Categorie: POEZII

E-o pace nefirească în cetate,
Duşmanii par a nu fi nicăieri,
Păianjeni stau pe porţi neferecate
Ce scârţâie atunci când vântul bate
Şi de pe ziduri nu se-aud străjeri.

Din înălţimea turnului de pază
Se-aude al columbei uguit;
În liniştea adâncă de amiază
Doar ea şi firele de praf pe-o rază
E tot ce a rămas neadormit.

Mai vulnerabilă ca niciodată,
Expusă la pericol permanent,
Cetatea crede-n pacea nesperată
Care cuprinde astăzi lumea toată,
În libertatea fără precedent.

Dar, vai! – mai camuflat ca-n orice vreme,
Un inamic perfid şi veninos
Vine ca negustor, şi caru-i geme
De dulci poveri, ispite prinse-n gheme
De linguşeli, şi vinde bucuros.

Este întâmpinat cu bucurie
Şi chiar la masă este invitat,
El îşi expune marfa şi îmbie.
Poporul cumpără fără să ştie
Otrava dulce-a negrului păcat.

Nu e scenariu, e realitate
Mai grea ca plumbul marilor poveri.
Treziţi-vă cât gongul încă bate,
Duşmanul a pătruns deja-n cetate,
Sunaţi din trâmbiţă, acum, străjeri!

Voi n-aveţi trâmbiţa pentru serbare,
Nici pentru a cânta cântări de joc;
Sunteţi străjeri, sunaţi mobilizare,
Căci ridicând poporul în picioare
Îl mai puteţi scăpa, încă, de foc.

Stăpânul v-a încredinţat pentru veghere
Cetatea ce-o va cere de la voi
Când altă trâmbiţă, din alte sfere,
Va răsuna, deodată, cu putere
Şi El va lua cetatea înapoi.

Amin
Vulcan, febr. 2007   Simion Felix Marţian

Mă simt iubit încă de dimineaţă
Când, dezlipit de vis, cobor din somn,
Scăldat în soare eu păşesc în viaţă
Iar Tu mă ţii de mână, dulce Domn.

Mă ţii apoi în palme de amiază
Când le întinzi spre mine din zenit,
Şi când îmi mângâi faţa cu o rază
Trăiesc sublimul, căci mă simt iubit.

Iar când luminile crepusculare
Pe orizont mai pâlpâie abia,
În binecuvântata înserare
Care coboară, simt iubirea Ta.

Când bezna înfăşoară-ntreaga fire
Şi stelele clipesc pe firmament,
Simt că-s cuprins în ciclul de iubire,
Un ciclu repetabil… permanent.

Amin
Vulcan, febr. 2007    Simion Felix Marţian