Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Din rug nestins, vibrând imensitatea,
Lângă Horeb, pe un sfinţit pământ,
Şi-a declinat Cel Sfânt identitatea:
EU SUNT IEHOVA-EU SUNT CEL CE SUNT!

În Numele-I cu existenţa-n Sine,
Măreţ, infinitatea rezonând,
Rămâne un loc gol, pentru oricine,
Nevoia arzătoare-ntâmpinând.

Astfel, când zbuciumul te copleşeşte
Şi liniştea niciunde n-o găseşti,
El e IEHOVA-ŞALOM, „Domnul păcii”,
Izvorul bucuriilor cereşti.

Din tainica vieţii-alcătuire
Când vin probleme ce te depăşesc,
„De grijă va purta” IEHOVA -IIRE,
Încrede-te în braţu-I părintesc.

Ca Ieremia, pradă disperării,
Când crezi că nu e leac în Galaad
IEHOVA-RAFA, „Domnul vindecării”,
Spre inima-ţi mâhnită-şi face vad.

În bătălia zilnică cu firea,
Într-un război din ce în ce mai greu,
Poţi să proclami cu toată-nsufleţirea:
IEHOVA-NISI, „Domnu-i steagul meu”!

În inimă-ţi de se strecoară teama
Simţindu-te adesea părăsit,
Adu-ţi aminte de IEHOVA-ŞAMA,
„Domnul este aici” şi-ai biruit.

EU SUNT – e Numele Lui sfânt şi mare
Şi-n El găsim oricând, după nevoi,
Speranţă, biruinţă, vindecare,
Dar noi să fim în El şi El în noi.

Vulcan, 21 iunie 2006  Simion Felix Marţian

În mâna Ta ţii Universu-întreg
De la atom la metagalaxie,
În faţa Ta un Everest e-un neg,
De-aceea nu puteam să înţeleg:
De ce mi-ai arătat iubire mie?

De ce, când tot ce mişcă-n Univers
Supus e legii sfinte-a voii Tale,
Doar eu sfidam, voit, al vieţii mers
Şi, răzvrătit, mergeam în sens invers
Când către Tine este doar o Cale?

De ce, din tot ce Tu ai plăsmuit,
Păduri şi munţi, şi păsări, şi izvoare,
Doar eu, netrebnicul, m-am răzvrătit
Şi pentru dragoste Ţi-am „mulţumit”
Cu ură, cu dispreţ, cu nepăsare?

De ce, cu toate astea, m-ai iertat
Şi m-ai răscumpărat prin jertfa sfântă,
Spălând în sânge greul meu păcat
Să pot intra, cu slavă îmbrăcat,
În rândul celor ce în veci Îţi cântă?
……………………………
S-au stins aceste aspre frământări
Şi inima îmi e de pace plină
De când,din cerul Tău cu îndurări,
Asupră-mi şi-alor mele întrebări
Ai revărsat cascada de lumină

Şi-am înţeles că-n ochii Tăi am preţ
Căci Tu-ai suflat duh de viaţă-n mine.
Nimic din ce-ai creat nu-i mai măreţ,
Nici largul mării, nici piscul semeţ,
Ca cel chemat a-mpărăţi cu Tine.

În mâna Ta ţii Universu-întreg
De la atom la metagalaxie,
Dar m-ai făcut, Părinte, să-nţeleg
Că eu sunt cel ce pot azi să aleg
Să-mpărăţesc cu Tine-n veşnicie.

Amin
Vulcan, 7 aug. 2006    Simion Felix Marţian

„A fi sau a nu fi?”, celebra dilemă
Ce-l chinuia pe prinţul danez
Nu constituie ea însăşi problemă,
Decât atunci când are ca temă
Viaţa trăită, legată de crez.

Nu, nu e un scop trăirea în sine
Ci felul în care alegi să trăieşti,
Căci poţi să te-apropii de rău sau de bine,
Alegerea-n viaţă depinde de tine
Dar pentru alegerea făcută plăteşti.

A fi sau a nu fi cu inima plină
De dragoste sfântă venind din Cristos,
A fi sau a nu fi cu faţa senină,
A fi sau a nu fi balsam ce alină,
A fi sau a nu fi pe cale zelos,

A fi sau a nu fi iertat de păcate,
A fi sau a nu fi şi tu iertător,
A fi sau a nu fi cu mâini nepătate,
A fi sau a nu fi lumină-n cetate,
Acestea-s probleme fierbinţi, care dor.

„A fi sau a nu fi?”, celebra dilemă
Din monologul hamletian
Nu constituie ea însăşi problemă
Decât raportată la ţinta supremă:
A fi sau a nu fi în cer cetăţean.

18.07.2006    Simion Felix Marţian

Suntem mai mult decât biruitori,
Căci noi luptăm sub steagul Celui care
A pus în noi pe Cineva mai mare
Decât acel ce lumii-i dă fiori.

Avem privirile ţintite-n sus,
Căci nu avem în noi un duh de frică
Şi nu suntem din cei care abdică,
Avându-L ca exemplu pe Isus.

Asaltul lumii pline de venin
Nu ne-a robit, oricât ar fi dorit-o,
Noi biruim prin Cel ce-a biruit-o,
Prin Cel ce ne-a-ndemnat să îndrăznim.

Chiar răul, noi prin bine-l biruim
Că-n întuneric biruie lumina;
Comoara noastră n-o prinde rugina
Şi nici nu arde ceea ce clădim.

Suntem mai mult decât biruitori
Şi-ntr-un final măreţ, apoteotic,
Noi vom mânca, într-un decor exotic,
Din pomul vieţii, dincolo de nori.

Amin
Vulcan, 25 aug. 2006   Simion Felix Marţian

„Sunt foarte amărât: înviorează-mă, Doamne, după cuvântul Tău!” ( Ps. 119: 107)

Din ce ungher de suflet, tenebros,
Din ce abis, din ce dimensiune
Ies rădăcini în chip misterios,
Şi care gând le-adapă viguros
Să-şi dea lăstarii de amărăciune?

Un lăstăriş de-a dreptul agresiv
Împădureşte inima şi gândul,
Şi-amarul sevei curge obsesiv
Pe sufletul ţestos şi abraziv,
În noapte şi declin înfăşurându-l.

De-atâta noapte şi de-atâta ger
Şi gândurile-n faşă-ncep să doară,
Cel al speranţei rămânând stingher,
Lipsit de orizont şi de reper,
Şi-n piept apasă pietrele de moară.

S-a-nstăpânit amarul peste tot
Şi-n suflet parcă vrea să se şi culce,
Dar împotriva crudului despot
Şi al invaziei cumplit complot
Se răzvrăteşte dorul după dulce.

E dorul după fagurii din cânt
Şi după mierea ce din psalmi îmbie,
Dor de dulceaţa prinsă în Cuvânt
Şi de nectar din versul plin de-avânt,
Dorul de dulce care reînvie.

Şi gândul îndrăzneţ, născut din dor,
Se vrea rostit în sunet de chimvale:
Vreau fagurii să-i sorb uşor, uşor
Şi de dulceaţa lor să mă-nfior,
Vreau, Doamne, mierea părtăşiei Tale!

Amin
Vulcan, 10 august 2012    Simion Felix Marţian