Biserica Penticostală Maranata Vulcan
Ca să lupți pentru biruința Bisericii, trebuie în primul rând să fii prezent la întrunirile ei!
Da…vor mai fi în calea ta
Şi spini ce sufletul rănesc…
Va fi şi soare dar şi nori
Şi flori ce-n taină înfloresc…
Vor fi în calea ta dureri
Iar ochii tăi vor fi izvoare
De lacrimi multe ce vor curge
Căutând o vorbă de-alinare…
Vor fi şi zâmbete şi cânt,
Şi aripi şi iubiri curate…
Va fi culoare şi parfum
Şi zbor şi doruri necurmate…
Da…calea ta e numai una
Şi ai pe ea şi bun şi rău…
Tu preţuieşte-o! E a ta!
Lăsată-n dar de Dumnezeu!
Vulcan-13-04-2015 Maria Luca
„Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului
şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire
vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci.”- Daniel 12:3
Pe plai moldav, la Diecheni-Bucești,
Și-a început periplul mesagerul;
A stat o vreme bună la Giurgești,
Apoi la Dej, și-acum…spre slăvi cerești
Să-mpodobească, printre stele, cerul.
Dar între-aceste „stații”au fost mii
În care-a poposit, ducând Scriptura,
Ducând spre însetați mesaje vii,
Trecînd prin focul multor bătălii
În care-și lustruia, luptând, armura.
Ardea lumina vie-n ochii lui
Și degaja căldură din cuvinte
Dând vestea mântuirii orișicui,
Iar cei ce-au înțeles au fost destui
Și-au îmbrăcat, spre viață, straie sfinte.
Parcă țesut din dragoste și zel
El își urma neobosit menirea,
Ducând lumină-n lume cu Acel
Ce l-a chemat și i-a rămas model:
Isus divinul, Calea, Mântuirea!
Atâtea drumuri i s-au scurs sub pași
C-ar fi putut înconjura pământul,
Dar a văzut „sămânță de urmași”
Când cei ce-l ascultau erau atrași
Spre Cel ce din vecii este Cuvântul!
Azi, alergarea lui s-a încheiat
Și lupta și-a sfârșit-o-n biruință,
Ca un apostol dârz, neînfricat,
Fiind exemplu vrednic de urmat
Prin viața sa trăită în credință.
Sub cerul primăverii opalin
Ne despărțim de el, simțind durere,
Însă îi spunem printr-un crez divin:
Drum bun spre veșnicii, Sandu Marin!
Ne vom vedea în cer. La revedere!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 27 aprilie 2015 Simion Felix Marțian
Venind din moarte viu, biruitor,
În trup de slavă ca o haină nouă,
Păşeai spre-ai Tăi, Isuse, dor spre dor,
Trecând prin zid, prin uşa cu zăvor,
Să-i binecuvântezi cu… ”Pace vouă!”
Uimiţi, ei încă mai credeau că-i vis
Dar semnele din palmă, mărturie,
Au şters al îndoielilor înscris
Cu-al bucuriei foc de nedescris
Dar… Toma nu era la părtăşie.
Când s-a întors, încă se îndoia
Căci numai el, din toţi, nu Te văzuse;
Ar fi crezut şi parcă nu putea,
Voia să-şi pună palma-n palma Ta
Să simtă semnul cuielor, Isuse.
Tu nu Te-ai supărat, căci l-ai iubit
Şi pentru el ai mai venit o dată
Spunându-i blând, cu glas abia şoptit:
„Priveşte,Toma, unde-am fost lovit,
Semne de cuie şi de lance, iată!”
De data asta nu i-a mai fost greu
Căci ochii lui uimiţi puteau să vadă
Şi a rostit cu glas crescând mereu:
„O, Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Şi îi era aşa uşor să creadă.
Toma a vrut să vadă şi-a crezut
Dar, Doamne,Tu m-ai fericit pe mine
Privind spre viitor dinspre trecut,
Căci semnul cuielor nu l-am văzut
Şi totuşi Te iubesc şi cred în Tine.
Prin har Te văd în alte semne-acum
Şi nu în urma cuielor, ca Toma;
Te văd în al Creaţiei album,
În urmele ce mi le laşi pe drum,
Şi-n Duhul Sfânt Îţi simt din plin aroma.
Simion Felix Martian
Vii întrebări îşi căutau răspunsul
Când Te-ai născut în chip miraculos
Şi Te-a-nsoţit misterul, nepătrunsul
Mereu, când se-ntrebau: „Oare e Unsul?”
„E Cel ce vine?” „Este chiar Cristos?”
Poate a fost doar curiozitate,
Sau poate chiar erau setoşi de har,
Dar vrând să scape de-ambiguitate
Ei Te-au tratat cu agresivitate
Testându-Ţi nemurirea pe Calvar.
Divine mâini cu mângâieri sublime
Au plâns atunci cu lacrimi rubinii
Muşcate de piroane, cu cruzime,
Când răutatea clocotea-n mulţime
Şi-Ţi refuza prezenţa printre vii.
Misterul care Ţi-a-nsoţit venirea
S-a transformat în beznă pe pământ,
S-a zguduit din temelii zidirea
Când Duhu-Ţi străbătea nemărginirea
Iar trupul era pus într-un mormânt.
Dar de pe”Cine-i?”,semnul de-ntrebare
S-a deplasat, scăpat de sub control,
Pe „Unde-i?”, chestiune arzătoare
Când au văzut călăii, cu stupoare,
Că în mormânt nu-i nimeni, că e gol
***
Nu am să pot, oricât aş vrea de tare,
Să-Ţi mulţumesc Isuse îndeajuns
Că prin jertfirea Ta mântuitoare
Tu m-ai scăpat de semne de-ntrebare,
Căci înviind în mine, mi-ai răspuns.
Eu ştiu şi „cine” eşti şi ştiu şi „unde”
Căci Tu mi-ai dezlegat acest mister,
De-aceea aş dori ca orişiunde
Să pot şi eu la întrebări răspunde,
Să fiu o călăuză către cer.
Amin
Vulcan, apr. 2008 Simion Felix Marțian
E linişte acum peste cetate,
Sunt zorii unei alte dimineţi,
S-a stins ecoul celor întâmplate,
Numai nişte femei îndurerate
Îşi duc povara grelei lor tristeţi.
Sunt câteva femei galileene
Pătrunse de iubirea lui Isus,
Mergând încet, vii umbre pământene
Cu focul lacrimilor prins în gene,
Spre locul unde Domnul a fost pus.
Duceau miresme şi duceau iubire
Şi grija că-ntre ele şi Cel dus
Stătea o lespede ca despărţire,
Un rece bolovan fără simţire,
Zid mort între viaţă şi apus.
Această grijă le-a fost spulberată
Când, uluite, ele-au observat
Că lespedea a fost înlăturată,
Iar în mormânt… ce veste minunată!
Nu era trupul Celui căutat.
Ca o explozie lovind Pământul,
Această veste l-a cutremurat
Şi a pornit în patru zări, ca vântul,
Ducând mesajul: Este gol mormântul,
Isus Cristos din morţi a înviat!
***
Punându-şi strict problema existenţei,
Mulţi oameni îşi fac idoli pe pământ
Dând gir materialului, prezenţei,
Dar cei salvaţi sunt roadele absenţei,
Absenţei unui trup dintr-un mormânt.
Amin
Vulcan, martie 2007 Simion Felix Marțian
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 