Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Se zgâlţâie planeta, parcă ruptă
De forţele ce-n miezu-i clocotesc,
În cratere e fierbere de luptă
Şi-această frământare ne-ntreruptă
Se află şi în cei ce-o locuiesc.

Era atâta pace în grădină
Când omul sta cu Dumnezeu la sfat,
Încât părea palpabilă, şi-o lină
Atingere născută din lumină
Îi mângâia, femeie şi bărbat.

Dar a venit din beznă răzvrătitul,
Având ipocrizia ca veşmânt,
Şi omul, până-atunci neprihănitul,
Muşcând momeala, a adus sfârşitul
Deplinei armonii de pe pământ.

În urma unor transformări şocante
Au apărut şi sentimente noi,
Înveninate, dezumanizante,
Iar fraţii devin părţi beligerante
Şi astfel consemnăm primul război.

De mii de ani nu este pace-n lume
Şi-un zbucium ne-ncetat e-n tot ce-i viu;
De la arcaşi pe armăsari în spume
Şi până la atomica genune
Numai cu sânge cronicarii scriu.

Tratatele de pace încheiate
Au arma nucleară ca antet,
Şi-oricum ar fi: semnate, nesemnate,
Ele se fac pentru a fi-ncălcate
Şi umbra morţii se întinde-ncet.

E pacea o himeră parazită?
O,nu! – ni se răspunde din Cuvânt,
Căci în Împărăţia mult dorită
Neprihănire e, desăvârşită,
Pace şi bucurie-n Duhul Sfânt.

Haideţi să proclamăm Împărăţia
În inimi, în familii, în cetăţi,
Domnului păcii să Îi dăm domnia
Şi-n juru-I să ne strângă bucuria
Cum se reface-ntregul din bucăţi.

Şi-această bucurie să inunde
Sfinţindu-ne pentru Acel ce-i sfânt,
Căci Pacea Domnului de ne pătrunde
Putem să declarăm oricând, oriunde:
„Precum în cer, aşa şi pe pământ!”

Amin
Vulcan, 9.11.2006   Simion Felix Marţian

Un cer plumburiu, foarte jos
Încât ai putea să-l împături,
Revarsă c-un gest generos,
Din tolba de nouri, omături.

Porneşte c-un şuier prelung
Un vânt prin scheletice ramuri,
Penelul de gheaţă, prelung,
Aşterne argintul pe geamuri.

În gerul cumplit, dureros,
Lipsit pare totul de viaţă,
Dezolant, poate chiar duşmănos,
E-ntinsul de alb şi de gheaţă.

Dar cel ce în toamnă-a arat
Îngropând bob de aur sub glie,
E-n sufletul lui împăcat
Căci ce-i sub zăpadă el ştie.

Dincolo de-omăt şi de ger
Pulsează în verde viaţa,
Rodirea-i venită din cer
Şi grâul învinge-va gheaţa.

Mai vede în zare, crezând,
Întinsele lanuri sub soare
Şi-un an mai bogat ca oricând
Umplând cu belşugul hambare.

Semănaţi plini de zel, semănaţi
Cuvântul, sămânţa cerească,
De iarnă nu fiţi speriaţi
Căci Domnul va face să crească.

Amin
Vulcan, 29 ian. 2007     Simion Felix Marţian

Fiecare să dea ce va putea, după binecuvântarea pe care i-o va da Domnul, Dumnezeul tău. (Deut. 16:17)

Tot ce avem e binecuvântare,
Avutul nostru nu-i decât un dar
Şi nu ca merit pentru ascultare,
Ci mai degrabă act de îndurare
Din partea unui Tată plin de har.

În toate să-I vedem deci bunătatea
Căci ce zidim, zidim prin har divin,
El ne oferă oportunitatea,
Ne dă înţelepciunea, sănătatea,
Iar laudele Lui I se cuvin.

Din bogăţiile-I nemăsurate
El ne trimite câte-un dar bogat
Şi-aşteaptă răbdător, cu bunătate,
Ca printr-un gest de generozitate
Să confirmăm că noi l-am ridicat.

Să dăm şi noi din ce El ne trimite
Căci doar aşa putem să-i mulţumim,
Aşa vom confirma că-au fost primite
Şi-aceste daruri ne vor fi-nmulţite
Atunci când, cu iubire, dăruim.

Copil al Celui veşnic, din mărire,
Cuprins în dragostea, în harul Său,
La tot ce tu primeşti, cu mulţumire,
Trimite-I confirmarea de primire
Şi-apoi, smerit, semnează: fiul Tău.

Amin
Vulcan, 12.11.2006     Simion Felix Marţian

Cu pieptul clocotind de zel fierbinte,
De focul urii în străfunduri ars,
Se-mpotrivea aprig lucrării sfinte
Şi mersului Bisericii-nainte
Un fariseu semeţ, Saul din Tars.

Crezându-se îndreptăţit de Lege,
Se arunca în lupta sa zelos
Nepregetând pe credincioşi să-i lege
Şi încercând din răsputeri să nege
Salvarea-n jertfa crucii, în Cristos.

Dar, Doamne, Tu i-ai dat înţelepciune,
Putere-n trup, putere în cuvânt,
Pentru-a le folosi în scopuri bune
Şi-atunci l-ai transformat, printr-o minune,
Când l-ai culcat cu faţa la pământ,

Căci l-ai întâmpinat cu strălucire,
Lumină coborând din slăvi cereşti
Şi atingându-l, Doamne, cu orbire
Pe cel cuprins de teamă, de uimire,
L-ai întrebat: „De ce Mă prigoneşti?”

„Cine eşti, Doamne?” – zise vietatea
Culcată-n praf, şi i-ai făcut pe plac,
Satisfăcându-i curiozitatea,
Şi-abia când Ţi-a aflat identitatea
A întrebat sfios: „Ce vrei să fac?”

Ce a făcut, cunoaştem din Scriptură:
Exemplu viu de jertfă şi de zel,
Şi-a folosit întreaga-nvăţătură
Şi energie, în alergătură,
Purtând lumina din Damasc cu el.
***
Privesc în urmă. Nu priveşti cu mine?
Tu n-ai avut ciomag sau doar un vreasc,
Arme de hulă, arme de ruşine?
Iar focul urii n-a mocnit în tine
Nicicând mergând pe drumul spre Damasc?

Eu, DA, şi dacă eşti asemeni mie
Vino acuma să îngenunchem,
Să ne topim în rugăciune vie,
Şi jertfa mulţumirilor să fie
De bun miros Părintelui suprem.

Să-i mulţumim că am văzut Lumina
Şi că din praf ne-a ridicat smeriţi,
Născuţi din nou şi unşi pe ochi cu tină,
Spălaţi în jertfa Lui de orice vină
Şi de pe drumul spre Damasc opriţi.

Iar dacă plâng cu mulţumiri, fierbinte,
Şi-n plâns vreau să te simt alăturat;
Nu plâng în noi acei de dinainte
Căci lacrimile aparţin,ia bine-aminte,
Celor care din praf s-au ridicat.

Dar să nu dăm uitării întrebarea
Ce-am pus-o atunci când încă eram jos:
„Ce vrei să fac?”- iar Cel care-ndurarea
Şi-a revărsat-o, dându-ne iertarea,
A spus aşa: „Vestiţi-L pe Cristos!”

Amin
Vulcan, 23.11.2006   Simion Felix Marţian

Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. (Matei 24:37)

Ce mare, ce adâncă-a fost mâhnirea
În inima Părintelui divin,
Când omul I-a adus dezamăgirea,
Determinându-L să ia hotărârea
De-al nimici printr-un potop deplin.

Păcatul cuprinsese-ntreaga lume
Şi gândul omului era spre rău,
Dar din acest infern de-amărăciune
Se detaşa un om, ca o minune,
Trăind neprihănit, cu Domnul său.

De-aceea a găsit Noe-ndurare
Şi, cu credinţă, ascultând din cer
Vocea Părintelui, ca îndrumare,
S-a apucat tenace, cu răbdare,
Să-şi construiască arca din gofer.

Era o perspectivă-ndepărtată
Pedeapsa ce urma, cumplitul preţ,
Iar fapta lui părea necugetată
Şi-n jurul lui râdea mulţimea toată
Ca de-un nebun, privindu-l cu dispreţ.

Dar au plătit pentru nesăbuinţă,
Diluviul venind peste cei răi,
Şi-n arca ridicată prin credinţă
S-au îmbarcat spre viaţă, spre fiinţă,
Neprihănitul Noe şi ai săi.
***********
La fel ca şi în zilele lui Noe,
Păcatul a ajuns la apogeu;
Destrăbălarea lumii azi în toi e
Şi nefăcând decât propria voie,
Uitat-au oamenii de Dumnezeu.

Vedem cum profeţia se-mplineşte
Şi oamenii-s tot mai nepăsători,
Pericol de potop nu ne pândeşte
Căci curcubeul încă străluceşte,
Dar vine ziua care dă fiori

Acelor care nu vor fi în arcă,
Tu însă urcă până este har,
Desprinde-te din gloată, hai, încearcă,
Te doare râsul lor? Dar au râs, parcă,
Tot ei şi la potop, un râs amar.

Urcă acum în arca mântuirii,
Îmbarcă-te cu mii şi mii de fraţi,
Ca să debarci în Portul fericirii
Şi, îmbrăcat în haina nemuririi,
Să cânţi în cor cu cei răscumpăraţi.

Ce mare, ce adâncă-i mulţumirea
În inima Părintelui divin,
Când omul I-a urmat călăuzirea,
Determinându-L să ia hotărârea
De a-l întâmpina în cer, amin.

Vulcan, 28/29 nov. 2006   Simion Felix Marţian