Etichetă: Poezii de Simion Felix Marţian

Mă simt iubit încă de dimineaţă
Când, dezlipit de vis, cobor din somn,
Scăldat în soare eu păşesc în viaţă
Iar Tu mă ţii de mână, dulce Domn.

Mă ţii apoi în palme de amiază
Când le întinzi spre mine din zenit,
Şi când îmi mângâi faţa cu o rază
Trăiesc sublimul, căci mă simt iubit.

Iar când luminile crepusculare
Pe orizont mai pâlpâie abia,
În binecuvântata înserare
Care coboară, simt iubirea Ta.

Când bezna înfăşoară-ntreaga fire
Şi stelele clipesc pe firmament,
Simt că-s cuprins în ciclul de iubire,
Un ciclu repetabil… permanent.

Amin
Vulcan, febr. 2007    Simion Felix Marţian

Învolburată clocoteşte marea
Şi bezna nopţii te-a cuprins în larg,
Eşti rătăcitul ce scrutează zarea
Urcând, plin de speranţă, pe catarg.

În faţa ta apare, parcă vie,
Lumina limpede a unui far,
Lumină care cheamă şi îmbie
Şi te aşteaptă, parcă, la hotar.

Însă acel ce seamănă-ndoială,
Cu trucuri vechi, te-mpiedică să vezi:
„Nu-i nici un far în noaptea ca de smoală,
E doar iluzie. Cum poţi să crezi?”

„Viaţa ta e lupta de pe mare” –
Îţi va mai spune el cu glas şoptit –
„Nu-i nici un ţărm, nu e nici o chemare,
Decât chemarea-n lut de la sfârşit.”

Nu-l asculta şi nu-i da importanţă,
Faru-i Cristos, nu-i vis, este real,
Alungă ucigaşul de speranţă
Şi-ndreaptă, hotărât, barca spre mal.

Lumina Farului e tot mai vie,
Mai ia cu tine şi alţi rătăciţi;
Privind spre Far, mergând spre veşnicie,
Intraţi în portul celor mântuiţi.

Amin
Vulcan, febr. 2007   Simion Felix Marţian

Istoria Bisericii abundă
De crime împotriva omenirii
Şi nici un fard nu poate să le-ascundă,
Nu poţi ucide-n numele iubirii.

Că-i inchiziţie sau cruciadă,
Cosmetizarea lor religioasă
Nu-i decât jalnică fanfaronadă,
Cristos nu stă cu ucigaşi la masă,

Căci El ne-a dat şi o poruncă nouă:
„Iubiţi-vă cum v-am iubit şi Eu!”
Cum poţi atunci să te împarţi în două
Când numai dragostea-i din Dumnezeu?

Cine urăşte-i ucigaş, se ştie,
Şi-atunci ce ne rămâne de făcut
E să urmăm a dragostei făclie,
Mergând cu ea pe drumul început.

Isus nu ne-a chemat la mântuire
Cu sabia sau cu ameninţări,
Doar funii împletite din iubire
Ne leagă de-ale veşniciei zări.

Deci cu iubire din Cel ce-i Iubire,
Încolonaţi în Numele Său sfânt,
Să proclamăm, dând lumii-ntregi de ştire,
Victoria iubirii pe pământ.

Pornim o cruciadă a iubirii,
A răspândirii de parfum divin,
Să nimicim sămânţa răzvrătirii
Şi să-nvelim pământu-n cer, amin.

Vulcan, febr. 2007    Simion Felix Marţian

„Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?” (Luca 24:5b)

Din fundul mării,”titanicizat”,
Te-ai năpustit acum printre morminte;
Nu ştiu unde te-ai alfabetizat
Dar sensul textului mai sus citat
E limpede,deci JC ia aminte!

Am înţeles că ai descoperit
Un sarcofag cu care spargi piaţa.
Nu văd de ce, căci lutul a-nghiţit
Dintotdeauna ceea ce-a primit,
Dar n-a putut să ţină-n el…Viaţa.

Te urmăresc şi nu-nţeleg de ce
Te-avânţi în cercetări cu zel frenetic.
Cum poţi să crezi că testul ADN
Ar dovedi că printre oase e…
Acel ce-a pus în tine-un cod genetic?

Tu nici măcar nu ştii ce urmăreşti
Căci ai şi glorie, ai şi avere.
Eşti înşelat şi nu ştii cui slujeşti,
Nu ştii unealtă-n mâinile cui eşti
Şi cine jubilează de plăcere.

E cel ce-a fost învins la Golgota
Şi ce va da de toate socoteală,
Dar tu nu vezi, în nebunia ta,
Că eşti doar asul fals din mâna sa
Cu care-ncearcă-o cacealma finală.

Întreabă-te şi tu, de eşti lucid:
De ce, din mii de crezuri ce există,
Nu-l deranjează pe-acest individ
Decât credinţa-n Fiul lui David?
Pentru că e spre cer unica pistă.

Tu eşti condus, încearcă să-nţelegi,
De cel care minciunii îi e tată,
De tatăl oricărei fărădelegi,
Dar Cel ce S-a dat jertfă lumii-ntregi
E Adevăr şi Viaţă totodată.

Întoarce-te din nebunia ta
Cu ADN-uri şi cu oseminte,
Cere înţelepciune şi-ţi va da
Acel care te poate lumina,
Acel pe care-L cauţi prin morminte.

Şi dacă tot eşti lângă sarcofag,
Eu te îndemn să-ngropi în el minciuna
Şi Adevăru-ţi va ieşi în prag
Primindu-te ca pe un fiu pribeag
Dar dându-ţi, ca biruitor, cununa.

Amin
Vulcan, 27.02.2007   Simion Felix Marţian

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28)

Doar cel ce-a suferit cumplit de sete
Incendiat de-un soare arzător,
Sedus de al mirajelor balete,
Ştie să preţuiască un izvor.

Nu ştie cum să dea valoare pâinii
Decât acel de foame chinuit,
Ce-n glasul stins şi-n tremuratul mâinii
Îşi spune abandonul, biruit.

Cei epuizaţi total, cei storşi de vlagă,
Cu trupu-ntreg de trudă istovit,
Sunt cei ce ar putea să înţeleagă
De ce odihna este de dorit.

Acestea toate nu îţi sunt străine,
Dar când în disperare te scufunzi
Se-aude-un glas, chemând: „Veniţi la Mine!”
Cum ai putea, atunci, să nu-i răspunzi?

Flămânzi şi însetaţi, lipsiţi de tihnă,
Extenuaţi de chin îngrozitor,
Veniţi la Cel care ne dă odihnă,
La Cel ce e şi Pâine, şi Izvor.

Îţi mulţumim, Isuse, de chemare
Şi că ne-ai învăţat să-Ţi dăm răspuns,
Îți mulţumim că-n orice-mprejurare
Ne eşti în toate totul şi-ndeajuns.

Amin
Vulcan, 28 febr. 2007     Simion Felix Marţian