Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Când Dumnezeu, în planul Său divin,
A hotărât să-Şi scoată din robie
Poporul, după secole de chin,
Ales-a ca-mputernicit deplin
Pe Moise, când vorbitu-i-a-n pustie.

Nepregătit, Moise s-a eschivat:
„Cine sunt eu, de mă trimiţi pe mine?”
El se vedea prea mic, neînsemnat,
Dar Dumnezeu pe loc i-a replicat:
„Eu te trimit, deci Eu voi fi cu tine.”

„Dar uite, Doamne, cu ce mă confrunt,
Tu mă trimiţi, dar ei vor vrea să ştie
Numele Tău, ce nu-i doar amănunt.”
Spune-le, Moise, Eu Sunt Cel ce Sunt
E numele Meu pentru veşnicie.”

„Şi dacă totuşi nu vor asculta?”
– A început din nou şovăiască –
Şi Domnul a făcut, prin mâna sa,
Trei semne, pentru a consolida
Însărcinarea sa dumnezeiască.

„Doamne,Tu ştii că eu vorbesc mai greu”,
Mai zise Moise, încercând să scape.
„Dar, Moise, toate-s de la Dumnezeu,
Şi gura ta, nu am făcut-o Eu?
Tu du-te dar, Eu îţi voi fi aproape.”

„Trimite, Doamne, pe altcineva”,
A mai făcut Moise o încercare
Menită pe Cel Sfânt a-L mânia:
„Tu du-te la Aron, el gura ta
Va fi de-acum, cât veţi fi în lucrare.”
***
Nu ţi se pare că ai întâlnit
Şi-n viaţă, situaţii similare?
Nu-ţi aminteşti când Domnul ţi-a vorbit
Printr-un Cuvânt puternic, desluşit,
Iar tu L-ai refuzat cu-nverşunare?

Moise, până la urmă, a-nţeles
Că voia sfântă trebuie-mplinită,
Şi că atunci când Domnul te-a ales
Tot El e cel care îţi dă succes.
Nu crezi că-i o problemă lămurită?

Domnul mai are oameni în Egipt
Robiţi, orbiţi, lipsiţi de idealuri,
Şi chiar de te vezi mic, nepregătit,
Pe tine Domnul te-a-mputernicit
Să-i treci prin Marea Roşie, prin valuri.

Să îi conduci printr-un pământ arid
Spre Stânca vieţii, plină de izvoare,
Fiindu-le spre Ţara Sfântă ghid,
Şi-ntr-un climat otrăvitor, perfid,
Să îi fereşti de falsa închinare.

Nu cântări lucrarea Celui Sfânt
Şi nu o raporta la a ta stare,
Oricum eşti mic însă, pe-acest pământ,
Domnu-ţi trasează calea prin Cuvânt,
Asumă-ţi deci divina-nsărcinare.

Amin
Vulcan, 16 ian. 2007   Simion Felix Marţian

Paradoxal, absurd sau depăşit,
Un gând îşi cere astăzi crezământul:
Da, Universul este infinit,
Dar Dumnezeu, atunci când l-a-ntocmit,
A pus totuşi în centrul lui Pământul.

Nu vin cu inedite teorii
Pentru-a susţine-aceste afirmaţii,
Las astre, supernove, galaxii,
Pe drumul lor trasat din veşnicii,
Cuprinse în eliptice rotaţii.

Las Legile mecanicii cereşti
Să stabilească sensuri şi trasee,
Nu vin cu socoteli inginereşti
Şi nici nu vreau să izvodesc poveşti
Cu traiectorii noi prin Căi lactee.

Nu felul cum Cel Sfânt le-a aşezat,
Sau distanţarea lor în ani lumină
Vin să dea gir acestui postulat,
Dar Dumnezeu, atunci când le-a creat,
Doar pe Pământ Şi-a întocmit grădină;

Iar în grădină El l-a instalat
Pe cel în care-Şi oglindea sfințirea,
Căci după chipul Său era creat
Şi-n nări duh de viaţă i-a suflat,
Pe om, prin care a-ncununat zidirea.

Paradoxal, absurd sau depăşit,
Un gând răzleţ îşi cere azi rostirea:
În centru, Universul infinit
Are Pământul, unde a venit
Din cer Cristosul, Calea, Mântuirea.

Amin
Vulcan, 20 sept. 2006   Simion Felix Martian

Frămânţi cu greu, cu multă trudă lutul,
Rob în Egipt, eşti greu înlănţuit;
Vieţii de rob tu nu-i ştii începutul
Că-n neguri e învăluit trecutul
Şi n-ai nici viziune spre sfârşit.

Din cărămizi făcute azi de tine
Se-nalţă case şi palate chiar,
Tu te mândreşti şi crezi că totu-i bine
Dar mâine casele vor fi ruine
Şi tu-ţi continui truda iar şi iar…

Te-nvârţi în cerc şi nu ai perspectivă
Căci nu durează ceea ce zideşti
Şi-această zbuciumare maladivă,
Luptându-te cu tot ce-ţi stă-mpotrivă,
Nu-ţi dă speranţa c-o să reuşeşti.

Ridică fruntea sus, cărămidare,
Îndreaptă-ţi trupul chinuit din greu
Şi, aţintind privirile în zare,
Porneşte astăzi spre eliberare,
Prin Marea Roşie, cu Dumnezeu.

Cu El nici marea nu mai e adâncă
Şi nici pustiul nu e arzător,
Căci Apa Vieţii o vei bea din Stâncă
Şi alte bucurii urma-vor încă,
De ai un ghid în stâlp de foc şi-n nor.

Ţara promisă te aşteaptă-n zare,
Te-aşteaptă frumuseţi de nedescris;
Acesta-i drumul tău, cărămidare,
Nu mai sta rob căci tu eşti de neam mare,
Nu mai sta-n cumpănă, tot nedecis.
*****
Frămânţi cu greu, cu multă trudă lutul
Şi truda se preface-n cărămizi;
Vieţii de rob tu nu-i ştii începutul
Dar poţi, prin har, să îţi ignori trecutul
Şi viitorul astăzi să-l decizi.

Amin
Vulcan, 28 aug. 2006     Simion Felix Martian

Tu pleci la luptă astăzi, cavalere,
Şi poate că ai temeri care dor
Dar, cu-ndrăzneală, Domnului Îi cere
Armura sfântă, care dă putere,
Şi-ai să sfârşeşti lupta biruitor.

Nu sângele şi carnea-ţi sunt vrăjmaşii
Ci-ai beznei veacului stăpânitori,
Dar tu, având în sfinţi înaintaşii,
Eşti echipat de Cel ce-ţi poartă paşii
Spre Ţara sfântă, dincolo de nori.

Având drept platoşă neprihănirea
Şi mijlocul cu adevăru-încins,
Nu vei ceda, nu te va-nvinge firea
Ci, credincios, îţi vei urma menirea,
Cea de învingător, nu de învins.

Cu râvna Veştii bune în picioare
Vei trece-obstacole de netrecut,
Iar când cel rău, în apriga-i turbare,
Va trage cu săgeţile-arzătoare
Vei fi imun sub al credinţei scut.

Ia, de asemeni, coiful mântuirii
Şi-n mână spada Duhului s-o ai,
Cuvântul sacru al Dumnezeirii
Care este esenţa nemuririi,
Şi intră în coloana pentru Rai.

Pleacă-ţi genunchii astăzi, cavalere,
Când pleci în bătălia pentru cer
Şi-n rugăciune cu-ndrăzneală cere
Armura sfântă, plină de putere,
Celui ce-i din vecii Armurier.

Amin
Vulcan, 5 sept. 2006    Simion Felix Martian

Mai drepte, mai strâmbe, cărările vieţii
Se-ndreaptă, de veacuri, spre vechiul bazar.
Aici se adună şi azi târgoveţii,
Sunându-şi, cu fală, arginţii-n şerpar.

Tarabe imense expun la vânzare
Eresuri bizare, canoane pustii,
Ghiciri, superstiţii înfiorătoare
Şi albe sau negre sau sure magii.

E lumea avidă de taine păgâne,
De coduri secrete, mistere adânci,
E marfa ce trece, nimic nu rămâne,
Aici se înghesuie lumea pe brânci.

Grăbiţi, ei îşi dau pe otravă arginţii
Deşi în piaţă, la alt galantar,
În pacea deplină ce-o au numai sfinţii,
Se-acordă iertarea venind din Calvar.

La masa iertării se dă-n dar viaţa,
Căci preţul de Domnul Isus e plătit
Dar lumea nu vine, deşi-i plină piaţa,
Şi timpul se scurge, şi e pe sfârşit.

Ce triste imagini, ce mare durere
Când vezi cum se-ndreaptă mulţimea spre rău
Găsind în otravă a vieţii plăcere,
Plătind chiar biletul spre-al iadului hău.

Aruncă îndată, amice, otrava
Şi vino la masa iertării acum,
Te-aşteaptă cununa vieţii şi slava,
Păşeşte spre viaţă pe-al cerului drum.

A harului uşă e încă deschisă,
Ascultă chemarea din dulcele glas,
Primeşte în dar mântuirea promisă
Făcând către Domnul întâiul tău pas.

Mai drepte, mai strâmbe, cărările vieţii
Se-ndreaptă, de veacuri, spre-acelaşi bazar,
Ignoră, amice, oferta pieţei
Şi vino la masa divinului har.

Amin
Vulcan, 5 iulie 2006   Simion Felix Marţian