Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

„Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului…” (Daniel 3:25)

Când strălucea vestitul Babilon
Încât, trufaş, nu-şi mai ştia măsura
Şi Nebucadneţar era pe tron,
Şi-au ridicat, după străvechi canon,
Un chip de aur jos în Valea Dura.

Şi prin poruncă de la împărat
S-a dat imperiului o sărbătoare
Ca să sfinţească chipul înălţat,
Poporul tot, în vale adunat,
Urmând să îi aducă închinare.

Iar cine la al flautului cânt,
Al alăutei tremurat de coardă
Şi-al corului nepotolit avânt
Nu va cădea cu faţa la pământ,
Să fie aruncat în foc, să ardă.

Nişte haldei cu gând neîmpăcat,
Care-şi alimentau cu fiere ciuda,
S-au dus atunci cu pâra la-mpărat
Să-i spună clar că nu s-au închinat
Trei tineri dintre cei aduşi din Iuda.

Mânia izbucni clocotitor
Mânată de porniri întunecate:
„Sunteţi între-nchinare şi cuptor,
Că nici un dumnezeu îndurător
Din mâna mea nu vă mai poate scoate!”

„Noi, împărate,-avem un Dumnezeu
Care sfidează-a focului dogoare
Şi a ne scoate din cuptor nu-i greu,
Dar chiar dacă n-o face, nici un zeu
Nu va primi a noastră închinare.”

Moment dramatic: împletind fiori,
Tăceri şi groază, se ţesea urgia,
Când în cuptoru-ncins de şapte ori
I-au aruncat pe cei trei muritori
Să experimenteze veşnicia.

Spaima-şi găsi, cu toţi fiorii ei,
În inima împărătească locul
Când el văzu-n cuptor patru, nu trei,
Şi unul, ca un fiu de dumnezei,
Părea să fi-mblânzit cu totul focul.

Dar când l-a stâmpărat ca şi un leac
Lumina evidenţei, orbitoare,
El a strigat: Ieşiţi acum, Şadrac
Şi Abed Nego! Hai şi tu, Meşac!
Da, Dumnezeul vostru este mare!
***
Când vine încercarea-n viaţa ta
Şi în cuptor dogoarea e prea mare,
Priveşte-n jurul tău, nu dispera,
Căci în cuptor mai este Cineva,
E Cel ce-ţi poate oferi salvare.

Şi prin credinţa ce-o vei dovedi,
Înfiripată din imbold cucernic,
Tu vei vesti şi vei mărturisi
Iar cei ce încă se-ndoiesc vor şti:
Avem un Dumnezeu Atotputernic!

Amin
Vulcan, 28 iunie 2012   Simion Felix Marţian

Când filele istoriei se-ntorc
Şi „azi” e pasul dintre „ieri” şi „mâine”,
Bobu-n clepsidră se transformă-n pâine
Şi-n teascul vremii strugurii se storc.

Noi ne închipuim că tragem sfori
Şi urmărim diverse interese,
Însă istoria încet se ţese
Iar noi rămânem simpli spectatori.

Suntem la răsărit de continent
Şi, mândri, azi păşim spre aderare,
Ni se deschide-o Europă-n care,
Cândva, era un creştinism ardent.

Pe-aici mai strigă sânge de martiri,
Vărsat lângă cărări apostolare,
Şi urmele Bisericii primare
În tainice amurguri dau sclipiri.

Secole-ntregi a colindat Cristos
O Europă gata de-nchinare,
Dar azi găseşte storuri şi zăvoare,
Iar creştinismul la mezat e scos.

Un păgânism îngrozitor, barbar,
Cuprinde Europa ca o plagă
Şi-un creştinism anemic, fără vlagă,
Mocneşte-ncet, un foc rămas doar jar.

Istoria s-a scris, am aderat
La Europa, casa noastră mare,
Dar nu uitaţi, nimic nu-i la-ntâmplare,
Prin noi, Stăpânul are de lucrat.

În România încă-i Foc divin
Iar creştinismul e la el acasă,
Şi dacă de europeni ne pasă,
Prin Europa cu Cristos pornim.

Dorita aderare, ieri doar vis,
S-a-nfăptuit, dar cu un scop anume:
Să ducem vestea mântuirii-n lume
Pe-un drum european, acum deschis.

Amin
Vulcan, 27 ian. 2007   Simion Felix Marţian

Să prăznuim dar praznicul, nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului. (1 Cor. 5:8)

Tăcută, rece, ameninţătoare
Se lasă noaptea neagră pe Gosen;
E noaptea dinainte de plecare,
Pentru Israel binecuvântare
Dar pentru egipteni un crunt blestem.

Va trece în curând Nimicitorul
Ducând în moarte, ca un greu tribut,
Vieţi ce-şi curmă spre-mplinire zborul,
Aşa cum hotărât-a Creatorul
Să moară orişice întâi-născut.

Pentru Israel însă e scăpare
Căci ascultând al Domnului îndemn
Aduc un miel pentru sacrificare,
Făcând cu al lui sânge, la intrare,
Pe stâlpii uşii şi pe prag un semn.

La adăpostul semnului de sânge
E-o pace coborând din înălţimi,
Israelul nu geme şi nu plânge
Ci-n jurul mielului jertfit se strânge
Şi-o taină împlinesc, mâncând azimi,

Căci ei au scos din casă aluatul
Şi-n casa lor nu e nimic dospit;
O nouă plămădeală-şi ia mandatul,
Un mai curat făcându-se curatul
Şi, ascultând, smeritul mai smerit.

Privim, prin vremi, la groaznicul supliciu
La care e supus, nevinovat,
Un Miel Divin ce-i dat ca sacrificiu
Şi semn pe uşa altui edificiu
E sângele Lui sfânt, ca jertfă dat.

Suntem sub Semnul jertfei, al salvării,
Dar mai avem ceva de împlinit:
Ca să simţim venind, ca valul mării,
Imensa bucurie a-nchinării,
Să aruncăm din noi tot ce-i dospit.

O plămădeală nouă să ne fie
Viaţa toată, fără aluat
De răutate şi de viclenie,
Cu-azimi de adevăr şi curăţie
Să prăznuim pe Cel ce ne-a salvat.

Amin
Vulcan, 16 febr. 2007   Simion Felix Marţian

Suntem minusculi, ţintuiţi de Terra,
Plătindu-i gravitaţiei tribut;
Un clopot peste noi e atmosfera,
Dar vrem să evadăm acum când era
Numită „spaţială” a-nceput.

Tehnologii ce ieri păreau doar vise
Prind astăzi viaţă într-un ritm alert,
Noi orizonturi par a fi deschise
Spre lumi de taină, încă nedescrise,
Un drum ispititor, însă incert.

Ne depăşim condiţia, se pare,
Când ne-avântăm, semeţi, spre infinit,
Cu gama de-aparate zburătoare
Mai diversificată şi mai mare,
Dar ne-amăgim şi visu-i ne-mplinit.

Ne depărtăm la multe mii de mile
Şi ne întoarcem cu un gând durut
Că depărtările ne sunt ostile
Şi-un vis de clipe, ore, poate zile,
Se frânge trist, un lut chemat de lut.

Oricât am vrea, nu e justificată
Hălăduirea printre sori apuşi
Sau hoinăreala-n galaxie, roată,
Căci nouă ni s-a dat doar Terra, toată,
Şi deocamdată stăm unde-am fost puşi.

Nu porţi intergalactice-or deschide
Drumul prin spaţii, cosmo-glorios,
Sau ceva vortexuri spiraloide,
Ci inimi clocotind de dor, toride,
Trecând prin Uşa care e Cristos.

Prin El vom fi în legitimitate
Pe siderale căi, în zbor cântat,
Vom fi acasă peste tot, căci toate
Drept moştenire nouă ne-or fi date
Ca unor vrednici fii de Împărat.

Veniţi dar, împliniţi-vă dorinţa
De a zbura etern, pe căi de vis,
Uşa-i Cristos, urmează pocăinţa
Păşind prin El, având în El credinţa,
Şi-n veci vom fi cu El în Paradis.

Amin
Vulcan, febr. 2007    Simion Felix Marţian

E-o pace nefirească în cetate,
Duşmanii par a nu fi nicăieri,
Păianjeni stau pe porţi neferecate
Ce scârţâie atunci când vântul bate
Şi de pe ziduri nu se-aud străjeri.

Din înălţimea turnului de pază
Se-aude al columbei uguit;
În liniştea adâncă de amiază
Doar ea şi firele de praf pe-o rază
E tot ce a rămas neadormit.

Mai vulnerabilă ca niciodată,
Expusă la pericol permanent,
Cetatea crede-n pacea nesperată
Care cuprinde astăzi lumea toată,
În libertatea fără precedent.

Dar, vai! – mai camuflat ca-n orice vreme,
Un inamic perfid şi veninos
Vine ca negustor, şi caru-i geme
De dulci poveri, ispite prinse-n gheme
De linguşeli, şi vinde bucuros.

Este întâmpinat cu bucurie
Şi chiar la masă este invitat,
El îşi expune marfa şi îmbie.
Poporul cumpără fără să ştie
Otrava dulce-a negrului păcat.

Nu e scenariu, e realitate
Mai grea ca plumbul marilor poveri.
Treziţi-vă cât gongul încă bate,
Duşmanul a pătruns deja-n cetate,
Sunaţi din trâmbiţă, acum, străjeri!

Voi n-aveţi trâmbiţa pentru serbare,
Nici pentru a cânta cântări de joc;
Sunteţi străjeri, sunaţi mobilizare,
Căci ridicând poporul în picioare
Îl mai puteţi scăpa, încă, de foc.

Stăpânul v-a încredinţat pentru veghere
Cetatea ce-o va cere de la voi
Când altă trâmbiţă, din alte sfere,
Va răsuna, deodată, cu putere
Şi El va lua cetatea înapoi.

Amin
Vulcan, febr. 2007   Simion Felix Marţian