apostolului Pavel:

Noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată. (2 Corinteni 6:3)

3. Definiți-vă clar scopul vizitei pastorale

Puneți-vă aceste întrebări: Cine locuiește în acea casă? Care sunt problemele cu care se confruntă acea familie și fiecare membru în parte? Ce nevoi spirituale au și cum le pot îndeplini prin vizita pastorală pe care o voi face? Ce învățătură va fi potrivit să le dau acum? De ce încurajare au ei nevoie? Dacă îi cunoașteți prea puțin pe acei oameni, poate tocmai scopul vizitei va fi să-i cunoașteți mai bine.

4. Pregătiți-vă mesajul din Biblie și subiectele pe care le veți discuta în timpul vizitei pastorale

Scopul vizitei este să le aduceți oamenilor îmbărbătare, învățătură, mângâiere și încurajare și toate acestea să vină din Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, înainte ca să mergeți în vizită, faceți-vă un plan cu privire la ce veți vorbi, ce anume veți spune din Cuvântul lui Dumnezeu. În pregătirea mesajului porniți de la nevoile spirituale ale oamenilor care trăiesc în casa unde mergeți. Gândiți-vă la fiecare membru din familie, maturi, copii, credincioși, necredincioși, la fiecare și să aveți un cuvânt după nevoie pentru fiecare așa cum este scris:

Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia. (Coloseni 4:6)

5. Discutați cu fiecare membru al familiei în timpul vizitei pastorale

În fiecare familie este cineva care discută mai mult și vă va solicita mai mult. Faceți-vă suficient timp să stați în acea familie ca să reușiți să discutați cu fiecare membru în parte și nu lăsați ca toată atenția să vă fie luată doar de o singură sau câteva persoane și ceilalți să rămână în umbră și fără niciun beneficiu de la vizita pe care le-ați făcut-o. Interesați-vă de fiecare persoană și discutați și cu fiecare din copii. Pentru că doriți să știți cum este situația spirituală a fiecăruia, va fi binevenit să-i întrebați cu privire la studierea Bibliei în familie și individual, rugăciune comună și individual, frecventarea serviciilor divine, slujirea în biserică, propovăduirea Evangheliei, mersul la un grup de studiu biblic al bisericii, la școala duminicală sau la ora tineretului, în dependență de caz și de vârstă a persoanei cu care veți discuta. Doar aflând și înțelegând bine situația fiecăruia, veți putea da sfaturile și direcțiile potrivite din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă sunt anumite probleme în familie sau la unii membri, căutați să înțelegeți pricina acelor probleme, nu doar manifestările lor. Aveți răbdare să puneți toate întrebările și nu vă grăbiți să dați sfaturi până nu vă asigurați că ați înțeles bine problema. Dacă problema vă depășește și nu aveți libertatea sau competența necesară ca să consiliați, atunci să nu dați niciun sfat, ci rugați-vă cu ei și luați timp ca să discutați cu pastorul responsabil (senior) al bisericii.

6. Spuneți Evanghelia membrilor necredincioși ai familiei în timpul vizitei pastorale

În cele mai multe familii pe care le veți vizita vor exista persoane care încă nu au ales să fie ucenici ai Domnului Isus Hristos și nu au înțeles harul lui Dumnezeu ca să creadă și să fie mântuiți. De aceea să fiți pregătit din timp cu un mesaj de explicare a Evangheliei pentru fiecare membru necredincios din familie și îndemnați-i fierbinte pe fiecare în parte să se împace cu Dumnezeu. Fiți gata să-i conduceți în rugăciune chiar acolo, acasă la ei, în timpul vizitei pastorale. După ce îi veți conduce în rugăciunea de pocăință, să le explicați bine și temeinic cum trebuie să fie viața unui ucenic al lui Hristos și tot ce ține de disciplina spirituală a creștinului. Invitați-l la cursul de cateheză și vorbiți-i de importanța botezului. Apoi, asigurați-vă că a înțeles că este important să citească Biblia în întregime acum și pe tot parcursul vieții să păstreze disciplina de a studia profund. Spuneți-i despre importanța disciplinei în rugăciune, în propovăduirea Evangheliei și frecventarea serviciilor divine.

7. Rugați-vă pentru fiecare membru al familiei la care ați făcut vizita pastorală

După ce ați discutat cu fiecare membru în parte, ați ascultat și ați înțeles care este situația fiecăruia, după ce le-ați dat sfaturile și învățătura adecvată, va fi necesar să încheiați vizita cu o rugăciune comună în timpul căreia să le dați posibilitatea la toți membrii familiei să se roage și la încheiere să vă rugați pentru fiecare din ei potrivit cu situația și nevoile pe care le-ați auzit și le-ați văzut.

După ce vă veți întoarce acasă este important să faceți câteva…

ACȚIUNI IMPORTANTE CARE TREBUIE FĂCUTE DUPĂ VIZITA PASTORALĂ:

  • Faceți un raport pastorului responsabil (senior) ca să-i aduceți la cunoștință care este situația spirituală a membrilor familiei pe care ați vizitat-o, nevoile lor și implicarea de care este nevoie din partea bisericii. Cel mai bine va fi să faceți raportul acesta în scris la email sau dacă aveți un registru pentru vizite la biserică să fie trecut raportul acesta în registru. Faceți și o poză comună cu familia pe care ați vizitat-o și adăugați la acel raport sau email. Dacă mai sunt și alte aspecte care credeți că prin poză pot fi explicate cel mai bine, adăugați și acele poze.
  • Nu discutați cu nimeni altul problemele familiei vizitate pe care ați ajuns să le cunoașteți, tot așa cum nu puteți să discutați și să spuneți altora taina mărturisirii păcatelor cuiva.
  • Adăugați la lista personală de rugăciune nevoile membrilor familiei pe care ați vizitat-o ca să vă puteți ruga sistematic pentru ei.
  • Dacă în timpul vizitei pastorale membrii familiei au luat anumite hotărâri, aveți grijă ca să reveniți asupra acelor hotărâri și să-i ajutați pe fiecare să le aducă la îndeplinire.

Dumnezeu să vă facă o binecuvântare pentru creștinii bisericii în care slujiți și vizitele pastorale pe care le faceți să le aducă totdeauna zidire, învățătură și îmbărbătare.

Sursa: https://moldovacrestina.md/cum-se-face-o-vizita-pastorala/

De ce este dragostea atât de importantă?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă, DILEME, MEDITAŢII

De ce este dragostea atât de importantă?

“Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” (Apocalipsa 4:5)

De ce este pierderea dragostei atât de gravă? De ce Îl mâhneşte atât de tare pe Domnul nostru? De ce este ameninţarea judecăţii Sale atât de severă? De ce este aceasta o problemă de viaţă şi de moarte pentru biserica locală? Răspunsurile sunt oferite de Însuşi Hristos şi de cei însărcinaţi ca apostoli.

În primul rând, Isus a învăţat că “cea mai mare şi cea dintâi poruncă” este să Îl iubeşti pe Dumnezeu în mod complet, total şi fără rezerve – cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea (Matei 22:37-38; Marcu 12:28-34). Însumarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi a întregei slujiri religioase este dragostea pentru Dumnezeu. Aceasta este prima prioritate a credinciosului. Este motivul pentru care am fost creaţi. Nimic în viaţă nu este mai drept şi nu aduce mai multă împlinire şi satisfacţie decât a-L iubi pe Dumnezeu Creatorul şi Salvatorul nostru.

În al doilea rând, Isus a afirmat că a doua poruncă este asemănătoare cu prima: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:39). Isus face din dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproape doi tovarăşi inseparabili. El a sumarizat esenţa religiei adevărate, a spiritualităţii interioare adevărate şi a întregii conduite morale în dubla poruncă de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Propria Sa evaluare cu privire la dragoste este: “În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii” (Matei 22:40) şi “Nu este altă poruncă mai mare decât acestea” (Marcu 12:31).

Astfel, urmaşii lui Hristos trebuie să fie marcaţi nu numai de un devotament total faţă de Dumnezeu, ci şi de o slujire jertfitoare a aproapelui lor. Această dragoste faţă de semen, potrivit lui Isus, include a ne iubi duşmanii, persecutorii şi pe cei care nu sunt vrednici de iubit (Matei 5:43-48). Înainte de a citi mai departe, asigură-te că ai înţeles importanţa acestor două porunci pentru trăirea vieţii de creştin.

În al treilea rând, adevărata ucenicie necesită lepădare de sine şi iubirea Lui mai presus de toţi ceilalţi: “Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37-38). Toate celelalte relaţii, chiar şi cele mai apropiate legături de familie, devin idolatre atunci când Hristos nu este iubit în primul şi în primul rând.

În al patrulea rând, Isus le-a lăsat urmaşilor Săi o poruncă nouă: “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu… Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13:34-35). Isus arată către propriul exemplu de dragoste care se jerfeşte pe sine, ca un model pentru a ţine porunca cea nouă. În plus, El a afirmat că, prin acest fel de dragoste jertfitoare de sine pe care o vor avea unul pentru altul, lumea îi va identifica pe urmaşii Săi. Într-adevăr, dragostea “trebuie să fie semnul distinctiv al urmaşilor lui Hristos”.

Niciun filozof antic sau modern – Platon, Aristotel, Kant, Russell – nu a învăţat vreodată asemenea idei cuprinzătoare despre dragoste. Niciun om politic, de la Iulius Caesar până la Winston Churchill nu a cerut o astfel de dragoste urmaşilor săi. Şi niciun învăţător religios, fie Buddha, Confucius sau Mohamed, nu a poruncit vreodată urmaşilor săi să se iubească unul pe altul aşa cum el i-a iubit pe ei şi şi-a dat viaţa pentru ei. Niciun alt sistem teologic sau filozofic nu spune atât de mult despre motivaţia divină a dragostei (şi a sfinţeniei), nu exprimă dragostea la gradul morţii lui Hristos pe cruce, şi nu cere o astfel de dragoste aşa cum o cere învăţătura lui Isus Hristos şi a apostolilor Săi.

“Porunca cea nouă”, scrie Carl Hoch, “este acel sine qua non al vieţii creştine.” Sine qua non este o expresie latină care înseamnă “fără de care nimic”. Astfel, porunca cea nouă este un element esenţial al vieţii creştine şi al mărturiei înaintea lumii. A neglija porunca cea nouă ar face viaţa de creştin un “nimic” – ar face-o necreştină. În cuvintele profesorului scoţian de Noul Testament, John Eadie, “Nu există ceva atât de departe de exemplul lui Hristos ca o dispoziţie dură şi lipsită de dragoste.”

În al cincilea rând, Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a afirmat că “Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8,16). Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, trebuie să privim la Trinitate. În centrul doctrinei creştine a dragostei se găseşte natura triună a lui Dumnezeu. Modelul suprem de dragoste există între cele trei Persoane ce compun Trinitatea – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt – care sunt trei în unul şi unul în trei şi perfecţi în dragostea reciprocă. “Orice dragoste”, spune Kelly Kapic, “nu este nimic altceva decât o reflexie sau o umbră a dragostei intratrinitariene.” Din veşnicie a existat o relaţie socială dinamică între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt caracterizată de dragoste (Ioan 17:24). Iar noi am fost chemaţi să fim părtaşi ai acestei comunităţi sfinte a dragostei (Ioan 17:26; 14:21; 15:9-10).

Proclamaţia autoritativă a lui Ioan că “Dumnezeu este dragoste” susţine de fapt principala sa chemare la a ne iubi unul pe celălalt: “Căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7-8). Deci, a nu te iubi unul pe celălalt în familia lui Dumnezeu este un păcat extraordinar.

În al şaselea rând, Pavel a numit dragostea “o cale mai bună” de a trăi. Dragostea este virtutea principală care ar trebui să guverneze tot ceea ce facem şi spunem în viaţa noastră de creştini. Pentru a aduce claritate deplină asupra acestui adevăr fundamental, Pavel scrie:

Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună. Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. (1 Corinteni 12:31-13:3)

Într-o formă parafrazată, Pavel spune:

  • Fără dragoste, până şi limbile îngereşti sună enervant

  • Fără dragoste, a cunoaşte totul din punct de vedere teologic şi filozofic nu ajută pe nimeni

  • Fără dragoste, credinţa puternică ce îşi asumă riscuri este zadarnică

  • Fără dragoste, a da totul săracilor nu foloseşte la nimic

  • Fără dragoste, chiar şi sacrificiul suprem al vieţii cuiva este fără sens

[…]

Pavel sumarizează 1 Corinteni 13, măreţul capitol al dragostei, cu această afirmaţie: “Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” Fiecare creştin trebuie să fie marcat de credinţă, nădejde şi dragoste. Aceste virtuţi esenţiale sunt fundamentale atât pentru o viaţă regenerată cât şi pentru o biserică locală înfloritoare. Totuşi, chiar şi între acestea trei, Pavel spune: “cea mai mare dintre ele este dragostea”. Deci, fie că este vorba de roadele Duhului, fie de virtuţile fundamentale, dragostea este cea mai mare!

Fragment din cartea “Love or Die” (Iubeşte sau mori), pag. 12-17

Sursa: http://illbehonest.com/romana/de-ce-este-dragostea-atat-de-importanta-alexander-strauch

Temerile credincioșilor – II

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Temerile credincioșilor – II

Una din temerile le credincioșilor care e și evlavioasă și drăcească e teama de a pierde. Fie că vorbim de aspecte mici cum ar fi pierderea unei sume de bani, a unui bun sau din cele mai serioase cum ar fi pierderea unei relații a unei funcții, a unui loc de muncă apoi pierderea sănătății, capacităților, copiilor, soției sau soțului, vieții.

Ar fi așa de multe aspecte de lămurit la acest capitol că mi-ar lua zile să scriu pe scurt despre ele. Temeri care deși par normale nu sunt deloc, deși par mici ne sabotează viața, deși par foarte întâlnite sunt totuși distructive. Voi încerca să scriu pe scurt despre unele din ele, din gama pierderii.

În consiliere numim „doliu” cel mai adesea pleiada de trăiri de după o pierdere. E un termen oarecum generic dar nu privește doar pierderea cuiva drag când acesta a murit ci orice fel de pierdere, chiar și cea a serviciului sau a pisicii deoarece emoțiile și sentimentele trăite sunt aproape aceleași diferind ca intensitate și durată în funcție de mulți parametri. Starea de doliu poate dura o anumită perioadă și să fie bună. E nevoie de trăirea doliului și nu e indicată negarea sa sau reprimarea emoțiilor și sentimentelor. În acest fel omul se vindecă, precum și corpul în urma unei răni are anumite procedee de autocurățire, protecție, sensibilitate etc.

Dacă perioada de doliu a cuiva în urma pierderii experimentate e prea mare înseamnă că ceva nu e bine. Așa cum ne alarmăm dacă o rană se închide greu și nu se cicatrizează, tot așa și în cazul doliului dacă durează prea mult ne indică o problemă ce impune atenție.

Problema mare cu temerile este că ne fac să trăim o parte din doliu înainte de a pierde acel ceva la care ținem. Practic nu ne mai putem bucura de ce avem, nu mai putem mulțumi pentru ce avem întrucât simțim deja senzațiile specifice perioadei în care nu vom mai avea acel lucru sau nu vom mai fi în acea situație.

TEAMA DE A PIERDE SOȚUL SAU SOȚIA

Tot prin exemple mă exprim mai bine. Teama Mirelei în urma consilierii maritale în care a fost împreună cu soțul era că îl va pierde. „E prea bine ca să fie adevărat” așa că, deși relația lor mergea bine de aproape un an și mergea spre mai bine, ea era cuprinsă de o depresie specifică doliului prelungit. Se temea că își va pierde soțul, de fapt aproape programa acea pierdere. Se temea ba că î-l va seduce alta, ba că va avea un accident, ba că se va sătura de ea și va pleca în lumea largă și teama era așa de reală încât fura aproape complet bucuria relației bune din prezent.

Teama de a pierde soțul sau soția am depistat-o în multe persoane care au venit la consiliere. Dacă înainte posibilitatea de a pierde soțul sau soția avea o incidență redusă, astăzi se întâmplă așa des și așa ușor că nu poți să nu iei serios în calcul și aspectul acesta. Înainte te temeai să nu moară, să nu se îmbolnăvească dar azi divorțurile curmă mai ceva ca epidemia de ciumă viețile multor familii. A devenit foarte ușor de divorțat și e la îndemâna oricui așa că teama de a pierde pe cel drag există și trebuie să facem ceva cu privire la ea. Trebuie să ducem situația de la teamă la grijă astfel încât să nu trăim paralizați de frică ci să ne putem bucura de prezent făcând în același timp tot ce ne stă în putință pentru a preveni o asemenea pierdere.

Având des discuții pe teme familiei cu oamenii ce vin la consiliere sunt întrebat ce rol are credința în toată treaba asta? Pe noi nu ne păzește Dumnezeu? Iar răspunsul meu e descurajant oarecum pentru cei mai mulți: Dumnezeu va de biruință celor ce își păzesc căsnicia, nu se angajează să împlinească nevoile soțului pe care trebuie să le împlinească soția și nici nevoile soției de care trebuie să se îngrijească soțul decât în situații extraordinare. Cu alte cuvinte un soț sau o soție care își tratează biblic relația maritală vir primi puterea, inspirația și vigilența necesară pentru a își păzi căsnicia. Pentru cei ce nu au acest scop Dumnezeu nu se angajează să fie paznic.

Și totuși soția sau soțul nu sunt veșnici. Ei la un moment dat vor pleca fie prin moarte fie că vor decide să plece sau că vor fi „furați efectiv” 😊. Ce fac eu atunci? Ei bine, până atunci există azi. Ce se poate face azi trebuie făcut. Lasă mânia, părăsește iuțimea, lasă îngrijorarea și trăiește viața cu nevasta/bărbatul tinereții tale. Făcând asta nu va alege să plece, va vrea să rămână lângă acel om calm, iubitor, protector, atent, credincios. Nimeni nu pleacă de lângă o nevastă iubitoare de lângă un bărbat iubitor, numai moartea poate smulge pe cel drag în asemenea contexte. Și da, moartea vine la un moment dat dar când va veni eu voi fi gustat deja din plin viața cu nevasta mea. E dramatic când vine prea devreme, dar mai dramatic este să nu te bucuri anticipând acel moment. Ajunge zilei necazul ei. Dacă ne temem să pierdem acționăm greșit și vom vedea ulterior cum și de ce acționăm greșit.

Sursa: https://www.filedinjurnal.ro/2017/04/20/temerile-credinciosilor-ii/

Temerile credincioșilor – I

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

Temerile credincioșilor - I

Viața de pe acest pământ e una tare nesigură. Ce avem azi putem pierde aproape instant și mâine să nu mai avem. Banii, bunurile, sănătatea, putințele, frumusețea, cunoștințele, relațiile și chiar viața stau mereu sub semnul incertitudinii și există mereu riscul să le pierdem. Nu putem avea siguranță absolută pe nimic.

Așa se face că s-au inventat asigurările. Se pot asigura casa, mașina, pensia, sănătatea dar și alte chestii mai puțin întâlnite în acest domeniu cum ar fi: buzele, vocea, sânii femeilor, picioarele, câinele, frumusețea și multe alte lucruri sau aspecte la care oamenii țin mult din cauză că le sunt dragi sau din cauză că le asigură un oarecare confort financiar sau material ori prestigiu. Unele  asigurări sunt obligatorii și vrei nu vrei ți se asigură sănătatea (ce bine ar fi) sau pensia dacă lucrezi (dar nu mai apuci să o încasezi).

De ceva vreme nouă ca români ne merge bine, nu perfect, nu ca în alte țări dar ne merge bine. Mult mai puțini oameni fac foamea, tot mai mulți s-au transformat din producători consumatori. Magazinele au multe case de marcat și o mare parte din timp ticăie scannerele continuu. Nu am avut conflicte militare iar conflicte interne deși au fost nu au răbufnit. Calamități naturale au fost puține și izolate nu au afectat decât puțini oameni sau gospodării. Cu alte cuvinte în ultima vreme nu prea am pierdut ci am adunat iar aceasta stare oferă un confort plăcut și nu am vrea să se schimbe.

În ultimii ani acea siguranță că totul va fi bine a fost atacată constant pe multe fronturi. Pe undeva datorită comunismului aveam ca națiune o încredințare că ne merităm și noi partea de bine, de progres, pe de altă parte acest progres a fost mic față de așteptările noastre dar ne-am obișnuit așa până la urmă. Probleme mai mare e că de ceva vreme ne simțim în pericol de a fi deposedați (daca am posedata vreodată) de bunuri, pace, prosperitate. Ne simțim amenințați de prezența tot mai vizibilă a islamiștilor în Europa, pe care o considerăm de ceva vreme a noastră. Ne simțim în pericol cu mișcările geopolitice vechi cum ar fi relația SUA – Rusia care se tot hârâie și tot își demonstrează potența una alteia fie prin mutări de trupe fie prin intervenții prin diferite țări. Tot acest cadru e completat de tot felul de alte conspirații mai mult sau mai puțin fondate cum ar fi cele legate de medicamente, vaccinuri, alimente modificate generic, digitalizarea diferitor documente, avansul extraordinar al tehnologiei etc. parcă ne transmit o sezație puternică de pericol.

Dacă privim la parcursul ultimilor ani vom constata că e foarte efervescent. Aproape nimic nu a mai rămas din calmul secolelor trecute. Totul se întâmplă repede și ne afectează fie că vrem fie că nu vrem. Asta ne injectează o cantitate periculoasă de stres și temeri în minte și ne face să devenim anxioși și temători. Eu recunosc că adesea mă trezesc că nu mă pot bucura de viață pe principiul că „oricum nu va rămâne”. Cineva spunea ceva de genul „cânt pare prea frumos să fie adevărat ori e minciună ori se va termina repede de tot”. Știu, nu sunt un model la acest capitol dar am si eu temerile mele de care nu mă tem (ce ciudat) dar care nu mă lasă să mă bucur de viață uneori pentru ca nu cumva bucurându-mă să fiu tare dezamăgit ulterior, așa că logica mea defectă zice: „decât să te bucuri și apoi să fii dezamăgit tare, mai bine las-o moartă” sau „una e să cazi de la etajul 10 si alta e să pici de la parter”.,

Și dacă aș avea doar eu temeri m-aș întări și îmbărbăta de la frați și surori, dar cam toată lumea e anxioasă. O anxietate că ne face să fin plouați mai tot timpul și iritați dacă cineva se ia de stilul nostru de viață. Asta face ca mulți să prefere izolarea și retragerea în locul socializării. Foarte vulnerabili devenim datorită fricilor și relațiile cu cei din jur ne pot provoca răni extraordinar de repede, ca la cei cu hemofilie, rana se face ușor și se vindecă greu.

Da da, dar cum stă treaba cu credința?

Ei bine credința se pare că ne este bolnavă întrucât cel puțin în mediile neoprotestante s-a predicat o credință care are de a face cu viața de după moarte și despre viața „de aici” numai rele, restricții, limitări etc. De fapt mesajele cel mai adesea predicate nu au abordat viața pământească decât la aspectul legal: ce să faci, cum să faci, de ce să faci și reversurile lor cu „nu” în față. Despre bucuria de a trăi pe acest pământ mai nimic, despre plăcerea de a trăi această viață rânduită de Dumnezeu iar puțin, despre plăcere în general se vorbește acuzativ și insuflând vinovăție. Așa se face că avem credință gata de jertfă când vine vorba de Dumnezeu, viața veșnică, mărturie dar care aproape nu ne ajută când e vorba de aici, azi, acum deși și astea fac parte din același plan măreț al lui Dumnezeu.

Avem o disperată nevoie să ne apucăm serios de studiu pe acesta temă. De regulă teama vine din neștiință și din necredință. Ca să dispară avem nevoie de informare din scriptură iar acolo unde nu ține de informații avem nevoie de o credință care să aibă incidență deopotrivă și asupra celor veșnice și asupra celor trecătoare. Prea am apucat o credință schizoidă și disproporționată în care se manifestă autismul spiritual, trăim în altă lume ignorând prezentul și uneori negându-l.

Nu închei înainte de a spune câteva din plăcerile pe care le am pe acest pământ pentru a înțelege cadrul mai bine: ceai, dimineață, rouă, adiere, prospețime, rufe spălate, cafea, lavandă, primăvară, cireșe, harbuz, munte, cascadă, zâmbet, mulțumire, flori de câmp, poze alb-negru, dantele, vintage, plimbare, simplitate, seară de vară, curăție, ploaie, ploaie, ploaie. (continuăm)

Sursa: https://www.filedinjurnal.ro/2017/04/19/temerile-credinciosilor-i/