Categorie: MEDITAŢII

Despre rugaciune

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, MEDITAŢII

„A intreba daca rugaciunea este necesara inseamna a intreba daca ne putem dispensa de Dumnezeu. Ce este omul prin el insusi? Un neant, un intuneric plin de mizerie, supus degradarii. Prin el insusi este incapabil sa gandeasca si cum sa gandeasca si ce anume sa-si doreasca spre binele lui adevarat. Avem deci o mare nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a cunoaste binele a nu-l confunda cu raul si a folosi mijloacele cele mai bune pentru a inlatura acest rau. Acesta nu se obtine decat prin rugaciune. “Fara Mine nimic nu puteti face”.

Cine se dispenseaza de rugaciune pierde ajutorul lui Dumnezeu si mintea lui ramane intunecata, iar viata lui este o permanenta ratacire.

Dumnezeu acorda totusi harul Sau, fara sa fi cerut, celor ce au vocatia credintei innascuta in ei. Dar acestia, daca vom cerceta bine au avut in familia si neamul lor o ruda credincioasa care s-a rugat neincetat cu inima curata la Dumnezeu. Asa binecuvanteaza Dumnezeu pana la al saptelea neam pe cei ce-l iubesc.

Cat de lipsiti de lumina sunt cei ce nu se roaga. Ei se conduc numai dupa pasiunile lor. Nu-si purifica niciodata sufletul, nu-si pun problema sensului existentei lor, traiesc ca animalele si se apropie in mod inevitabil de pieirea definitiva.

Numai rugaciunea i-ar putea salva si degeaba se revolta impotriva lui Dumnezeu ca lor nu le-a daruit credinta. Ei insisi nu au dorit-o, caci daca ar fi dorit-o ar fi cerut-o, iar Dumnezeu o daruieste celui ce o cere cu sinceritate. Acesti oameni au preferat comoditatea vietii si lenea in locul luminii si al adevarului. Ei vor avea parte deci de ceea ce au ales si pe buna dreptate.

Rugaciunea este cheia raiului, ea deschide portile harului divin. Rugaciunea este un gaj, o garantie a imortalitatii, caci cel ce vorbeste cu Dumnezeu cu toata sinceritatea, devine mai tare ca moartea, sufletul lui devine nemuritor, iar corpul lui va reinvia in mod glorios.

Prin rugaciune il iubim pe Dumnezeu, Il adoram, speram la darurile Lui, inima noastra creste in prezenta Lui, ne dam seama de nimicnicia noastra, ne cuprinde o sfanta teama si respect imbinate cu nadejde si cu bucurie nesfarsita. Increderea in Tatal nostru trebuie sa fie nemarginita. El ne-a creat pentru a ne face fericiti, iar nu pentru a ne osindi. Cine Il iubeste, Il recunoaste de Tata si ajunge cu siguranta la fericirea suprema. Este deci ultranecesara rugaciunea. Ea ne aduce fericirea, ea ne arata calea de urmat spre perfectiune, spre Dumnezeu. Indepartarea de Dumnezeu aduce moartea sufletului. Suntem deci obligati sa ne rugam, nu numai prin legea divina, dar chiar prin legea naturii.

Rugaciunea ne este necesara pentru a ne intari in suferinte si slabiciuni, ea este poruncita de Dumnezeu pentru a scapa de ghearele satanei, sa ne mantuie de pacatul stramosesc, ne purifica din nou, ne reda nevinovatia. Ea este ca o armura ce protejeaza pe crestinul ce lupta pentru perfectiune, ea este faclia care imprastie intunericul din calea vietii omului, ea este porumbelul pacii intre om si Dumnezeu, ea este tamaia placuta lui Dumnezeu”

https://www.facebook.com/fundatiaciresarii/posts/10152126165865775:0

Pasi spre iesirea din depresie

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, MEDITAŢII

Depresia este durerea sufletului<

 

1.Evita sa ramai singur
-Incearca sa te afli in preajma oamenilor, prin asta ai control asupra depresiei!
Citeste 1 Corinteni 12:12 > pana la 27.

2.Cauta si cere ajutor la ceilalti!
-Spune cuiva de incredere cum te simti si de ce te simti asa (NU TINE PROBLEMA IN TINE) 
-Cere ajutor in combaterea problemei tale.

3.Canta Cantari de Lauda lui Dumnezeu
-Foloseste Muzica Inaltatoare pentru a-ti controla starea, lauda-L pe Domnul prin Cantari de Bucurie si starea si duhul de depresie va pleca de la tine! 
Citeste Samuel 16:14 > pana la 23

4.Multumeste-i si dai lauda lui Dumnezeu 
-Indreapta-ti atentia catre Dumnezeu si lasa-L pe EL sa lucreze la starea ta.
Citeste 1 Tesaloniceni 5:18

5.Roaga-te lui Dumnezeu spune-i sa te curateasca sa te sfinteasca, marturiseste-i Lui pacatele tale si spune-i sa-ti deschida ochii ca sa vezi lucrurile minunate ale Legii Sale!

5.Increde-te pe deplin in Puterea Cuvantului lui Dumnezeu 
-Citeste, cugeta si crede ceea ce citesti din Biblie si vei simti eliberare si pace!
-Psalmii au fost de multe ori sursa Benefica de vindecare a depresiei:
> Citeste cu voce tare(sa te auzi) si crede Psalmii: 6,13,18,20,23,25,27,31,32,34,37,38,39,40,42,43,46,51,55,57,61,62,63,69,71,73,77,84,86,90,91,94,95,103,104,107,110,116,118,119,121,123,124,130,138,139,141,142,143,146,147.

Conflicte dintr-o altă viaţă

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, FAMILIE, MEDITAŢII

Ce mai titlu!?!?  Dar e o realitate. Scriam zilele trecute despre modul în care copiii ajung să trăiască o viaţă, de fapt ca o extensie a vieţii părinţilor şi trăirea asta în prizonierat aduce mari bătăi de cap. Teoretic, fizic, omul este liber să scape, practic, psihic şi spiritual îi este greu dacă nu imposibil. Asta duce la conflicte pe multe nivele: cu sine, cu părinţii, cu soţul sau soţia, cu generaţia de după şi mai ales cu Dumnezeu.

Una din  sursele clare de conflict între generaţii este tocmai dorinţa părinţilor de a trăi prin copiii lor. Conştient sau inconştient, direct sau indirect copiii vor dori în permanenţă să se scuture de o robie pe care cei mai mulţi dintre ei nici nu o identifică, dar o trăiesc din plin. Am avut ocazia să citesc şi să văd mulţi copii răzvrătiţi, dar la acea vreme nu am înţeles cauza răzvrătirii lor. Atunci o vedeam ca pe o inconştienţă. „Cum mă, să primeşti tot ce doreşti, să fii acceptat în casă şi să nu fii ascultător, să nu asculţi cerinţele părinţilor?”. Acum însă înţeleg o parte din „răzvrătiţi”. Prea adesea părinţii aplică „regula de aur”. Regula de aur e dominantă azi în aproape toate domeniile vieţii şi este: „Cine are aurul face regula”. Aţi auzit vreodată expresii „cât eşti în casa mea şi mănânci la masa mea faci cum spun eu” sau „măi nesimţitule, de asta bag eu bani în fundul tău?” sau „dacă nu te duci la medicină eu nu te mai ţin în şcoală, te duci la muncă”? Aţi auzit vreodată? Vă sunt cunoscute? Ei bine, ele fac parte din normele de aplicare ale „regulii de aur”.

Şi uite aşa ajung copiii adulţi făcând ceea ce nu au chemare să facă, trăind o viaţă care nu e a lor şi luptându-se să se înţeleagă pe ei, străinii, având mari dificultăţi de relaţionare, pentru că nu ştiu să se relaţioneze nici la soţ/soţie nici la copii ca să nu mai vorbim la Dumnezeu pe care, surpriză sau nu, îl asociază cu tata.

Cred şi sunt convins că părinţii trebuie să îşi îndrume copiii spre ce e mai bun, cred de asemeni că părinţii poartă o mare responsabilitate pentru ce plantează în mintea copiilor şi Scriptura spune că trebuie să-i învăţăm Calea Domnului ca la bătrâneţe să nu se abată de la ea. Interesant e că nu ne spune versetul acesta despre tinereţe ci despre bătrâneţe. Nu am cercetat, dar e un subiect interesant. Să fi prevăzut Dumnezeu că unii oameni o iau pe alte căi uneori, dar mai apoi, la bătrâneţe, când se maturizează aplică ceea ce din copilărie au învăţat?

Nu încurajez pe nimeni la răzvrătire şi la conflict, orice situaţie sau realitate neconformă trebuie discutată şi rezolvată amiabil. Doar aveţi mare grijă la ce stări trăiţi şi verificaţi dacă originea lor nu e cumva trăirea unei alte vieţi.

O altă zonă de conflict, bine semnalată de Romulus în comentariul său de aici este cea a conflictului marital. Păi ce treabă are, veţi spune? Uite că voi încerca să explic.

Primul aspect este modelul parental. Adică noi trăim cum am fost învăţaţi să trăim şi din aceasta facem standardul nostru de viaţă. Dacă toată viaţa am fost „robi” vom trăi în consecinţă şi vom impune modul acela de trai şi copiilor noştri considerându-l bun. Practic este singurul mod de viaţă cunoscut aşa că e cel mai bun pe care îl cunoaştem. Este dacă vreţi ca povestea elefantului, despre care am scris aici. Avem libertatea şi puterea să ne trăim viaţa dar ne educăm copiii şi cerem partenerului de viaţă supunerea la robie pentru că nouă asta ne este cunoscut.

Modelul parental de relaţionare ne dă mari bătăi de cap în căsnicie şi multe relaţii ajung să se rupă din cauza modelelor greşite, din cauza îngustimii unuia sau ambilor parteneri. Normal că ajungi la conflict dacă tu în căsnicie ajungi să împlineşti viaţa părinţilor tăi. Prin asta însă îi condamni şi pe copiii tăi tot la un astfel de stil de viaţă.

Al doilea aspect este libertatea. Cu libertatea e mare discuţie şi tărăboi. Nu ştiu de unde şi până unde noi oamenii avem dorinţa asta de  a îi controla pe alţi oameni, de a le fi stăpâni dar această dorinţă macină mii de căsnicii. Am auzit ca şi voi adesea expresii „nu are cordonul ombilical tăiat, îl comandă mamă-sa” sau „ea face ce face şi tot la părinţii ei sună” sau „el mă compară mereu cu mama sa” sau „mama nu făcea aşa, tata nu făcea aşa” şi multe alte expresii care arată puternica legătură de dependenţă de părinţi. Multe cupluri nu „lasă pe tatăl său şi pe mama sa” şi se căsătoresc nu două persoane ci mai multe. Aşa se face că unele familii au mereu în casă la propriu şi/sau la figurat pe părinţii a căror viaţă trebuie să o trăiască. Aceste cupluri nu reuşesc să comunice bine, nu reuşesc să aibă intimitate de calitate, nu reuşesc să fie libere, nu reuşesc să se bucure unul de celălalt din cauză că nu sunt doar ei ci mai multe persoane în căsnicia respectivă. Cât de important devine dintr-o dată (dar aşa a fost din totdeauna) să lase omul pe tatăl său şi pe mama sa. E vital pentru creşterea unei familii sănătoase. E neapărat nevoie să ieşi din colivia aurită sau nichelată sau ruginită a părinţilor şi să trăieşti cu soţul/soţia ta doar. Cu cât vei învăţa mai repede asta, cu atât te vei bucura mai mult de viaţa de familie şi de binecuvântările pregătite de Dumnezeu pentru căsnicia voastră. Părinţii voştri nu trebuie să stăpânească peste voi şi mai ales peste partenerul vostru, voi nu sunteţi proprietatea lor. Aveţi datoria să îi respectaţi, puteţi să îi consultaţi, dar, pentru Numele lui Dumnezeu nu mai trăiţi viaţa lor.

Înţelegeţi care sunt conflictele „dintr-o altă viaţă” sunt conflicte care nu sunt ale noastre dar le trăim, sunt războaie care nu ne aparţin dar le purtăm, sunt poveri care nu ne privesc dar le cărăm, sunt reguli care nu sunt bune, dar le aplicăm. Aici nu este vorba de părinţi şi de judecata lor ci de noi şi responsabilitatea noastră de a ne trăi viaţa noastră. Ei ne-au educat cum au ştiut ei mai bine, noi însă trebuie să ne trăim viaţa noastră să avem căsnicia noastră şi să ne lăsăm călăuziţi doar de Duhul lui Dumnezeu. Altfel… vom trăi o viaţă străină, a conflictelor, a disputelor şi îi vom învăţa pe copiii noştri la fel.

Doamne, avem nevoie de eliberarea ta, avem nevoie ca Duhul Sfânt să ne călăuzească vieţile şi să putem trăi.

http://www.filedinjurnal.ro

Trăiesc, dar nu trăiesc eu, ci părinţii mei trăiesc prin mine…

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă, MEDITAŢII

news-graphics-2008-_658705a

Am primit ieri „semnale” că meditarea a fost cam dură… dar o realitate nu poate fi acoperită cu dulcegării, o realitate trebuie privită şi analizată la rece, cu echilibru şi cu dorinţa de a deveni mai buni prin subordonarea călăuzirii  Duhului lui Dumnezeu. Aşa se face că astăzi voi continua să privesc în mine şi în realitatea din jurul meu din acest domeniu.

Am discutat la consiliere cu unele persoane care erau pur şi simplu nefericite. Aveau cam tot ce le trebuie, aveau familie frumoasă, meserie bună, parteneri cum alţii nici nu visează, o condiţie materială deosebită şi o viaţă religioasă, bună de oferit ca model altora. Unul din cazuri a fost mai deosebit. O doamnă doctor care le avea pe toate cele de mai sus şi reclama o nefericire şi o depresie crunte. Nu înţelegea de unde şi mi-a luat destulă vreme să înţeleg şi eu de unde. Avea tot ce îţi doreşte un om ca să fie fericit şi era nefericită. O expresie mi-a atras atenţia când aceasta îşi vărsa sufletul. „Simt că nu trăiesc”. Cum adică? am întrebat-o. Am senzaţia că trăiesc viaţa altcuiva! A cui? Nu ştiu! Dar ulterior am aflat cine a dorit aşa de tare ca micuţa „alergătoare” să se facă „doctoriţă” şi de ce.

Ca părinte îmi doresc să fiu ascultat de copiii mei şi să devină „ceva în viaţă” pe considerentul că „eu ştiu mai bine” din cauză că „am şcoala vieţii”. Desigur că aş dori să devină ce cred eu că li s-ar potrivi sau unde cred eu că s-ar câştiga o pâine bună şi transfer aceste pretenţii în viaţa copiilor mei care de voie, de nevoie şi le vor asuma ca idealuri ale lor. Nu e rău să-ţi îndrumi copilul spre bine dar cred că e greşit să faci din copil altceva decât e chemat să fie. Iată câteva exemple:

Copiii trebuie să devină ce părinţii lor nu au reuşit. Ehe câte mame filatoare sau croitorese nu şi-au dorit din toată inima să fie „doctorese”, au tânjit, au oftat la munca lor grea şi într-un final au găsit o portiţă de a se  „realiza”. Aveau să își facă fetiţa sau băiatul doctor. În acest fel s-au pus serios pe treabă. Au plantat visul acesta ca fiind cel mai mare vis posibil şi au bombardat mintea copiilor cu „ceva bun”. Au urmat ani de studii, învăţare grea, nopţi nedormite, restanţe, examene şi în final mama ajunge medic prin fiica sa. Dar fiica… s-a bucurat doar de graduare pentru că în meseria ei de zi cu zi nu era mai fericită ca mama ei filatoare. Făcea ceva, practica o meserie pentru care nu era făcută. Trăia o viaţă care nu era a ei. Era bună în meserie dar… nefericită, neîmplinită, nu o reprezenta şi de fiecare dată ofta când vedea la televizor oameni care făceau ce ea doar visa. Aşa că, nefericita doctoriţă, acum mămică, „îşi dă fata la geografie” pe considerentul: dacă eu nu am putut, du-te măcar tu. Şi nefericirea prevăd că va continua.

Copiii trebuie să devină ceea ce şi părinţii lor au fost. Adică dacă eu sunt doctor (ar fi vrut ea mama) atunci şi ficiorii mei, doctori tre să fie tată… Aşa ajung generaţii întregi de medici şi unii sunt nereuşiţi. Merg oamenii la doctorul Cutărescu, că e nepotul doctorului Cutărescu dar, stupoare… nepoţelul nu mai e ceea ce Cutărescu a fost. De ce? Pentru că nepoţelul manevrează oamenii cum ar manevra maşinile în service. Nu e vocaţia sa, nu e chemarea sa. La fel şi cu copiii de pastori, cu cei pe preoţi, cu cei de avocaţi etc

Copiii trebuie să servească palmaresului social al părinţilor. Aici am abordat ieri latura mai religioasă a problemei dar există destul de multe alte valenţe. Am văzut mulţi părinţi lăudându-se cu copiii lor. Unii dintr-o inimă bucuroasă că ai lor copii au reuşit să se ridice puţin peste condiţia lor ca părinţi. Dar la unii, la cei mai mulți, am văzut pe chip mândrie şi o satisfacţie bolnavă când se lăudau cu „ce au ajuns copiii lor” umflând bineînţeles şi salariul şi diplomele, și notele şi importanţa lor socială. În acest fel copiii devin trofee în vitrina de sticlă, prăfuită a unor oameni care pentru asta i-au crescut. Dar trofeele nu sunt neapărat aşa de aurite, nici aşa de lucioase pentru că în primul rând sunt oameni.

Copiii trebuie să urmeze religia părinţilor. Nu cumva să te rătăceşti mamă dragă! Aşa ajung oameni în toată firea, culţi, educaţi, maturi să nu ştie ce cred şi de ce cred. Şi mama şi tata să fie bucuroşi că copilul lor micuţul, şi la 40 de ani,  e tot în biserică. Dragii mei, religia mea nu este importantă şi copiii mei trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu şi nu religia. Dacă religia mă ajută să îl arăt copiilor mei pe Dumnezeu e în regulă, dacă însă ei vor rămâne „în religia asta” doar că „aşa s-au născut” mă declar nefericit. Eu doresc ca ai mei copii să îl cunoască şi să se împace cu Dumnezeu apoi cu siguranţă acesta îi va îndruma unde trebuie să se aşeze.

Întrebare importantă. Eşti ceea ce trebuie să fii în viaţă sau trăieşti o viaţă care simţi că nu este a ta? Dar o întrebare şi  mai importantă: Ce ai vrea să se facă copiii tăi? Şi De ce?

Simţi că crapi de nervi când copilul „te face de râs” prin notele slabe? Simţi că îţi aduce ţie atingere prin trăsnăile pe care le face? Ai senzaţia că copilul tău e dator să te reprezinte? I-ai spus adesea „ne faci de râs!” sau „ ce o să zică lumea de mine acum?” Dacă e aşa cred că e nevoie să meditezi la atitudinea ta, copilul tău nu e proprietatea ta şi nu ţi-a fost dat pentru a te reprezenta pe tine sau pentru ca tu să trăieşti prin el. Fii atent/atentă că din asemenea mentalităţi mănâncă copiii cea mai multă bătaie. Este posibil ca să faci din el ceea ce doreşti dar el/ea să nu fie fericiţi toată viaţa lor că vor trăi în închisoarea construită perfect de tine.

Ce mai supărare este când un copil rupe colivia şi scapă. Câtă întristare şi plânset culminate cu înstrăinare se produc. Bineînţeles că mulţi dintre copiii care rup cuşca o vor sfârşi rău şi atunci părinţii spun „ţi-am spus eu?” dar o sfârşesc rău pentru că nu au fost învăţaţi să zboare, ci au fost învăţaţi să stea în colivie.

http://www.filedinjurnal.ro

Ce fel de oameni ar trebui să fim noi

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, MEDITAŢII

S-a vorbit ieri foarte mult, în multe biserici despre o zi a României, despre ziua care ar trebui să fie sărbătoare naţională şi mai ales s-au făcut multe rugăciuni, s-au cântat multe cântări cu tema aceasta, s-au spus multe poezii. Mulţi din cei care au făcut asta ar avea dificultăţi în a-şi aminti a doua strofă a imnului naţional, dar cred că dragostea de ţară se limitează la un „program artistic în biserică”. Da rugăciunile unora erau parcă de pe carte, făcute bine, cu tot ce trebuie, doctrinar corecte cu multă evlavie însă meditam la situaţia asta şi mă întrebam  ca Petru: Ştiind toate aceste lucruri (necredinţa, hoţia, minciuna, înşelare, trădarea, lipsa respectului, avorturile, curviile, nesimţirea, ura) în viaţa poporului român: Ce fel de oameni ar trebui să fim noi?

Oare ajunge rugăciunea? Oare e destulă cântarea sau predicarea despre România? Oare e bună nemulţumirea şi critica faţă de clasa politică a ţării? Ce fel de oameni ar trebui să fim noi ştiind că toate aceste lucruri s-au stricat şi au să se mai strice? Putem să pretindem oare că ne pasă de poporul acesta amărât dacă stăm în confortul nostru acasă sau la biserică şi spunem rugăciuni? Oare nu e nevoie de ceva în plus?

Ba da, cred că este nevoie de ceva mai mult. Toate aceste lucruri: rugăciunea, cântarea, predicarea, poezia trebuiesc făcute, sunt bune, apreciez pe cei care le fac dar e nevoie şi ceva mai mult. Nu se cere să mergeţi să vorbiţi cu domnul Băsescu sau cu domnul Ponta să se pocăiască, nu se cere să luaţi cuvântul în plenul parlamentului, nici măcar să participaţi la şedinţa consiliului local şi să le predicaţi, poate nici pe stradă nu se cere să ieşiţi să le vorbiţi oamenilor despre Hristos, nu, nu ni se cere asta acum deşi Dumnezeu vă poate duce şi în aceste circumstanţe.

Tot ce este nevoie este să respectăm cele două porunci ale noului testament, restul vine de la sine. Oamenii care cred cu adevărat în Dumnezeu, oamenii care au ca Tată pe Dumnezeu şi care umblă călăuziţi de El, în respect şi reverenţă faţă de El, acei oameni devin lumini şi sare „şi aceasta fără vorbe”. Oamenii care iubesc pe alţi oameni, care au milă de alţi oameni, care se implică în viaţa altora îl arată prin asta pe Hristos, îl propovăduiesc pe Hristos şi salvarea Sa, fără a scoate prea multe cuvinte (deşi uneori este nevoie). Oamenii care iubesc ca Hristos îl arată pe Hristos, oamenii care sunt plini de Hristos nu îl pot ascunde pe Hristos. Ce pot eu sau tu să facem pentru ţara aceasta este tocmai să-l avem pe Hristos în viaţa noastră. Un bine mai mare nu poţi face pentru cetăţenii acestei ţări decât să trăieşti printre ei cu Hristos în tine.

Oamenii din jurul nostru au nevoie să ştie ce este dragostea curată. Ei cunosc o dragoste pervertită, ei cred că iubesc dar se iubesc pe ei înşişi. Ei cred că iubesc real şi uneori se întreabă de ce nu merge treaba, ei iubesc după modelul de dragoste otrăvită servit de Satan. Dragostea cântată şi trăită de ei are de a face doar cu durere, trădare, înşelare, despărţire si sex. Ascultaţi într-o zi un post local de radio şi vedeţi în cântecele lor dragostea pe care o au, pe care o cântă. Au nevoie să vadă oameni care iubesc ca Hristos, au nevoie să fie iubiţi cu o dragoste ca a lui Hristos şi iubirea asta nu o putem transmite „wireless” iubirea asta o vor cunoaşte dacă ne implicăm în viaţa socială, în viaţa lor. Iubind ca Hristos îl arătăm de fapt pe Hristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”

„Noi nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă” aşa că nu vă temeţi să ieşiţi în lume şi să trăiţi ca Hristos. Noi avem mandatul acesta de la Domnul nostru „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Trebuie să smulgem pe oameni cu puterea şi în numele Domnului, pentru dragostea Lui din lumea aceasta. Trebuie să lăsăm mireasma lui Hristos în lume, e nevoie de curăţie în mocirla asta şi cine să o aducă dacă nu cei care au fost curăţiţi.

Oamenii din jurul nostru au nevoie de milă. „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” Aici sunt cumva motivat de o meditare a fratelui meu Andrei în care prezenta foarte bine modul în care noi, fără discriminare trebuie să fim miloşi. E o caracteristică a copiilor de Dumnezeu. Isus Hristos a venit să moară pentru toţi oamenii „ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică” şi prin aceasta ne-a dat un exemplu de urmat. Românii au nevoie de milă, o milă nepăcătoasă, nepătimaşă, o milă divină, o milă spre ridicare nu spre batjocură, o milă care să lege răni, să salveze vieţi să ridice pe cei prăbuşiţi, o milă şi o bunătate nepământene a unor fiinţe care îl au în inima lor pe Dumnezeu.

Exemplul Samariteanului e elocvent a avut milă de cel căzut deşi s-a expus şi el pericolului. A sacrificat din confortul său punându-l pe rănit pe asin în locul său, a sacrificat din proviziile sale folosindu-le să aline suferinţa, a sacrificat din timpul său, oprindu-se să ajute, a sacrificat din banii săi plătind hangiului tot ce era de plată. Asta se numeşte dragoste din Dumnezeu, asta se numeşte milă Dumnezeiască. La o astfel de milă suntem chemaţi şi noi, de o astfel de milă au nevoie oamenii din jurul nostru.

Fiind expuşi unei iubiri ca a lui Hristos şi a unei mile cu originea în El, oamenii din jurul nostru îl vor vedea pe Hristos, îl vor cunoaşte vor avea dorinţă să vină la El, cum să nu vrei un asemenea Dumnezeu? Dar oare îl arătăm noi pe Hristos în vieţile noastre?

Voi sunteţi sarea pământului ne spune scriptura, apoi mai spune că noi suntem lumină ce facem? Stăm sub obrocul bisericii sau mergem şi luminăm. Nu e nevoie să vă afişaţi mâine la preşedinte în audienţă dar e nevoie să luminaţi acolo unde v-a pus Dumnezeu. Doamne, fă lumina ta să strălucească în noi, iar pe noi ajută-ne să luminăm şi să dăm gust lumii în care ne-ai pus. Aşa vor începe trezirile spirituale, aşa se va face cea mai eficientă evanghelizare.

http://www.filedinjurnal.ro