Se tace îndârjit, abrupt, rapace,
Conspirativ se tace-n cârdășie,
Pe un pământ bolnav de limbuție
De Dumnezeu tot mai vârtos…se tace!

Cancanuri colorate viu, vivace,
Absorb atenții măsluind lumină,
Iar viața însăși este clandestină
Când de Cristos și jertfa Lui…se tace!

Se scrie încordat, febril, tenace,
Despre mondenități sau vernisaje,
De flecăreli alimentând miraje,
Dar despre mântuire doar…se tace!

De ton trezite gamele buimace
Se-nflăcărază-n cântece ritmate;
Se cântă despe tot și despre toate
Însă de viața veșnică…se tace!

Iar când lumina-n galerii își face
Noi curcubeie-n pânze pe simeze,
O lume pare să se-nfiripeze
Dar despre scene biblice…se tace!

Vremelnicia s-a ornat, dibace,
Captând atenția sferă cu sferă,
Iar omul prins în cursa-i efemeră
Despre ce-i veșnic și vital…doar tace!

Dar cei ce știu, prin orișice mijloace
Să etaleze lucrurile sacre
Și prin angajament să se consacre:
Vom scrie, vom vorbi, dar…vom și face!

Amin
Vulcan, 24 octombrie 2014    Simion Felix Martian

     Dragoș și Ligia

(Focșani, 5 octombrie 2014)

Parcă și straiul toamnei la Focșani

Este de sărbătoarea nunții gata,

Uimind prin fastul său pe artizani,

Căci nunta are, dăinuind prin ani,

O filă nouă azi la Maranata.

Dragoș și Ligia, pe drumul lor,

Punând dorințele în rugăciune

S-au întâlnit, și nu întâmplător,

Căci Cel care-i din veac Îndurător

Răspunde dând din Ceruri daruri bune.

Cum altfel în imensul București

S-ar fi-ntâlnit Focșaniul cu Vulcanul,

De n-ar fi fost călăuziri cerești

În urma rugăciunii părintești

Care-mpletea iubirea cu elanul.

Ei astăzi sunt aici, îmbujorați,

Cu fericirea-n inimi și-n privire

Și noi ne bucurăm cu ei, ca frați,

Dar pentru-a fi în viață protejați

Le trebuie cerească ocrotire.

De-aceea-n dragostea ce le-o purtăm

O rugăciune să-nălțăm, fierbinte,

Căci dincolo de tot ce-o să le dăm

Este vital să îi încredințăm

În brațul tare-al Bunului Părinte.

Cum Dragoș și cu Ligia pășesc

Pe un drum nou în miezu-acestei toamne,

Să ne unim cu toți cei ce-i iubesc

Cerând prin rugă Tatălui ceresc:

Revarsă-Ți grația divină, Doamne!

Amin

Pe șevalet e  pânza încă goală
Dar toamna-și varsă marea de culoare
Din lan, din pom, din crâng, din iaz, din floare
Și toate prind pe pânză rânduială.

Imaginea se-ncarcă, prinde viață,
Din tinda toamnei se pornește vântul
Spre porumbiștea deșelând pământul
Și spre mătasea verde din fâneață.

De rodul greu din ram scâncesc proptele
Sub mărul plin de râsete rotunde,
Iar dinspre piersici simți cum te pătrunde
Belșugul galben până la plăsele.

E grea povara dulce din livadă
Cum și în cucuruz cu greu apasă,
Și peste tot, când seara-ncet se lasă,
Se-nchide-a mulțumirii acoladă.

Pe pânză-i rodul plin al unei toamne,
Iar șevaletul tace a uimire;
Privesc tabloul plin de mulțumire
Dar să-l semnez nu pot, semnează-l, Doamne!

Căci doar a Ta e din vecii rodirea
Chiar dacă noi mai scrijelim pe glie,
De-aceea pun pe pânza caldă, vie,
În loc de semnătură…mulțumirea!

Amin
Petroșani, 19 septembrie 2014    Simion Felix Martian