Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Primăvara ca o stare

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în POEZII

Felix
Înfipt în anotimp până-n plăsele
Mă împrimăvărez în verde viu,
Şi-nseninat de cerul azuriu
Sorb seve noi, dorind să scriu cu ele.
Mă năpădesc cuvintele nescrise
Când primăverii îi plătesc tribut,
Căci frumuseţea nu-i doar atribut
Ci viaţă nouă afluind prin vise.
Şi văd, înfăşurat în foi de viaţă,
Că primăvara nu-i doar anotimp,
Este o stare dincolo de timp,
Este trezire, este dimineaţă.
E învierea simţurilor toate
Spre bine, spre frumos, spre adevăr,
E neprihana florilor de măr
De roua dimineţii sărutate.
Trăind, deci, primăvara ca o stare
Ca înviere, ca dorit dezgheţ,
Văd scrisul îndurării mai citeţ
Şi-aud mai clar a cerului chemare.
Iar inima-mi, Părinte, vrea să-Ţi ceară,
Cu un demers cu totul exploziv:
Condamnă-mă, Te rog, definitiv
La o eternă, sfântă primăvară.
Simion Felix Marțian

Bucurie regăsită

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în POEZII

Felix
Să fie, oare, vântul de la nord
Sau ceaţa rece vinovată-i, oare,
De-acest tablou funest, în care doare
Nezâmbetul cu frigul în acord?
De chipurile creionate-n gri
Să fie briciul gerului culpabil,
Într-un tablou cu amărui palpabil,
Neîncadrat de rama „a zâmbi”?
Vezi cocârjate umbre cenuşii
Purtând povara grijilor în spate,
Care umblând pe căi întunecate
Îşi lasă zâmbetul la…datorii.
Putem să achităm şi ger şi vânt,
Căci vinovată de această boală
Este dorinţa de agoniseală
Care ne ţintuieşte de pământ.
Şi-acest „mai mult” insiduos şi greu.
Venind cu-a-ngrijorărilor oştire,
Face din bucurii doar amintire
Şi-l lasă la trecut pe Dumnezeu.
Hei, oameni buni din tristul meu tablou,
Care avizi fugiţi după miraje,
La Dumnezeu se pot lăsa bagaje
Şi regăsindu-L să zâmbiţi din nou!
Nu vă mai ancoraţi în în efemer
Gonind, prin zbucium, bucuria-afară;
Lăsaţi la El a grijilor povară
Şi-o să vă bucuraţi şi-aici… şi-n cer!
Simion Felix Marțian

Unde eşti?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în POEZII

Felix
Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.
Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.
Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.
Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.
În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.
Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!
În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.
Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.
Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.
Simion Felix Marțian

Ioan Botezătorul

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în POEZII

Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea…”(Marcu 1:2b)

Când se-ntorcea istoria spre soare
Şi era mântuirii-abia mijea,
Un glas de tunet, cu înflăcărare,
Vestea o cale ce se deschidea.

Intra în eră Antemergătorul
Ce cobora prin timp din prorocii,
Să pregătească el, Botezătorul,
O cale pentru Cel din veşnicii.

Vorbea de pocăinţă şi iertare,
Despre mărturisire şi botez,
Iar vorbele, adesea tăietoare,
Intrau adânc în inimi, până-n miez.

N-a cunoscut până atunci Iordanul
Aşa un val vuind spre valul său,
Căci gloatele veneau cu tot elanul
Voind să-ntoarcă spatele la rău.

Le-a mai vorbit Ioan de Cel ce vine,
El pregătindu-I calea spre norod,
Dar zborul său înaripat spre bine
S-a frânt de răutatea lui Irod.

S-a stins Ioan, profet cu glas de clopot,
Dar nu-nainte de-a fi auzit
Din faptele reverberând în ropot
Că Cel ce vine… deja a venit.

A fost un glas ce-a răscolit pustia
Şi ca ecou s-a consumat, vibrând;
În bezna vremii a purtat făclia
Şi tot ca ea s-a mistuit, arzând.

Amin
Vulcan, dec. 2010    Simion Felix Marţian

La revedere, Becky

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în POEZII

Am cunoscut-o pe Becky dintr-o carte. O carte în care era personajul principal, dar dădea şi numele cărţii. Nici nu-mi imaginam că o s-o întâlnesc vreodată. Am avut ,însă, harul să o întâlnesc. Şi să o reîntâlnesc. Şi să mă bucur de fiecare dată.
Am înţeles de la bun început că este o persoană specială, având o misiune specială, pe care alături de părinţii ei Mircea Oprean şi Lidia Husanu Opreanşi-a asumat-o. Şi-au asumat această misiune „la pachet” cu necunoscutele din ecuaţiile lui Dumnezeu, care nu ne dă întotdeauna detalii privitoare la planurile Sale. Şi, mai ales, nu ne răspunde la întrebări de genul „De ce eu, Doamne?” sau „De ce aşa, Doamne?”
Becky Oprean nu mai e printre noi.S-a dus să dea raportul: „Misiune îndeplinită, Doamne!” Şi asta dincolo de înţelegerea noastră. S-a dus lăsăndu-ne răscoliţi de durere, dar având speranţa pe care o împărţea cu generozitate potrivit chemării ei.
Despre Becky şi Becky’s Hope am mai scris poezii. Aş vrea să o fac şi acum, dar simt că-mi lipseşte dramul de detaşare necesar ca să-mi caut cuvintele.
Voi încerca, totuşi, căci trebuie să-i spun: La revedere, Becky!
La revedere, Becky
Când suferinţei i s-a dat anume
Surâsul ca un nimb nepământean
Să-mpartă, strălucind, speranţă-n lume,
Acesta s-a numit Becky Oprean.
Da, un surâs, un fâlfâit de-aripă
Ca un îndemn nemijlocit la zbor,
Speranţă renăscând clipă de clipă
Şi împărţită darnic tuturor.
Ne-a însorit printr-un surâs trecutul
Când surâzând privea spre viitor,
Dar dăm prezentului plângând tributul
Căci despărţirile oricând ne dor.
Surâsul ce-o făcea strălucitoare
E astăzi doar în amintire viu;
Aş vrea să-l nemuresc şi-n vers, dar, oare,
Cât aş putea cu lacrima să scriu.
Mă reculeg, torcând în vers durere
Dar împletind şi optimism pe fus,
Să pot rosti crezând: La revedere,
Becky, în veşnicie cu Isus!

Simion Felix Marțian