Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

“Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Efeseni 2:22)

Găsim în Cronici vremea glorioasă
Dintr-un trecut ce-l evocăm mereu,
Când Domnului I s-a zidit o casă
Strălucitoare şi maiestuoasă,
O casă Numelui lui Dumnezeu.

Se construia cu-atâta armonie
Că pietrele se-aliniau, cuminţi,
În strai de cedru şi de veşnicie
Şi-n lemn, sculptaţi cu multă măiestrie,
Prindeau parcă viaţă colocinţi.

S-au înrolat să întregească lotul,
Şi lemnul de măslin şi chiparos
Şi-apoi s-a-nveşmântat în aur totul,
Iar când în Templu s-a adus chivotul
S-a coborât şi slava-ntr-un nor gros.

Când jertfa s-a adus ca închinare,
Ca drum înspre etern din efemer,
Pământul căuta spre înălţare
Iar cerul îi venea-n întâmpinare
Căci focul pe altar venea din cer.
***
Dar a venit şi crucea dintre ere
Cu-ai mântuirii ai speranţei zori
Când Mielul profeţit, dus la tăiere,
A fost jertfit, o jertfă care cere
În duh şi-n adevăr închinători.

Cu Mielul sfânt, cu Piatra lepădată
Suntem zidiţi şi noi, ca pietre vii
Într-o clădire bine închegată,
Un Templu sfânt, o Casă minunată
Pentru Părintele din veşnicii.

Aliniaţi la Piatra unghiulară,
Având în zid un rost, având un loc,
Să dăm lumină lumii de afară
Iar pentru jertfe, ca odinioară,
Să-I cerem Domnului din ceruri foc.

Amin
Vulcan, 21 oct. 2009

Să fie, oare, vântul de la nord
Sau ceaţa rece vinovată-i, oare,
De-acest tablou funest, în care doare
Nezâmbetul cu frigul în acord?

De chipurile creionate-n gri
Să fie briciul gerului culpabil,
Într-un tablou cu amărui palpabil,
Neîncadrat de rama „a zâmbi”?

Vezi cocârjate umbre cenuşii
Purtând povara grijilor în spate,
Care umblând pe căi întunecate
Îşi lasă zâmbetul la… datorii.

Putem să achităm şi ger şi vânt,
Căci vinovată de această boală
Este dorinţa de agoniseală
Care ne ţintuieşte de pământ.

Şi-acest „mai mult” insiduos şi greu.
Venind cu-a-ngrijorărilor oştire,
Face din bucurii doar amintire
Şi-L lasă la trecut pe Dumnezeu.

Hei, oameni buni din tristul meu tablou,
Care avizi fugiţi după miraje,
La Dumnezeu se pot lăsa bagaje
Şi regăsindu-L să zâmbiţi din nou!

Nu vă mai ancoraţi în efemer
Gonind, prin zbucium, bucuria-afară;
Lăsaţi la El a grijilor povară
Şi-o să vă bucuraţi şi-aici… şi-n cer!

Amin
Vulcan, 18 ianuarie 2014    Simion Felix Martian

Cu faldurile ei întunecate
Domneşte noaptea pe Ierusalim;
Se sting încet cele din urmă şoapte
Numai un om se furişează-n noapte.
Unde te poartă paşii, Nicodim?

Fruntaş iudeu şi fariseu de seamă
Cu crezul tău în inimă şi-n gând,
Plăteşti învăţăturii tale vamă
Şi în religie îţi cauţi hrană,
Dar totuşi simţi că ai rămas flămând.

Te-a adăpat a legilor fântână
Dar setea ţi-e un foc nepotolit,
Şi în religie, ca-ntr-o grădină,
Ai căutat izvoare de lumină
Dar întunericul te-a copleşit.

Acum, prin bezna care te-nfăşoară,
Te-ndrepţi spre un Învăţător divin
Să cauţi pacea ca pe o comoară,
O pace sfântă ce din cer coboară;
Du-te, Isus te-aşteaptă, Nicodim!

Afară bezna se îndepărtează
Cedând în faţa lunii cu halou,
În casă viaţa ţi se luminează
Când adevărul vine ca o rază:
Startul spre Cer e naşterea din nou!

Tu ţi-ai sfârşit acum drumul prin noapte
Căci în Isus Lumina ai găsit,
Dar paşii tăi şi urmele lăsate,
Urme în piatra vremilor săpate,
Conduc şi azi drumeţul rătăcit.

Conduc pe cel ce sincer îşi doreşte
Lumina harului, venind de sus,
Şi-n care adevărul străluceşte:
Nu, o religie nu mântuieşte,
Ci mântuirea este la Isus!

Vulcan 6 martie 2010     Simion Felix Marţian

  “Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.” (Ps.51:7)

Mă-nfior ca de-o minune,
Simt plăcere şi uimire
Când îmi stăruie-n privire
Albul coborând pe lume.

Fulgii mari în zbor de fluturi
Vătuind sădesc tăcere
Şi o linişte-n cădere
Aminteşte de-nceputuri.

Dar pe neaua nesfârşită
Mă simt pata de culoare
Care maculează,doare,
Şi-aş dori să mă înghită.

Să se-nchidă acolada
Peste trupul ca o pată
Şi din contopirea dată
Să ies alb cum e zăpada.

Dar aceasta-i amăgire,
O iluzie deşartă,
Eul ce păcatul poartă
Cere-o altă contopire.

Adâncindu-mă în hristic,
Hristicul domnind în mine,
Voi vedea că albul vine
Nu de nea, ci…albul mistic.

Ninge greu de-a lungul zării,
Albul a-nvelit pământul,
Dar minunea-i când Preasfântul
Dă zăpezile iertării.

Vulcan  25.ian.2012    Simion Felix Marţian

Doar un covor de cetină uscată
Lipsit de strălucire, de culori,
Din ramura de brad, sacrificată,
Mai aminteşte că „a fost odată”
O atmosferă…ca de sărbători.

Gonit de timp se stinge prin unghere
Ecoul clopoţeilor de-argint,
Şi un colind de ieri, acum tăcere,
Cu-o ultimă zvâcnire de putere
Se-ndreaptă spre-al uitării labirint.

Năştea ieri constelaţii ireale
Pe cer , al artificiilor foc,
Azi, curcubeie artificiale
De becuri prinse-n jerbe de petale
Se sting treptat şi bezna vine-n loc.

Cu gust de „de ajuns”şi de sleială
Se stinge-al sărbătorilor ecou;
S-a terminat spectacolul de gală
Şi oamenii-şi reiau viaţa normală:
„Oricum, la anul ne vedem din nou”.

Ce trist! Ce atitudine ingrată!
O omenire greu de înţeles
Este privită azi din cer de-un Tată
Ce, răbdător, întreabă încă-o dată:
Aceasta este tot ce-aţi înţeles?

V-am dat prin Naştere o Sărbătoare
Ce nu are statut de „efemer” ,
Căci bucuria ei clocotitoare
N-are sfârşit, nu are-n timp hotare,
Venind din cer , continuând spre cer.

La Betleem vi s-a născut Mesia,
Pământ şi cer în El a contopi,
Eternul a învins vremelnicia,
Sărbătoriţi-vă deci bucuria,
Prin închinarea voastră zi de zi!
Amin
Vulcan, 10 ian. 2009    Simion Felix Martian