Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Purtând mantaua ca o consacrare,
Ilie a plecat din Galaad
Chemat de Tine, Doamne, în lucrare
Să năruie Baalii la altare
Sub ploi care la rugăciune cad.

Tot drumul lui era trasat de Tine
Şi el, prorocul, asculta smerit,
Pe căi adesea vitrege, străine,
Dar nu s-a îndoit, ştiind că-i bine
Când Tu l-ai îndrumat: Mergi la Cherit!

Un loc pustiu, doar un pârâu în vale
Cu susur cristalin, un firicel,
Dar el ştia, în gândurile sale,
Că supunându-se voinţei Tale,
Tu, Doamne, Te vei îngriji de el.

N-a fost deloc dezamăgit prorocul
Şi, cunoscându-Te, n-a fost uimit
Văzând cum corbii-nconjurau tot locul;
Ei, ascultându-Te, duceau cu ciocul
Pâine şi carne-n vale la Cherit.

De-atâtea ori vedem şi noi, Stăpâne,
Aripi de corb la geam, cu fâlfâiri,
Ce cu miros îmbietor de pâine
Ne-alungă temerile pentru „mâine”
Şi fac din „azi” o zi de mulţumiri.

Îţi mulţumim, Părinte, pentru toate,
Dar n-am vrea la durere să fim orbi,
Ci, îmbrăcaţi în strai de bunătate,
Să ducem din sfinţitele-Ţi bucate
Şi noi la alţii, tot în zbor de corbi.

Ajută-ne la asta, Sfinte Tată,
Când sunt în jur Cherituri care dor
Şi când nevoia-i generalizată,
Să fim mai generoşi ca niciodată
Iar Tu să ne înaripezi de zbor.

Amin
Vulcan, 4 iulie 2012   Simion Felix Marţian

În lume-s multe semne de-ntrebare
Şi drumul spre cunoaştere-i deschis,
Dar când descoperi căi înşelătore
Citeşte-n Cartea Sfântă, la izvoare,
Spunând cu-nţelepciune: ESTE SCRIS…

Tu ai un ţel, tu ai în cer un nume,
Însă în drumul tău spre Paradis
Tu trebuie să fii lumină-n lume,
Şi tot ce spui, pe alţii să îndrume,
Zicând cu îndrăzneală: ESTE SCRIS…

Fii paşnic, dar rămâi mereu în gardă
Şi pregătit de dialog deschis;
Veni-vor mulţi cu gândul să te piardă,
Dar tu, călăuzit de Cel ce Har dă,
Arată-le Cuvântul: ESTE SCRIS…

Chiar la Isus, în viaţa pământească,
Venit-a diavolul, fiind decis
Cu şiretenie să-L ispitească
Şi-a fost destul ca Domnul să rostească
Cuvintele Scripturii: ESTE SCRIS…

Cum n-a fost biruit Nebiruitul,
Zicându-i diavolului ce i-a zis,
Cei ce-s ai Lui gusta-vor infinitul,
Având credinţa tare ca granitul
Şi fiind ancoraţi în CE E SCRIS.

Amin
Vulcan, 13.12.2006    Simion Felix Martian

Cine găseşte o nevastă bună, găseşte fericirea;
este un har pe care-l capătă de la Domnul.
(Prov.18:22)

Îmi plec genunchii, Doamne-n rugăciune
Ca mulţumiri să Îţi aduc, smerit,
Căci Tu mă copleşeşti cu daruri bune,
Dar azi menţionez un dar anume:
Soţia, „ajutorul potrivit”.

Noi nu ştiam de sfânta-Ţi implicare
Când prin căsătorie ne-am unit
Căci nu Te cunoşteam, dar ziua-n care
Urma să vină marea transformare
Tu o ştiai, căci Tu ai rânduit.

Acuma ştiu, căci văd şi simt, o, Tată,
Că o soţie bună-i dar divin,
E o prezenţă binecuvântată,
Un ajutor pentru viaţa toată,
De-aceea-Ţi mulţumesc şi mă închin.

E ziua ei şi-am să-i ofer, Părinte,
Ca-ntotdeauna, ce m-ai învăţat:
Din inimă, o dragoste fierbinte,
Şi-un braţ ocrotitor, luând aminte
Că e un vas mai slab, mai delicat.

Mai stărui încă Doamne-n rugăciune
Şi Te mai rog s-o binecuvântezi,
Să-i dai credinţă, zel, înţelepciune,
Dorinţă de a face fapte bune,
Şi-asupra ei din ceruri să veghezi,

Să fie mai departe mamă bună
Pentru odraslele ce ni le-ai dat
Şi-n dragoste uniţi, toţi împreună,
Să Te simţim alături în furtună,
Turn de scăpare binecuvântat.

Am pentru multe-a-Ţi mulţumi, Părinte,
Dar astăzi am un gând deosebit:
Îţi mulţumesc că-n planurile-Ţi sfinte,
Unde eram trecut mai dinainte,
Ai pus şi … „ajutorul potrivit”.

Vulcan, 17 dec. 2006    Simion Felix Marţian

(Ioan 11:35)

Isus plângea, când Lazăr a murit,
Deşi urma ca El să îl învie
Şi-n plânsul dureros, nepotolit,
Era o dragoste fără sfârşit
Trecând din veşnicie-n veşnicie.

Isus plângea văzând durerea lor,
Surori şi prieteni fără mângâiere,
Tabloul era înduioşător
Şi Cel ce este-al dragostei izvor
Simţea cu ei durere din durere.

Isus plângea, adânc cutremurat,
Căci El era un munte de simţire,
Era în duhul Său înfiorat,
Şi-n lacrima ce-obrazul I-a brăzdat
Se revărsa oceanul de iubire.

Isus mai lăcrimează şi acum,
Din valul dragostei nemărginite,
Când cei iubiţi de El se-abat din drum,
Când nu mai simt al dragostei parfum,
Când rătăcesc pe ţărmuri pustiite.

Întoarce-te la El, de vrei să vezi
Cum poţi să ştergi o lacrimă divină,
În duhul tău smerit să-ngenunchezi
Şi plin de bucurie să-I urezi:
Bine-ai venit în viaţa mea, Lumină!

Amin

Vulcan, 10 ian. 2007   Simion Felix Marţian

Ca-ntr-un decor din vremi medievale,
Îl vezi stând jos la margine de târg
Şi, dedicat cu totul muncii sale,
El modelează nobile metale,
În mica nicovală dând cu sârg.

El ştie cât să înteţească focul
Când pune-argintul peste micul rug;
Aicea termometre nu-şi au locul,
Nici cronometre stabilind sorocul,
Ci e o taină-n vechiul meşteşug.

Da, este o durată limitată
Pe care, atent, nu o va depăşi,
Ştiind că acţiunea-i terminată
Când în metalul curgător, deodată,
Satisfăcut, se poate oglindi.

Şi nu greşeşte, astfel, niciodată
În tot procesul purificator,
Căci nu rămâne zgură şi nici pată
Când lacrima de-argint, fluidizată,
Fidel reflectă chipu-i zâmbitor.
***
Ajută-mă să înţeleg, Părinte,
De ce-i adesea foc în viaţa mea
Şi la apostrofări să iau aminte,
Să înţeleg că Tu mă vrei fierbinte
Şi curăţat prin foc, spre slava Ta.

Să înţeleg deplin, o, sfinte Tată,
Că pentru veşnicii mă pregăteşti,
Că vrei să am o haină fără pată
Şi-n viaţa-mi toată, Ţie închinată,
Vrei, Doamne, chipul să Ţi-l oglindeşti.

Amin
Vulcan, oct. 2006   Simion Felix Marţian