Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

În mugurul ce ochii şi-a deschis,
Clipind mirat în verdea lui tăcere,
Văd un miracol vieţii circumscris
Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis
Ca o-nviere.

Pământul, ce cu jilav plescăit
Deschide încolţirii bariere,
Emană un miros nedefinit
Purtând în el, în chip nedesluşit,
O înviere.

Melodiosul susur de izvor,
Scăpat de a îngheţului durere,
Atinge coarda inimii uşor
Şi mângâie auzul ca un cor
De înviere.

Pe trupul încordat de aşteptări
Mi-e primăvara toată mângâiere
Şi-abandonându-mă acestei stări
Mă las înfăşurat de-albastre zări
Şi de-nviere.

Gust cu nesaţ al primăverii rod
Mustind renaştere şi îmbiere
Şi, săturat, de toate mă deznod,
Să-mi fac din seve proaspete un pod
Spre înviere.

Dar, peste toate, crucea din Calvar,
Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere
Adus-a jertfa mântuirii-n dar,
Deschide-al veşniciilor hotar
Prin Înviere.


Vulcan, 4 aprilie 2014    Simion Felix Marțian

A fost o zi cum n-a mai fost vreuna,
Când Te-ndreptai,Isuse,spre cetate
Pe-un măgăruş,smerit ca-ntotdeauna,
Insă vuia prin gloate,ca  furtuna,
Un clocot de speranţe înviate.

Nicicând n-ai fost primit cu-atâta soare,
Cu-atâtea flori ce-şi împleteau parfumul,
Nicicând atâtea feţe zâmbitoare
Nu s-au smerit,căzându-ţi la picioare,
Cu hainele să Îţi aştearnă drumul.

Se dezbrăcau în cinstea Ta finicii,
Punându-Ţi la picioare neprihana
Strivită-n clorofila rămuricii,
Şi gloatele strigau cu ucenicii:
Osana Împăratului,osana!

Aşa găseşti Isuse drag cu cale
Să intri-n inimi,ca şi în cetate,
Întâmpinat cu imnuri,osanale,
Călcând pe-ale smereniei petale
Şi înviind speranţele uitate.

A fost o zi când am trait sublimul,
O zi ce stăruie şi tot în prag e
Când eu,neînsemnatul,anonimul,
Te-ntâmpinam ca şi Ierusalimul
Când Te-ndreptai spre el dinspre Betfaghe.

Dar în cetate-ai cunoscut trădarea,
Triumful Tău s-a transformat în dramă
Când fila-ntoarsă a-nsemnat schimbarea,
Şi plini de ură cereau condamnarea
Cei ce Te-au aclamat,gloata infamă.

Eu însă vreau,Isuse,cu ardoare
Ca şi-n cetatea mea interioară
Să fiu mereu ca la întâmpinare,
Ca prin vorbire,faptă sau umblare
Să nu Te răstignesc a doua oară.

Amin
Vulcan,Apr.2008      Simion Felix Marțian

Mi-e, oare, ochiul inimii bolnav,
În cuşca pesimismului ostatic?
Sau văd corect un diagnostic grav:
Planeta este în declin cromatic.

E tot mai rar în lume albul cast,
Alb de iubire, alb de armonie,
Iar cenuşiul, pe un spaţiu vast,
Aduce a-nnoptare şi urgie.

E, oare, ochiul meu întunecat
Şi lumii nu-i mai recunosc paleta?
Sau adevăru-i de necontestat:
Păcatul e mai greu decât… planeta!

Oricât ar fi povara lui de grea,
Cu rădăcini înfipte-adânc în ere,
Un lucru-i cert, pentru-al îndepărta
E de ajuns o singură-Nviere.

E de ajuns spre Jertfă a privi,
Uitând de căutările năuce,
Şi a zidi în fiecare zi
Orientând ferestrele spre Cruce.

Şi când Lumina ne va inunda
Din Cel ce ne-a spălat de orice vină,
Cu albul ce în noi va triumfa
Vom da planetei straie de lumină.

Apelul meu este înflăcărat,
Chiar dacă inima mi-e încă tristă:
Să dăm planetei albul meritat,
Căci unitatea-n dragoste există!

Amin
Vulcan, 15 martie 2014    Simion Felix Marțian

Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.

Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.

Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.

Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.

În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.

Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!

În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.

Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.

Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.

Vulcan, 14 martie 2014

Pe cerul azurat cu Voroneţ
Se cuptoreşte  soarele amiezii,
Privind către convulsia zăpezii
Care-şi trăieşte ultimul dezgheţ.

Pe portativ de cald cântă aezii,
Pictând cu ciripitul îndrăzneţ
Pe horbota de-un verde pădureţ
Care tiveşte aura livezii.

În mugurii pleznind a înviere
Un ciclu se reia repetitiv,
Dând timpului şi start şi-aliniere,

Dar noi, având un alt obiectiv,
Cerem, rugându-ne: prin sfânta-Ţi vrere,
Dă, Doamne, un dezgheţ definitiv!

Amin
Vulcan, 5 martie 2013          Simion Felix Marțian